Henry David Thoreau — Walden

Despre ediția digitală

Cuprins

# Economie

¶1. Cînd am scris paginile care urmează, sau mai degrabă grosul lor, locuiam singur, în pădure, la o milă distanță de cel mai apropiat vecin, într-o casă pe care am construit-o singur, pe malul lacului Walden, în Concord, Massachusetts, și-mi cîștigam existența prin munca propriilor mîini. Am trăit acolo doi ani și două luni. În prezent poposesc din nou în viața civilizată.

¶2. N-aș supune viața mea personală atenției cititorilor în asemenea măsură, dacă nu mi s-ar fi pus întrebări foarte specifice de către concetățenii mei cu privire la modul meu de viață, întrebări pe care unii le-ar putea numi impertinente, deși mie nu îmi par deloc impertinente ci, avînd în vedere circumstanțele, foarte firești și pertinente. Unii m-au întrebat ce mîncam; dacă nu mă simțeam singur; dacă nu mi-era frică; și altele. Alții erau curioși să afle ce proporție din veniturile mele dedicam scopurilor caritabile; iar unii, cu familii numeroase, cîți copii sărmani întrețineam. Îi voi ruga așadar pe aceia dintre cititorii mei pe care nu-i interesează în vreun mod anume persoana mea să mă scuze dacă voi purcede să răspund la cîteva dintre aceste întrebări în această carte. În mai toate cărțile, eul, sau persoana întîi, este omisă; în aceasta, îl voi păstra; aceasta este, din punct de vedere al egotismului, principala diferență. Nu suntem obișnuiți să ne aducem aminte că, pînă la urmă, este întotdeauna persoana întîi cea care vorbește. N-aș vorbi atît de mult despre mine dacă ar fi altcineva pe care să-l cunosc la fel de bine. Din nefericire, sunt limitat la această temă prin îngustimea experienței mele. Mai mult, în ceea ce mă privește pe mine, cer de la oricare scriitor, mai devreme sau mai tîrziu, o poveste simplă și sinceră a propriei vieți, și nu doar ceea ce a auzit despre viețile altor oameni; o poveste așa cum ar trimite-o rudelor dintr-un ținut îndepărtat; căci dacă a trăit sincer, trebuie să fi fost în vreun ținut îndepărtat mie. Poate că aceste pagini se adresează mai ales studenților săraci. Cît despre restul cititorilor mei, vor accepta aceste pasaje în măsura în care li se aplică. Am nădejdea că niciunul dintre ei nu va lărgi haina, îmbrăcînd-o, cînd ea îi poate servi bine celui căruia i se potrivește.

¶3. Aș vrea să spun ceva, nu atît despre chinezi ori despre locuitorii Insulelor Sandwich[1], cît despre voi care citiți aceste pagini, cărora vi se spune locuitori ai Noii Anglii; ceva despre condiția voastră, cu precădere despre condiția voastră exterioară sau circumstanțele în această lume, în acest oraș, care este ea, dacă este necesar să fie așa de proastă, dacă nu cumva poate fi la fel de bine ameliorată. Am călătorit într-o bună măsură prin Concord; și peste tot, în magazine, în birouri și pe cîmpuri, locuitorii mi-au părut că-și fac penitență într-o mie de feluri remarcabile. Ceea ce am auzit despre brahmanii[2] care șed expuși la patru focuri și privesc drept în soare; ori atîrnînd suspendați, cu capul în jos, deasupra unor flăcări; ori privind la ceruri peste umăr "pînă cînd le devine imposibil să-și reia poziția firească în timp ce, de la răsucirea gîtului, nimic nu le mai poate trece în stomac în afară de lichide"[3]; ori trăind, înlănțuiți pe viață, la baza unui copac; ori măsurînd cu trupurile lor, precum omidele, întinderea vastelor imperii; ori stînd într-un picior în vîrful unor stîlpi, — nici chiar aceste forme de penitență conștientă nu sunt cu mult mai incredibile sau uluitoare decît scenele cărora le sunt zilnic martor. Cele douăsprezece munci ale lui Hercule erau mărunte în comparație cu cele la care s-au angajat vecinii mei; căci ele erau doar douăsprezece, și aveau un sfîrșit; dar pe oamenii aceștia nu i-am văzut niciodată cum au răpus sau capturat vreun monstru sau cum au isprăvit vreo muncă. N-au niciun prieten Iolaus care să ardă cu un fier încins rădăcina capului hidrei, ci, de îndată ce un cap este sfărîmat, alte două țîșnesc la loc.

