Constanția de Dunca-Schiau — Un episod istoric (1913)

Cam de pe la trei patru ani știam deja vedea și auzi. Vedea, auzi conștient, cu sufletul.

E un dar înăscut acesta, dar ceresc, căci cele ce’și asimilează sufletul, vecinic în suflet remân.

Pe dinaintea mea puține fapte au trecut, ca vântul, fără urme. Și multe și mari evenimente s’au petrecut în jurul meu: sunt contimporana reinvierei române.

Din acele evenimente parte mare sunt obștește cunoscute, iar unele remase mistere, sau enigme istorice.

A unui număr din acele enigme și mistere politice tin cheia în mâni. Acele chei mi-au fost, la timp, date de împrejurările neobicinuite în care m’am născut, am crescut și trăit. Ca hieroglife adânc sepate în creerii mei, acele fapte istorice, sau secrete, sau enigmatice, stau de decenii ascunse în memoria mea și- se poate că acolo vor și remànea, ca in mormânt vecinic inchis.

De le-aș da pe fată, la multe și la mulți ar da desmintiri, sau umilitoare, sau periculoase. Câte pagini din istoria timpului, pagini scrise, pagini tipărite ar avea atunci să fie rupte! Rupte și înlocuite. Inlocuite cu adevăruri.

Nu multe căutături au străbătut pe unde au ajuns privirile mele. Multor auzuri n’a fost dat să asculte cele auzite de mine. Dar nici numeroși nu sunt aceia, cari păstrează atât de afund și tainic incuiat în minte, precum eu, toate cele aflate de la înșiși urzitorii sau indeplinitorii evenimentelor. A evenimentelor trecute, sau ale celor ce se pregatesc pentru viitor.

De un copil, de o fetișcană, chiar de o fată mare, sau femeià matură, oamenii rar se feresc. Rar. Cu mult prea rar. Cei mai socotiți bărbați, cei mai neîncrezători, pierd prudenta în asemenea cazuri și povestesc sau faptuesc ca înaintea păreților: orbi, surdo-muți.

Dacă voiți s’aveti o istorie-universală în toate adevăratele sale amănunte, scrieti-o dictată de femei. Faptele mici, acești eterni embrioni ai marilor evenimente, vor fi atunci enarate cu o exactitudine, cu o amănuntime a imprejurărilor, ce vor esplica multe nepricepute altfel, împrejurări ce lipsesc în infoliurile eruditilor, unde golurile spre a fi mascate sunt umplute cu fabule, cu scornituri.

Bărbatul care muncește, muncește prea mult. Se ocupă cu prea multe. El nu are timp de a-și da seamă lămurită despre toate ce stau imprăștiate în fundul tablourilor. ce are sub ochi. Escesul de activitate esclude | lungi observatiuni, esclude chiar speculațiunile mintale, cumpănirile adanci, împiedecă studiul psihologiei întâmplărilor, ceea ce face îndoelnică filosofia, lor. Este greu, greu până la neputință a fi totdeodată și actor și spectator. Spectator deplin atent, observator minutios.

Spectatorului atent nimic nu are a-i scăpa din vedere. Din atome e făcut universul. Din bagatele se nase evenimente ce schimbă soartea omenirei, prefac fața mondială. Mărunte sunt drojdiile de coruptiune ce distrug, înveninându-le, întregi popoare. Aproape inperceptibile semintele de ide și simțiri ce pot duce la perfectiune, la fericire, natiuni, umanitatea.

Ce de surise, ce de lacrimi, ce de vane pofte și capricii, ce de vorbe ușoare, galante au avut și vor avea de grandes portées politiques". Au avut și vor avea inrâuriri necrezute asupra viitorului terii! Ce învățătoare ar fi istoria, de ar arăta cum din ou se naște vulturul, din ou șarpele veninos!

Dar bărbatul, în genere, se crede prea mare întru a privi ce’i pare mic. Femeia, ea, lucră puțin, dar privește mult. Privește, observă, deci vede multe, și le vede mai bine ca bărbatul. Vede, analisează, compară, trage deducțiuni,

Cine sondează mai afund și nimerit inima omenească, decât femeia. Femeia cultă de toate rasele.