¶4. Văd oameni tineri, concetățeni de-ai mei, a căror neșansă este să fi moștenit ferme, case, șuri, vite, și unelte agricole; căci acestea sunt mai ușor de dobîndit decît //de te scăpat de ele//. Mai bine se nășteau pe pășunea deschisă și erau alăptați de o lupoaică, fiindcă ar fi văzut cu ochi mai limpezi pe ce cîmp au fost chemați să trudească. Cine i-a făcut șerbi ai pămîntului? De ce să își înghită cei șaizeci de acri, cînd omul nu este condamnat să își înghită decît amarul?[4] De ce să înceapă să își sape mormîntul de îndată ce se nasc? Sunt nevoiți să trăiască o viață de om, împingînd toate aceste lucruri în fața lor și încercînd să înainteze după putințe. Cîte biete suflete nemuritoare n-am întîlnit pe cale să fie strivite și sufocate sub povara ei, tîrîndu-se pe drumul vieții, împingînd în fața lor șoproane de șaptezeci și cinci de tălpi pe patruzeci, cu grajdurile lor augiene niciodată curățate, și o sută de acri de pămînt, arătură, fîneață, pășune și pădure! Cei lipsiți de avere, care nu se chinuie cu asemenea poveri moștenite nenecesare, găsesc destulă muncă în a struni și a cultiva cîteva tălpi cubice de trup.

[4] În original: "why should they eat their sixty acres, when man is condemned to eat only his peck of dirt?" cu referire la vechea zicătoare englezească "You have to eat a peck of dirt before you die"

feet, unitatea de măsură de obicei tradusă în românește ca picioare.

¶5. Dar oamenii muncesc sub semnul unei greșeli. Partea mai bună a omului este în curînd săpată în pămînt pentru compost. Dintr-o aparentă soartă, numită de obicei necesitate, ei sunt puși, după cum spune o veche carte, pe strîns comori pe care le mănîncă moliile și rugina și pe care le sapă și le fură hoții[5]. Este o viață prostească, după cum vor afla și ei cînd o să ajungă la sfîrșitul acesteia, dacă nu înainte. Se spune că Deucalion și Pyrrha au creat oamenii aruncînd pietre peste cap în spatele lor:

Inde genus durum sumus, experiensque laborum, Et documenta damus quâ simus origine nati.[6]

Sau, precum Raleigh o pune în rime în modul său melodios:

From thence our kind hard-hearted is, enduring pain and care, Approving that our bodies of a stony nature are.[7]

Atît despre această supunere oarbă față de un oracol neîndemînatic, care aruncă pietrele peste cap în spatele său, fără să vadă unde cad.

¶6. Cei mai mulți oameni, chiar și în această țară relativ liberă, din simplă ignoranță ori greșeală, sunt într-atît de ocupați cu grijile plăsmuite și muncile inutil de aspre ale vieții încît roadele sale cele mai fine nu pot fi culese de ei. Degetele lor, de la truda excesivă, sunt prea stîngace și tremură prea mult pentru aceasta. De fapt, omul muncitor nu are răgaz pentru o adevărată integritate zi cu zi; nu își permite să susțină cele mai omenești relații cu oamenii; munca lui s-ar deprecia pe piață. Nu are timp să fie alt ceva decît o mașină. Cum să își amintească de propria ignoranță -- lucru pe care creșterea sa îl necesită -- cel care e nevoit atît de des să-și folosească cunoștințele? Ar trebui să îl hrănim și să îl îmbrăcăm pe gratis uneori, și să-l revigorăm cu băuturile noastre, înainte să-l judecăm. Cele mai fine calități ale naturii noastre, asemenea pufului de pe fructe, pot fi păstrate doar prin manevrele cele mai delicate. Cu toate acestea, nu ne purtăm cu noi înșine sau unii cu ceilalți cu asemenea gingășie.