Eu încă multe am văzut, multe am privit in tara mea, în jurul ei și în deosebite alte teri. Multe am văzut, multe am priceput, multe am reținut. Tot ce’mi părea interesant, pas de pas, am urmărit. Știu de unde vin multe, in cotro merg, ce tind s’ajungă.

Sotul meu, acest bărbat de rară valoare morală, prea timpuriu trecut în altă lume, sotul meu cu vorba lui socotită, potolită, aproape rece, dar cu sufletul arzător de iubire de neam, când li povesteam câte unele din cele politice, istorice, încă neștiute, generalmente, numai cuvintele următoare avea drept råspuns:

De nu ti-ași fi sot, ci stăpân, te-ași încuia, pentru trei ani, într’o casă, din care să nu poți eși. Acolo tot ce ai dori, cu prisos ți-așı da. Insă ți-ași impune de datorie de a-ți scrie memoriile. Cele adunate in mintea ta, sunt o comoară pentru natiune, comoară ce ar fi păcat mare să remâie îngropată".

Da, este adevărat, duc și astăzi cu mine întregul trecut ce am avut sub ochi. Oameni și evenimente. Aproape toti ba batii mari din toate terile românești. Am tirile-mi sunt toate vii, vorbitoare. T cum erau, le văd, le aud și acum. M riile însă, ceea ce numim , Memorii ușor pot fi scrise. Reproducerea fapte petrecute are in memorii a fi îndeplin cu acela și adevăr, cu care fata apei li pede redă întregul cer ce oglindește.

Poate-se aceasta face?

In principiile mele nu întrà teoria machiavelică a celor numeroși cari zic:

Dzeu a dat omului graiul spre a-și ascunde gândul A îndosi cugetările prin vorbe menite a le masca, este adevărată mințire. Din minciună Dzeu n’a putut face lege. Lege eternă și universală.

Cu intocmirile sociale ce avem de present, cu necesităti culturale ce ne-am creat, a face din zicerile noastre limpezi o. linzi sufletești, este greu până la imposibilitate. Cu adevăruri netă găduite am pune foc la multe pulverării mari și mici.

De mintit încă nu avem dreptul. Natura n’a mintit. Natura nu miute. Nici nu minte, nici nu înșeală. Minciuna deci este anormală, nefirească, monstruoasă, imorală, condamnabilă. Cu atât mai neiertată, mai criminală, când este nu numai trecător povestită, ci scrisă, tipărită. Tipărită, eternizată în istoria destinată viitorului.

Natura, când nu află de bine a și descoperi tainele, atunci tace. Şi natura are a ne fi marele dascal.

Profit de învățătura dată de eterna, de inteleapta mă estră și voi tăcea și eu nci, când indiscretiunea ar aprinde paie apul meu și paie in multe alte capete, ri și mici.

Memoriile mele întregi, memorii cinnu pot scrie, Cred însă a putea nota unele din amintirile mele politice-isce, simple episode necunoscute, caracsătoare de evenimente și personaliMale trecutului, ce nici pot fi, niei pot deveni incendioase esplosiuni.

Incep cu următoarea:

E 14 Februarie 1866. Trei zile după istoricul atentat din palatul domnesc din București, sevârșit întru a obținea abdicarea domnitorului principatelor-unite danubiane.

Pentru moment ne aflăm la Deva, cam la marginea Ardealului, despre Ungaria. Deva, ce’și păstrează de nenumărați secoli numele de antică cetate dacă, apoi romană, mai la urmă fortăreață austriacă, acum o ruină nebăgată in seamă. Ea încoronează însă un mic orășel ce’i poartă, și el, nu mele. Orășel locuit de câți-va maguati unguri sau români maghiarisati, proprietari din mai apropiată sau mai depărtată împrejurime, de numeroși funcționari de toate nationalitățile, și, principalmente, de mărunt popor român: tărănimea comitatului fiind aproape întreagă română.

In amurgul acestei aspre zi de earnă, pecând încă se îngâna ziua cu noaptea, o caleașcă mare de voiaj sosește repede pe strada principală și se oprește la ușa hanului, pompos decorat, cu puțin meritatul nume de Hotel Bauer".

Cu grăbire sare jos feciorul de pe ordinele păreau a fi fost date de urcă cele cinci pietre de piatră roase ce duc la ușa mare, o deschide și întră în lunga sală, reu luminată.

capră,

mai înainte,

Căutând pe birtaș, el då cu ochii de un bilard la stânga, de patru cinci mese, colorat acoperite, la dreapta de scaune și bănci de brad våpsite, de podele murdare și câți va consumători de bere, rustici moșieri din vecinătate, sau împiegați rău plătiti, ca pretutindenea în provincie.

Stăpânul așa numitului „Hotel" a și aflat că i-au sosit pasageri in caretă închisă, cu patru cai de poștă, deci nu intârziă a se presenta.

li se comandă, în limba românească, trei camere, cele mai bune

Din întâmplare tot etagiul de sus este liber, zice di Bauer, grăind o românească cu pronuntat accent nemtesc. Mai stă puțin pe gânduri, apoi întreabă: Vă rog, cine sunt domnii pasageri ?

— Aceste mai târziu. Deocamdată, încălziți toate camerele in grabă, apoi una separată pentru mine.

Dând ultimul ordin, feciorul, cu aer de secretar, sau cel puțin camerdiner, eși iute afară la trăsură.

Se făcu svon in monotoana cafenearestauratiune. Halba de bere incepută nimenea n’o mai duse la gură.

Cu ochii țintă la întrarea de pe stradă toti s’intrebau: Cine poate fi ?

Oaspeti insemnați rar se văd la Deva. Mai rar încă la Hotel Bauer.

Așteptarea n’a fost nici lungă, nici za darnică. Hotelierul se ivi pe pr gul ușei de pe stradă, precedând un domn de marime ceva peste mijlociu, lat la spate, aproape ascuns intr’o manta lungă, al cărei guler de blană scumpă era ridicat peste față și urechi. Mersul străinului e de om poruncitor. Are, în toate, ceva decis, sigur, îndrăsnet. Ceva milităresc. Inalt milităresc.

Călătorul trece sala fară o privire pentru oameni, pentru lucruri, și iasă prin ușa din fund. O singură dată a intors capul spre a se incredinta de este urmat de to varășii săi de drum. Da, o damă voalată și două bone, cu câte un copil în brate, sunt la trei pași îndărăt. Dama nåltuță, subțirică, delicată, în simplu dar de pret costum de voiaj; bonele gătite ca dame pretentioase, frumoșii copii luxuos îmbrăcați. Și acestea dispar iute, mergand sus.

După trecerea lor, tot prin aceeași sală, se transpoartă bagajul. Trei cofere, patru saci de voiaj, mai multe plaiduri, tartane și coșuri cu provisiuni. Toate de aleasă fabricațiune engleză, toate pe ele cu co roană princiară.

Curiositatea publicului din restaurațiune sporește. S’aud comentări feliurite, presupuneri aventurioase, s’aud și discutiuni. Animatiunea ajunge la culme, e generală.

Generală, cu o singură escepțiune.

Un domn stå singur tăcut, pe gânduri Intr’un colt isolat al salei. E om frumos, chipeș, cu barbă neagră lucitoare, cu ochi scânteitori. Relativ împrejurărilor locale, e bine Îmbrăcat. Costum complet cenușiu închis. La cravată are bold de aur. Rară monedă antică romană. La ornic, in loc de lant, un cordon in tricolorul românesc.

Cu priviri neclintite el urmează mișcările dlui Bauer. Acesta alege din dulapulbufet tava cea mai nouă, in lipsă de cristal fin, paharele ce avea mai mari, le umple cu apě, le și șterge, pune un servet cu rat- lux rar in hotelul seu - pe bratul chelnerului, gata a duce apă proaspătă, poruncită sus, la nr. I.

Domnul tăcut și gânditor sare atunci din colțul său, se repede la hotelier, pune mâna pe tavă, vorbește incet, dar lung și eu insistență cu stăpanul localului.

Se intinde o discutiune înterminată, ce in fine totuși se termină prin triumful domnului cu barba neagră lucitoare și ochiscânteitori. El pune cinci florini în mâna lui Bauer, unul in aceea a chelnerului, aruncă pe bratul seu servetul servitorului, apucă tava și fuga pe ușă, pe scară drept la nr. 1, la calatorii nou sosiți.

Pe prag, inainte de a-l trece se oprește. E astisit. Ar merge mai departe, nu cutează. Nici nu poate. Inima ii bate de’i sare din piept, picioarele nu-l mai duc. Se vorbește in camera in care era gata să între.