¶7. Unii dintre voi, o știm cu toții, sunteți săraci, vă pare grea viața, uneori e ca și cum ați rămîne fără aer. Nu am niciun dubiu că unii dintre voi care citiți această carte n-ați putea plăti pentru toate mesele pe care le-ați mîncat de fapt, ori pentru hainele și pantofii care se uzează rapid sau sunt deja uzați, și ați ajuns la această pagină să petreceți timp împrumutat ori furat, păgubindu-vă patronii cu o oră. Este foarte evident ce vieți meschine și //jalnice// duceți mulți dintre voi, căci privirea mi-a fost ascuțită de experiență; întotdeauna la limită, încercînd să intrați în afaceri și să ieșiți din datorii, o mocirlă antică, numită de latini aes alienum, alama altuia, căci unele dintre monedele lor erau făcute din alamă; trăind, murind, îngropați în această alamă a altuia; mereu promițînd să plătiți, promițînd să plătiți mîine și murind astăzi, faliți; căutînd să vă puneți bine, să obțineți clientelă, pe orice cale, atîta timp cît nu duce la închisoare; mințind, măgulind, votînd, contractîndu-vă într-o coajă de politețe, ori dilatîndu-vă într-o atmosferă de generozitate subțire și vaporoasă, ca să persuadați vecinul să-i faceți pantofii, ori pălăria, ori haina, ori trăsura, ori să-i importați băcăniile; îmbolnăvindu-vă ca să puneți ceva deoparte pentru zile negre, ceva de pus bine într-un cufăr vechi, ori într-un ciorap sub tencuială ori, mai sigur, într-o bancă de cărămidă; nu contează unde, nu contează cît de mult sau cît de puțin.

¶8. Uneori mă gîndesc că am putea fi suficient de frivoli, îmi vine să zic, încît să participăm la acea grosolană dar oarecum străină formă de servitute numită Sclavia Neagră, atît de mulți sunt stăpînii ageri și subtili care înrobesc și nordul și sudul. Este greu să ai un supraveghetor din sud; este și mai rău să ai unul din nord; dar cel mai rău este cînd ești stăpînul de sclavi al propriei persoane. Că tot vorbim de o divinitate din om! Uită-te la cărăuș, în drum spre piață pe zi sau pe noapte; freamătă vreo divinitate prin el? Cea mai înaltă îndatorire a lui, să-și hrănească și să-și adape caii! Ce contează destinul lui pentru el în comparație cu interesele de transport? Nu mînă el caii pentru Conul Vîlvă-n-Tîrg?[8] Cît de divin, cît de nemuritor, este el? Uite cum se chircește și se furișează, cuprins întreaga zi de o vagă teamă, nu nemuritor, nici divin, ci sclavul și prizonierul propriei opinii despre sine, o faimă cîștigată prin propriile fapte. Opinia publică este un tiran slab în comparație cu opinia noastră privată. Ceea ce un om crede despre sine, este ceea ce determină, sau mai degrabă indică, soarta sa. Autoemanciparea, chiar și în provinciile Indiilor de Vest ale fanteziei și imaginației -- ce Wilberforce există ca să aducă o asemenea schimbare? Gîndiți-vă, de asemenea, la boieroaicele brodînd perne pînă în ziua cea din urmă, ca nu cumva să trădeze vreun interes prea însuflețit pentru propria soartă! De parcă ai putea să-ți omori timpul fără să rănești eternitatea.

[8] În original: Squire Make-a-Stir

¶9. Mai toți oamenii duc vieți de calmă disperare. Ceea ce numim resemnare este disperare confirmată. Din orașul disperat mergi la țara disperată, și ești nevoit să te consolezi cu vitejia nurcilor și a șobolanilor de mosc. O disperare stereotipizată dar inconștientă se ascunde chiar și sub ceea ce numim jocurile și amuzamentele oamenilor. Nu există nicio joacă în ele, căci vin după muncă. Dar este o caracteristică a înțelepciunii să nu faci lucruri disperate.