Intâiu numai sunete i-au ajuns la urechi. Du.ci, càntătoare, fermecătoare sunete de limba românească, moldovenească. Soaptele devin inså încet, încet cuvinte lămurite, apoi vorbiri ce-i merg la suflet, ce-l mișcă, ce-l sguduie, ce-l tin pironit in loc. Acum ascults, tot ascultà. Ascultă dus, pierdut, ca in vis, ca in delir. Emotiunea i crește, crește pân’ia entusiasm, pân’la esaltatiune. Ar striga, ar cànta, ar råde, ar plânge și totuși e mut. Mut, tremurător, înmărmurit. Ce se petrecea, ce se petrecuse in apartamentul necunoscuților călători?

Acest apartament deja este încălzit, luminat.

Ușile de comunicatiune între toate trei camerele stau larg deschise.

In odaia din mijloc copiii, desbărați de brațele bonelor și de incomodele lor lungi mantale, au privit întâiu lung, chibzuitor așchioasele, tăndăroasele, rău spălatele podele, ce le păreau primejdioase. Şovăesc la început, dar mai târziu totuși află îndrăzneala a călca pe ele. Băieți erau ambii, și este în natura băiatului curiositatea necunoscutului, spiritul aventurios, iubitor de greutăți ce-i place să învingă. Acesti doi copii păreau mai îndrăsneti decât o voește chiar natura.

Cel mai mare dintre ei, cam de patru ani, e primul care înfruntă dificultatea presupusă și după câțiva pași sfioși, cu comică precautiune, ajunge peste puține momente s’alerge nebun dealungul și curmezișul sărăcăcioasei camere de birt, de mic orășel.

Ca toti copiii, fratele mai mic, de doi ani abia, maimuțăște pe cel mai în vârstă. Folosindu-se de absența bonelor, ocupate cu despachetări; ajung deja a răsturna casa, jucându-se de-a calul in galop. De două zile tot cai galopând aveau sub ochi.

Alătures, la nr. I., sală cu păreți văruiti, covoare rupte, perdele murdare și mobile vechi. Pe unicul fotoliu aflător aci, s’a aruncat îmbrăcat cum era, sdrobit fizicește și moralicește, și totuși adânc cugetător, călătorul în haine civile purtate militărește.

Cel mai istet psiholog, pictorul cel mai genial, cu greu ar fi putut prinde, descurca, ceti lămurit mișcările sufletești ce apăreau și dispăreau succesiv în espresiva și nobila lui fisionomie. Repeziciunea cu care se schimbă, diversitatea lor devine din ce în ce mai marcată, mai evidentă. De sigur ceva mare s’a petrecut in sufletul acestui Ceva neobicinuit sdruncină acest caracter bărbătese. Ceva puternic se încearcă zadarnic a combate, a reprima, a înăbuși.

Dama înăltută, subtirică, delicată, nu prea tinără, dar gratioasă și atrăgătoare, cu față smeadă și trasă, ochi dulci, pătrunzători și gură blândă, frumos tăiată, stă visa-vis p9 divanul dintre ferestre. Pe chipu-i mahnit sunt tipărite griji, nedumeriri, regrete, și mai mult decât ori ce, adâncă milă și compătimire. Sigur această femeie nu sufere atât de propriile sale dureri, cât simte de afund, de ingrozitor, durerile sotului ei. Le simte, dar le tăinuește, să nu le stârnească mai aprige pe cele ce ar voi să le vadă potolindu se.

Când două fiinte ce se înteleg stau laolaltă, în urma unor întâmplări catastrofale, fiecare din ele tace, tace adâne. Tace spre a nu face să sângereze din nou răni nevindecate. Ambii călători deci tăceau. Chiar privirile și le tineau plecate, ascunse, ca nu cumva ele să descopere furtunele morale interne.

Pe sub gene totușși uneori se furișează căutătura mamei dincolo la copii. Camera lor deja răsună de strigăte vesele, nepăsătoare. Galopadele erau acum intovărășite de plesnete de biciușcă, de chiote surugiești și de tropote sgomotoase de cal in fugă.

Deodată pe prag băieții se opresc. Cu ochii la părinți, între două hohote de râs, cel mai mare strigă:

Eu nu mai sunt prințul Alexan. dru. Eu sunt cal de poștă".

Glumetele cuvinte, în presentele tragice împrejurări, sunt săgeți în inima celor ce le-au auzit.

Ambii părinți tresar. Ambii ridică capul spăriați. Privirile li se Intâlnesc.

Ce fulgere! Ce trăsnete urmează. Tremurânde, buzele călătorului stau întredeschise. Şoptitor ele suflă cu ironia durerii la culme:

Da! ai dreptate, tu nu mai ești ,printul Alexandru, .printul moștenitor", cum ziceau chiar acei curteni, întrând la mine pe ușa mare a palatului, cari apoi au râs ei Inșiși de vorbele lor, când intrară tiptil pe cele dosnice. Nu print, ci cal de poștă ești d’acum, vecinic cal de poștă.

Cal de poștă pribeag, colindând lumea biciuit de soartă, cutrierànd numai țări străine și nici odată tara ta. Cal de poștă, fugar fără răgaz, fărá odihnă, fáră scop și menire pentru a-ti curma mersul vagabond, mai curând, sau mai târziu, atunci când vei fi depus într’un colt negru de pământ ce va fi pământul altora, departe de patrie, departe de neam".

Străinul se scoală. Agitat, cu pași greoi măsură sala dealungul și latul. Acum șoaptele ii sunt amarnic monolog. Un fluviu adăpat de râuri schimbate in torente, de nu-l mai încap malurile și destărmurind tărmurile se revarsă impetuos, nestavilit, in valuri sgomotoase, în talazuri mugitoare:

,01 visuri înșelătoare, ce scurte ați fost! 0! combinațiuni omenești, cum vă spulberă neprevăzute furtuni, vă spulberă mai repede decum e spulberat praful de vânt. Ce de muncă, ce de chinuri, ce de puteri cheltuite, de nopti nedormite, de griji sdrobi. toare, de sănătate dărăpănată întru de a ridica edificiul clădit, întru de a-mi realisa arzătoarele dorinți; și numai o mână de trădători, în clipa trebuitoare de a-mi pune numele sub trei linii scrise de ei, și iată-mă în neputință de a termina monumentul. Am îndeplinit unirea principatelor, din două surori, ce secoli se sfășiiau, am făcut o țară aptă, deamnă de a trăi etern respectată. Lung și greu am luptat intru de a-i apăra onoarea și mândria, refusând de a pune pe capul domnitorului român fesul turcesc, de a atinge cu buzele mele, în semn de vasalitate, piciorul sultanului din Stambul. Am luptat lung și spre a smulge din ghiare copleșitoare averea brancovenească și spre a o restitui școalelor și spitalelor, cărora era menită. Mai lungi, mai grele mi-au fost luptele spre a isgoni din biserici și școale limba grecească, periculosul bizantinism. Şi negreșit, nu mai puțin uriașă a fost munca intru de a desrobi a treia parte din tara strămoșească, căzută din esces de generozitate în perfidele mâni grecești ce ne esploatau pământul in paguba noastră politică, morală și materială. Cu acest pământ am Improprietărit săteanul, fără a ruina boerimea. Din robi am făcut oameni, un întreg popor de muncitori liberi, cu iubire de pământul ce este al lor, de patria ce de acum cu râvnă o vor apăra. Am doborât privilegiile, am abolit titlurile boerești, am nimicit prejudecățile de naștere, am stabilit egalitatea inaintea legei. Am proclamat învățământul obligator. Am înălțat munca și știinta asupra drepturilor nobilitare, fåcand din fii de popor, harnici și culti, prelati, ministri, mari demnitari ai tării, ai curtii. Cu un buget încă minim, din patru mii de milițiani am format o armată regulată de 60 mii oameni și arme de prisos. Și câte școli, câte instituțiuni culturale și filantropice!

Devisa puterii mele a fost: „nici un Român fără pâne, nici unul fără carte”.