¶10. Cînd luăm în considerare care anume este, ca să folosesc cuvintele catehismului, scopul suprem al omului, și care sunt adevăratele necesare și mijloace ale vieții, s-ar părea că oamenii au ales deliberat modul comun de viață fiindcă l-au preferat oricărui altuia. Cu toate acestea, ei cred cu sinceritate că nu le rămîne alternativa. Dar spiritele alerte și sănătoase își amintesc că soarele răsare în fiecare dimineață. Nu e niciodată prea tîrziu să renunțăm la prejudecăți. Niciun mod de a gîndi sau de a acționa, oricît de antic, nu poate fi luat de bun fără dovezi. Ceea ce astăzi toată lumea repetă sau acceptă tăcut ca fiind adevărat, se poate dovedi a fi fals mîine, simplu fum de opinie pe care unii l-au luat drept nor care le va stropi ogoarele cu ploaie fertilizatoare. Ceea ce zic bătrînii că nu poți face, încerci și descoperi că poți. Fapte vechi pentru generația veche, fapte noi pentru cea nouă. Generația veche poate nu știa destule cîndva cît să aducă combustibil nou ca să întrețină focul; generația nouă pune puțin lemn uscat sub o oală și sunt propulsați în jurul globului cu viteza păsărilor, într-un fel pentru a-i băga pe bătrîni în mormînt, după cum se spune. Vîrsta nu este mai bine, deloc atît de bine, calificată drept învățător decît tinerețea, căci n-a cîștigat atît cît a pierdut. Aproape că se poate pune la îndoială dacă chiar și cel mai înțelept om a învățat ceva de o valoare absolută trăind. Practic, bătrînii nu au niciun sfat foarte important de dat celor tineri, experiența lor fiind atît de tendențioasă, viețile lor eșecuri atît de lamentabile, din motive personale, după cum sunt sigur că își închipuie; și e posibil să le fi rămas vreo concepție care falsifică această experiență, și să fie doar mai puțin tineri decît erau. Am trăit vreo treizeci de ani pe această planetă și n-am auzit nici prima silabă din vreun sfat valoros sau măcar onest de la seniorii mei. Nu mi-au spus nimic, și probabil că nu-mi pot spune nimic, la subiect. Aceasta este viața, un experiment în mare măsură neîncercat de mine; dar nu mă ajută că ei l-au încercat. Dacă am vreo experiență pe care o consider valoroasă, sunt convins că despre asta Mentorii mei n-au zis nimic.

¶11. Un fermier îmi spune, "Nu poți trăi doar cu hrană vegetală, căci ea nu oferă nimic cu care se pot clădi oasele"; și își dedică cu religiozitate o parte din zi aprovizionării sistemului său cu materia brută a oaselor; umblînd în timp ce-mi zice toate acestea în spatele boilor săi care, cu oasele lor făcute din vegetale, îl scutură pe el cu plug cu tot, în ciuda tuturor obstacolelor. Unele lucruri care sunt adevărate necesități vitale în anumite cercuri, ale celor mai neajutorați și bolnavi, în alte cercuri sunt simple produse de lux, iar în unele sunt cu totul necunoscute.

¶12. Întreg terenul vieții umane le pare unora că ar fi fost străbătut de predecesorii lor, cu culmi și cu văi, și că aceștia s-au îngrijit de toate lucrurile. După Evelyn[], "înțeleptul Solomon a prescris ordonanțe cu privire la distanțele dintre copaci; iar pretorii Romani au decis cît de des poți merge pe pămîntul vecinului tău ca să aduni ghindele căzute pe el fără să le încalci dreptul la proprietate, și ce parte îi revine acelui vecin". Hipocrate a lăsat indicații chiar și despre cum ar trebui să ne tăiem unghiile; și anume, în drept cu vîrfurile degetelor, nici mai scurte nici mai lungi. Fără îndoială, pînă și lehamitea și plictisul care par a fi epuizat varietatea și bucuriile vieții sunt prezente încă din vremea lui Adam. Dar capacitățile omului n-au fost niciodată măsurate; nici nu putem măsura ceea ce se poate face prin prisma precedentelor, căci atît de puține lucruri au fost încercate. Oricare ți-au fost eșecurile pînă acum, "nu te mîhni, copile, căci cine-ți poate pune în cîrcă ceea ce ai lăsat nefăcut"?