Şi totuși rău au fost întelese, rău tălmăcite intențiunile și faptele mele”…

Un moment de tăcere; străinul s’a oprit lângă o fereastră și privește cu căute turi perdute, in intunerecul noptii, apoi reincepe cu glas domolit, moale, vibrator de emotiune, adresându-și vorbele direct soției sale:

„Singură tu, Eleno, m’ai priceput, singură tu ai pătruns cu gând și inimă, gândurile și simtirile mele. Singură tu ai descoperit adevăratul secret mobil al păcatului meu. Singură tu ești Incredințată, că nu am voit un tron ereditar pentru coborâtorii mei, ci am dorit moștenitori pentru un asemenea tron. Moștenitori din sângele meu, cu intregul suflet ce am. Cu simțirile, cu ideile, cu aspiratiunile mele, cu iubirea ce simtesc eu pentru patrie și popor. Tron ereditar neclintit, dinastie neatingibilă este unica noastră mântuire, unica garantie de pace și liniște necurmată, de încetarea necontenitelor rivalități, zizanii și intrigi, de Incetarea fatalelor mahinațiuni tulburătoare, ce paralisează toate mișcările binefăcătoare ale domnitorilor și ale natiunii. Și nu era utopie visul meu: doi frati de sânge vecinic uniti, pe două tronuri vecine nestrămutabile, la marginea Europei centrale. Infrățirea dinastiilor să facă și infrățirea natiunilor. In jurul lor, grupate popoarele mici in mici staturi libere și independente, un loc o trainică și puternică tiune. Nimerit ne-o dovedește istoria, că vieata statelor mici e mai lungă și mai prosperă decât efemerele coloase ce se dărâmă prin propria lor greutate. Și aci, la poarta orientului, nouă ne revine frumosul drept, și greua dar nobila datorie de a fi călăuză cătră progres, cătră perfectiune și fericire generală, totodată și zid nestrăbătut Între mari rase rivale. Ah! de m’ar fi inteles ai mei, prin iubire, cum m’ai inteles tu și cum m’au inteles, prin ură, dușmanii prigonitori! Ah! de m’ar fi inteles și cunoscut !"

Ultimele cuvinte fură un strigăt resunător.

iar toate la confedera

Copiii din camera vecină, demult opriti in nemișcare, căutau uimiti, să priceapă cele văzute și auzite. Căutau, dar înzădar. Speriați acum de glasul detunător, in spaima ce-i cuprinde, aleargă drept în bratele mamei. Incetinel și drăgostos li ridică acele brate și-i așează pe genunchile materne eu nespusă frăgezime,

Ca prin farmec dispare furtuna. In sală cerul, în clipă, s’a inseninat.

Duios se oprește părintele Inaintea atingătorului tablou. In lungă, lungă tăcere il privește mișcat.

Dulce și pătrunzător grăind, în fine zice:

„Ești sublimă, Eleno! Nalți și drepti sunt falnicii brazi sămånați de Dumnezeu In munții noștri, dar mult mai înalte și drepte inimile femeilor ce le avem. Unde bunătate, unde mărinimie asemănate celor ce aflu in tine? Ce este frumuseța fisică cea mai minunată pe lângă astă mărime morală? Ce e chipul femeii, cel mai fermecător, pe lângă farmecul unui suflet ca al tău ? Ce e trecătorul amor, pe lângă adorațiunea inspirată de cereștile tale însușiri? Cele materiale, Eleno, cu timpul în cenușă se prefac; dar cele sufletești, ca și sufletul, remân vecinice. Nu! nu må voi mai plânge de cele perdute. Mi-ai remas tu, bună stea a zilelor mele, mi-a rămas dragostea ta, toată supraomeneasca ta dragoste pentru mine și ai mei; nu mai regret de acum nimic. De tară va purta grija Cel de sus. Românul nu piere, românul nu va peri. Cine știe la ce poate fi bună chiar o nenorocire?!”

Mangåetor răspurde sublima Elenă: In fine! s’a redeșteptat iarăș marele-ti suflet de oțel. De aur și oțel. Regrete, tânguiri nu sunt demne de tine, nu se potrivesc cu mândrul meu sot. Tu, cu atâtea drepturi la recunoștință, nu fi și tu ingrat. Mulțămește cerului pentru trecut, pentru marele tău trecut. Dumnezeu ti-a dat puterea de a indeplini atât de măreț misiunea avută, încât dela viitor numai laude vei stoarce și nu compătimiri. In șepte ani ai săvârșit pentru neamul tău fapte, ce alte națiuni în șepte secoli n’au văzut îndeplinindu-se. Şi nu cu risipă de bani, nu cu varsare de sânge. Fara de pildă stă în istorie o revoluțiune socială atât de desăvârșită și atât de grabnic și pacinic împlinită. Vor face altu cele ce n’ai putut încă face tu. Să nu căutăm, că cine ne va realisa vise și dorinți, numai realisate să fie. Au oare cand intregul monument va fi terminat, nu vei putea tu zice, în conștiință zice: Temelia eu am așezat-o, zidurile eu le-am ridicat! Ce faloasă iti va fi simțirea de a ști că cu drept o zici! Vezi, eu nu jălesc ce a fost și nu mai este, nici îmi e frică de viitor. Nu am spre consolare drăguții de prunculeti. Nu te am pe tine. Pe biata Maria Ubrenovici o plâng, ea nu mai are nimic, nimic. Eu sunt deplin fericită, că pot tinea în brate iubitii nostri copilași! Atât de fericită, încât mă mir cum am putut trăi pănă acum fără de ei. Decât un tron fără copii, mai bine copii fără tron".*)

*) Aceste cuvinte textual mi-au fost spuse de Elena Doamna, în palatul princiar din București. CDS.

Zicând aceste cuvinte, mai dulce își strânge la sân fiii săi de suflet, mama adoptivă.

Sfântă femeie! esclamă misteriosul călätor cu lacrimi în voce.

Urma nu poate. Ușa despre antreu s’a deschis.

Este improvizatul chelner cu apa comandată.

Pe tavă una din bone a pus un borcan de cristal cu șerbet de cafea. Mâna renumită a bătrânei dne Colonel Steriade a fabricat anume pentru Vodă Cuza astă dulceață favorită. Linguriți d’argint aurite încă a așezat alăturea.

Abea a trecut pragul și domnul cu tricolorul românesc la ornic se oprește buimăcit.

Pare năuc, pare că aiurează atât îi sunt de rătăcite privirile ce aruncă în ju. rul său.

Dă cu ochii de străinul călător.

Ii este cunoscută, a mai văzut astă față impunătoare, acești ochi cu adâncă căutătură.

Dar unde? Când? Pus pe gânduri remâne inlemnit. Deodată tresare izbit de-o idee ce-i fulgeră mintea. Ore el să fie? se întreabă speriat. Da este El.

Mirat se intreabă cei din casa: este oare smintit acest om?

Finalmente el însuși iși dă seamă de caraghioasa-i pozitie, lucru totuși și lui li vine prea curios. Să-i puie capăt ca o locomotiva derailată, se repede drept la drumetul impunător și-i presintă tava.

Acesta ia dulceata, dar apa nu și-o bea. Ochii săi rămân pironiti la straniul chelner cu antică monetă romană la cravată, iar la ornic cu tricolorul românesc.

Măsurând atent cu pătrunzătoare privire pe nenorocitul entusiast, jumătate surizând el întrebă:

— Domnule, ești chelner de meserie? Nu-mi prea vine a o crede.

Zăpăceala bietului om e la culme, tot cumpătul și l-a perdut. Spaima tae toate puterile vinovatului demascat: tavă, pahare cu apă, dulceată, lingurită, tot scapă din tremuratoarele mâni, căzând pe picioarele majestosului pasager.

Fără a mai ști ce face, ca nebun o ia la fugă pe ușă.

Palid, înfrigurat, rizând, plàngând ajunge jos.

In restauratiune cade pe un scaun, își acopere cu ambele palme fata și rămâne nemișcat. Ca din somn, ca din greu vis il deșteaptă o voce, ce-i vorbește armonioasa limbă de peste Carpați:

— Măria Sa Alexandru Ioan I., fostul Domn al principatelor unite-române dorește să vă afle numele. Sunt insărcinat de Inălțimea Sa a vă și multumi pentru frumoasele simtiri dovedite domnitorului exilat. Totodată Maria Sa vă roagă a primi drept amintire a recunoștinței sale propriul seu portotigare. Tigări mai malte nu are. Bagagiul Curtei va fi spediat mai târziu principelui detronat.