¶13. Ne-am putea pune la încercare viețile printr-o mie de teste simple; ca, de exemplu, faptul că același soare care îmi coace mie fasolea luminează totodată un întreg sistem de pămînturi ca al nostru. Dacă mi-aș fi adus aminte aceasta, aș fi evitat niște greșeli. N-a fost aceasta lumina în care mi le-am prășit. Stelele sunt vîrfurile unor triunghiuri atît de minunate! Ce ființe îndepărtate și diferite în diversele locașuri ale universului o contemplează pe aceeași în același moment! Natura și viața umană sunt la fel de variate ca nenumăratele noastre constituții. Cine poate să spună ce perspectivă îi oferă altuia viața? Ar putea oare avea loc vreun miracol mai mare decît să putem privi unul prin ochii celuilalt pentru o clipă? Am putea trăi în toate epocile lumii într-o oră; da, în toate lumile acestor epoci. Istoria, Poezia, Mitologia! -- nu cunosc nicio lectură a experienței altuia atît de suprinzătoare și de informativă cum ar fi aceasta.

¶14. Majoritatea lucrurilor pe care vecinii mei le numesc bune le consider în sufletul meu rele, și dacă e să mă căiesc de ceva, cel mai probabil ar fi de buna mea purtare. Ce diavol m-a posedat de m-am purtat atît de bine? Poți să spui cel mai înțelept lucru pe care îl știi, bătrîne -- tu cel care ai trăit șaptezeci de ani, nu fără onoare de un anumit fel, -- eu tot aud o voce irezistibilă care mă cheamă departe de acel lucru. O generație abandonează întreprinderile alteia ca pe niște vase naufragiate.

¶15. Cred că ne putem încrede considerabil mai mult decît o facem. Avem voie să renunțăm la grija de sine în măsura în care o [[dăruim în mod onest]] altundeva. Natura e la fel de bine adaptată la slăbiciunea noastră ca la puterea noastră. Anxietatea neîncetată și sforțarea unora este o formă aproape incurabilă de boală. Suntem făcuți să exagerăm importanța muncii pe care o facem; și totuși cît de mult nu e făcut de noi! or, ce-ar fi dacă ne-am îmbolnăvi? Ce vigilenți suntem! determinați să nu trăim în credință dacă putem s-o evităm; toată ziua în alertă, noaptea ne spunem împotriva voinței rugăciunile și ne încredem incertitudinilor. Atît de categoric și sincer suntem condiționați să trăim venerîndu-ne viața și negînd posibilitatea schimbării. Asta este singura cale, zicem; dar sunt tot atîtea căi cîte raze pot fi trasate dintr-un centru. Orice schimbare e o minune de contemplat; dar este o minune care are loc în fiecare clipă. Confucius a spus, "a ști că știm ceea ce știm și că nu știm ceea ce nu știm, asta este adevărata înțelepciune". O dată ce un om a redus un fapt al imaginației la un fapt al înțelegerii sale, prevăd că, în timp, toți oamenii își vor stabili viața pe baza acestuia.

¶16. Să ne gîndim pentru o clipă despre ce anume e efortul și neliniștea la care m-am referit, și în ce măsură e nevoie să fim îngrijorați, sau cel puțin atenți. Ar exista un avantaj în a trăi o viață primitivă și limitrofă, dar în mijlocul unei civilizații exterioare, chiar și numai pentru a învăța care sunt necesitățile de bază al vieții și ce metode au fost folosite pentru a le obține; sau chiar în a răsfoi vechile registre ale negustorilor, pentru a vedea ce anume cumpărau cel mai des oamenii de la magazine, ce aveau acestea în magazie, în alte cuvinte, care erau băcăniile de bază. Căci îmbunătățirile de peste veacuri n-au avut decît o mică influență asupra legilor esențiale ale existenței omului; după cum scheletele noastre, probabil, nu pot fi deosebite de cele ale strămoșilor noștri.

¶17. Prin cuvintele necesar a vieții mă refer la orice lucru care, dintre toate pe care le omul le obține prin efortul propriu, de la bun început a fost, sau prin folosință îndelungată a devenit, atît de important pentru viața umană încît puțini oameni, dacă vreunul, din sălbăticie, ori sărăcie, ori filosofie, încearcă vreodată să se lipsească de el. Pentru multe creaturi există, în acest sens, un singur necesar a vieții: Hrana. Pentru bizonul din preerie asta înseamnă cîțiva inci de iarbă comestibilă și apă de băut; asta dacă nu caută Adăpostul pădurii sau umbra muntelui. Niciun animal sălbatic n-are nevoie de mai mult decît Hrană și Adăpost. Necesarele vieții pentru un om din climatul acesta pot fi distribuite, în mod suficient de precis, sub numeroasele capete ale Hranei, Adăpostului, Îmbrăcămintei și al Combustibilului; căci abia după ce ni le-am asigurat pe acestea suntem pregătiți să ne ocupăm de adevăratele probleme ale vieții în libertate și cu vreo perspectivă de succes. Omul a inventat nu numai casele, ci și hainele și mîncarea gătită; și posibil din descoperirea întîmplătoare a căldurii focului, și a folosirii ulterioare a acestuia, la început un lux, s-a dezvoltat necesitatea actuală de a sta lîngă el. Vedem pisicile și cîinii cum dobîndesc și ei această a doua natură. Prin Adăpost și Îmbrăcăminte adecvate ne păstrăm [în mod legitim] propria căldură internă; dar cu un exces al acestora, ori a Combustibilului, în alte cuvinte cu o căldură externă mai mare decît cea internă, nu se poate spune oare că începe propriu-zis gătitul? Darwin, naturalistul, spune despre locuitorii [[din Tierra del Fuego]] că, pe cînd grupul său, care erau bine îmbrăcați și [[stăteau]] lîngă foc, erau departe de a le fi prea cald, acești sălbatici goi, care erau mai și departe, puteau fi văzuți, sprea marea sa surprindere, '[[Călătoria unui jurnalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle]]'. Deci, ni se spune, [[Nou-Olandezul]] umblă dezbrăcat fără nicio grijă, pe cînd Europeanul tremură în haine. Este oare imposibil să combinăm robustețea acestor sălbatici cu intelectualitatea omului civilizat? După Liebig, corpul uman este un cuptor, iar hrana este combustibilul care întreține combustia internă din plămîni. Pe frig mîncăm mai mult, pe căldură mai puțin. Căldura animală este rezultatul unei combustii lente, iar boala sau moartea se petrece atunci cînd aceasta este prea rapidă; fie din lipsă de combustibil, fie dintr-un defect de proiectare, focul se stinge. Bineînțeles, căldura vitală nu trebuie confundată cu focul, decît ca analogie. Reiese, așadar, din lista de mai sus, că expresia viață animală este aproape sinonimă cu expresia căldură animală; căci dacă Hrana poate fi considerată Combustibilul care întreține focul din interiorul nostru -- iar Combustibilul servește doar preparării acelei Hrane sau creșterii căldurii corporale prin adaos din exterior -- Adăpostul și Îmbrăcămintea servesc de asemenea doar reținerii căldurii astfel generate și absorbite.

¶18. Necesitatea supremă pentru trupurile noastre este așadar păstrarea căldurii, păstrarea căldurii vitale din noi. Cîtă silință ne dăm, nu numai cu Hrana și Îmbrăcămintea și Adăpostul nostru, ci și cu paturile noastre, care ne sunt hainele de noapte, jefuind cuiburile și piepturile păsărilor pentru a pregăti acest adăpost într-un adăpost, așa cum cîrtița își are patul de iarbă și frunze la capătul vizuinei! Omul sărac obișnuiește să se plîngă că lumea aceasta este o lume rece; iar răcelii, atît fizice cît și sociale, îi atribuim în mod direct o mare parte a tulburărilor noastre. Vara, în unele climate, face posibil omului un fel de viață elisiană. Combustibilul, în afară de cel pentru gătitul Hranei, este nenecesar; soarele îi este focul, și multe dintre fructe sunt suficient de gătite de razele sale; pe cînd Hrana este în general mai variată, și mai ușor de obținut, iar Îmbrăcămintea și Adăpostul sunt în totalitate sau pe jumătate nenecesare. În ziua de azi, și în această țară, după cum aflu din experiența proprie, cîteva unelte [[implements]], un cuțit, un topor, o cazma, o roabă, etc., iar pentru cei studioși, o lampă, papetărie, și acces la cîteva cărți, se ridică la rangul de necesare, și pot fi obținute toate la un preț derizoriu. Totuși unii, nechibzuiți, pleacă de partea cealaltă al globului, către regiuni barbare și nesănătoase, și se dedică comerțului timp de zece sau douăzeci de ani, ca să poată trăi -- adică să le fie confortabil de cald -- și muri după aceea în Noua Anglie. Celor luxos de bogați nu le e doar confortabil de cald, ci nefiresc de fierbinte; după cum am sugerat înainte, sunt gătiți, bineînțeles à la mode.