Simtirile mari sunt mute. Sguduit de diverse și puternice emoțiuni indrăsnetul entusiast nu află acum nici cuvinte de a le esprima. Ca respuns ingâimează vorbe fără șir: Vodă… l-am văzut… recunoștința… liberatorul poporului… mântuitorul neamului… Măria Sa doamna… Eram uimit, beat de… iertare ! iertare! Eram nebun de bucurie, iertare !…

Lacrimi îi inecară vocea. Peste câteva momente s’a trezit ca din vis. Lângă el nu mai era nimenea, în mâni tinea port-tigarul lui Cuza-Vodă, sărutându-l cu evlavie, ca sfânta evangelie.

După mulți ani mi l-a arătat și mie. Era Incă nou; odor păstrat cu sfintenie.

Sună nouă ore la bisericile din Deva; la cea catolică și cele protestante: lutherană, calvină, unitară. Nouă ore dimineata. La cea românească încă n’a bătut ceasul. Nu. Nici acum, nici ziua întreagă nu va bate, căci biserica nu are orologiu. Nici orologiu, nici turn, nici uși, nici ferestri, nici chiar catapiteasmă. Noaptea toată a nins în sfântul locaș, a nins și pe sfintele icoane. Acum încă ninge.

Ninge des și mărunt, de-ti pare că cerul varsă lacrimi inghetate, și totuși careta domnească, sosită în presară, stă cu caii prinși la ușa hotelului. Acum oiștea e spre apus îndreptată.

Pe stradă aproape nimenea. In restaurațiune câteva persoane neinsemnate. Treptele însă ce duc sus la primul etaj gem de lume. Lume română. Şir lung de preoți și domni de ambele lături. Aci vicecomitele Ciaclanu, primarul Drăghiciu, fratii Piso, fratii Olariu și mulți alți fruntași români din Deva. Şi domnul cu barbă lucitoare și ochi scânteitori nu lipsește.

In capul scării doi protoierei: unul tinăr, altul albit la plete și barbă. Toți tac. Toti așteaptă.

O să iasă Alexandru Ioan I., domnitorul detronat. El pleacă. Va trece. Iată-1. E in manta de drum, căciulă de samur pe cap. Elena Doamna il urmează cu ambii copii de mână.

Românii toti pleacă capetele adânc. Toti iși opresc suflarea.

Vodă zărește pe bătrânul protoiereu, grăbește pasul, se descopere și-i sărută mâna zicând:

Binecuvintează, părinte.

Cu smerenie e primită binecuvântarea, apoi Vodă întreabă:

— Numele Sfinției Tale?

Protoiereul din Dobra, Crainic. Ilustrul călător tresare, fata i se întunecă, fruntea i se posomorește. Un moment stă fără graiu.

Elena Doamna încă simte fiori reci prin vine, paloarea și roșata schimbându-i-se pe obraji. Ea predă copiii bonelor și se reapropie mai tare de soțul său.

Domnitorul detronat s’a și recules. Mandru, demn, măret vorbește aspru, apăsat:

— Ai un fiu militar în București?

— Da, Măria Ta, căpitanul Crainic.

— Căpitanul de vânători Crainic; il cunosc. Căpitanul Crainic fiind de gardă a trădat palatul, domnitorul, șeful armatei la 11 Februarie.

O pausă. O consternatiune generală Principele își simtise vocea devenită vibrătoare, tremurândă și el o voia liniștită. Pauza totuși n’a fost lungă; CuzaVodă reincepe:

Spune acestui fiu, părinte, că neagră pată a aruncat pe iubita-mi armată, pată ce numai cu sânge poate fi spălată. S’o spele cu sânge la prima ocaziune, ca să uite lumea că între soldații tării s’au putut afla și trădători; să creadă, că militarul român numai erou poate fi.

Părechea princiară imediat coboară treptele, salutând în tăcere la dreapta și stânga.

Jos la scară Vodă se oprește și tinde mâna unui domn cu barbă lucitoare și ochi Scânteitori.

— Mă bucur, domnule, de a vedea și entusiaști. Entusiasmul și energia sunt semne de junetă și putere și juneța are viitor. S’auzim de bine!

Să trăiască 1" răsună acum din toate pepturile românești de repetiteori.

Înfocatele strigăte petrec destărații la careta de drum.

Biciul surugiului pune caii în goană spre apus.

Zăpada tot cade, ca niște lacrimi înghețate.

(1908, Viena)

Ediția llll a fost făcută după Telegraful Român [AD].

Ultima actualizare: 20 martie 2024