¶19. Mai toate luxurile, și multe dintre așa-zisele conforturi ale vieții, nu numai că nu sunt indispensabile, dar sunt veritabile impedimente în calea elevării omenirii. În privința luxurilor și a conforturilor, cei mai înțelepți au dus întotdeauna vieți mai simple și mai împuținate decît săracii. Vechii filosofi, chinezi, hinduși, persani și greci, erau o clasă față de care nicio alta n-a fost mai săracă în bogății exterioare, nicio alta mai bogată în cele interioare. Nu știm prea multe despre ei. Este remarcabil că noi știm atîtea cîte știm despre ei. Același lucru este valabil și despre mai-modernii dintre reformatorii și binefăcătorii rasei lor. Nu există observator imparțial ori chibzuit al vieții umane decît din poziția favorabilă a ceea ce noi am numi sărăcie voluntară. Unei vieți de lux rodul îi este luxul, fie că vorbim de agricultură, ori comerț, ori literatură, ori artă. Există astăzi profesori ai filosofiei, dar nu filosofi. Totuși este admirabil să profesezi fiindcă era cîndva admirabil să trăiești. A fi filosof nu înseamnă doar să ai gînduri subtile, nici măcar să întemeiezi o școală, ci să iubești în asemenea măsură înțelepciunea încît să trăiești după decretele sale, o viață a simplității, independenței, mărinimiei, și a încrederii. Înseamnă să rezolvi unele probleme ale vieții, nu doar în teorie, ci în practică. Succesul marilor erudiți și gînditori este de obicei unul de natură curteană, nu regală, nu virilă. Se împacă cu a trăi doar în conformitate, practic la fel cum trăiau strămoșii lor, și nu sunt în niciun sens progenitorii unei rase mai nobile a omenirii. Dar de ce degenerează oamenii vreodată? Ce anume face ca unele familii să se stingă? Care este natura luxului care slăbește și distruge națiuni? Suntem siguri că n-avem nicio parte din ea în propriile noastre vieți? Filosoful este înaintea timpului său pînă și în forma exterioară a vieții sale. El nu este hrănit, adăpostit, îmbrăcat, încălzit, precum contemporanii săi. Cum poate un om să fie filosof și să nu-și mențină căldura vitală prin metode mai bune decît ceilalți oameni?

¶20. După ce un om se încălzește prin numeroasele metode pe care le-am descris, ce-și dorește în continuare? Cu siguranță nu mai multă căldură de același fel, cît mîncare mai multă și mai bogată, case mai mari și mai splendide, îmbrăcăminte mai fină și mai abundentă, focuri mai numeroase, mai neîncetate și mai fierbinți, și altele de felul acesta. După ce a obținut acele lucruri necesare vieții, există o alternativă la a obține superfluitățile; iar aceasta este să se aventureze în viață acum că vacanța de la [[truda mai umilă - humbler toil]] a început. Solul pare să fie potrivit seminței, fiindcă aceasta și-a trimis radicula în jos, iar acum poate să-și trimită de asemenea lăstarul în sus cu încredere. De ce s-a înrădăcinat omul atît de ferm în pămînt dacă nu pentru a se putea ridica în aceeași măsură spre ceruri? -- căci plantele mai nobile sunt prețuite pentru fructele pe care le fac în final în aer și lumină, departe de pământ, și nu sunt tratate precum mai umilele plante comestibile care, chiar dacă sunt bienale, sunt cultivate doar pînă și-au perfecționat rădăcina, și le este adesea retezată partea superioară în acest scop, astfel încît majoritatea nu le-ar recunoaște în sezonul lor de floare.

¶21. Nu intenționez să prescriu reguli firilor puternice și curajoase [[valiant]], care își vor vedea de treabă și în rai și în iad, și care poate construiesc mai magnific și cheltuie mai extravagant decît cei mai bogați, fără să se sărăcească vreodată, neștiind cum trăiesc aceștia -- dacă, întradevăr, există astfel de oameni, așa cum s-a visat; nici celor care își găsesc încurajarea sau inspirația tocmai în starea actuală a lucrurilor, și pe care o prețuiesc cu afecțiunea și entuziasmul îndrăgostiților -- și, într-o oarecare măsură, mă număr printre aceștia; nu mă adresez celor care sunt bine-angajați, indiferent de circumstanțe, și care știu dacă sunt bine-angajați sau nu; -- ci, în principal, masei de oameni care sunt nemulțumiți și care se plîng pasiv de greutățile lor sau ale vremurilor, cînd ar putea să le îmbunătățească. Sunt unii care se plîng mai viguros și mai inconsolabil decît toți fiindcă, spun ei, își fac datoria. Am de asemenea în minte acea clasă aparent bogată, dar de fapt cel mai îngrozitor de sărăcită dintre toate, care au acumulat deșertăciuni pe care nu știu cum să le folosească, ori să scape de ele, și care și-au făurit astfel propriile cătușe de aur sau de argint.

¶22. Dacă aș încerca să povestesc cum îmi doream să-mi petrec viața anii trecuți, probabil i-ar surprinde pe aceia dintre cititorii mei care sunt oarecum familiarizați cu istoria ei efectivă; în mod sigur i-ar uimi pe cei care n-o cunosc deloc. Doar voi sugera cîteva dintre îndeletnicirile pe care le-am prețuit.

¶23. Pe orice vreme, la orice oră din zi sau din noapte, eram nerăbdător să îmbunătățesc tăietura timpului și să o crestez și pe răbojul meu; să stau la acea întîlnire dintre două eternități, trecutul și viitorul, care este tocmai momentul prezent; să mă pun cu vîrfurile degetelor pe acea linie. Îmi veți scuza niște obscurități, căci în meseria mea sunt mai multe secrete decît în a multor altora, și totuși nu ținute dinadins, ci inseparabile de tocmai natura ei. Spun cu drag tot ce știu despre ea, și nu scriu niciodată "Accesul interzis" pe poarta mea.

¶24. Cu mult timp în urmă am pierdut un cîine de vînătoare, un cal murg, și o turturea, și sunt încă pe urma lor. Mulți sunt călătorii cu care am vorbit în privința lor, descriindu-le urmele și chemările [[numele?]] la care răspundeau. Am întîlnit unul sau doi care auziseră cîinele, și tropotul calului, și chiar văzuseră turtureaua dispărînd în spatele unui nor, și păreau la fel de nerăbdători să îi recupereze de parcă ei înșiși i-ar fi pierdut.

¶25. Să anticipezi, nu doar răsăritul soarelui și zorii, ci, dacă este posibil, Natura însăși! În cîte dimineți, de vară sau de iarnă, înainte ca vreun vecin să mișune cu treabă, n-o făceam eu cu a mea! Fără îndoială, mulți dintre concetățenii mei m-au întîlnit întorcîndu-mă de la această îndeletnicire, fermieri pornindu-se spre Boston în crepuscul, tăietori de lemne mergînd spre muncă. E adevărat, n-am asistat niciodată fizic soarele în răsăritul său, dar, fără îndoială, era de maximă importanță doar să fiu prezent acolo.

¶26. Atîtea zile de toamnă, da, și de iarnă, petrecute în afara orașului, încercînd să aud ce era în vînt, să aud și să-l transmit expres! Aproape mi-am scufundat tot capitalul în asta, și mi-am pierdut suflul în tocmeală, alergînd după el. Dacă ar fi privit oricare dintre partidele politice, fiți siguri că ar fi apărut în Gazetă la prima informare. Alte dăți, privind din observatorul vreunei stînci sau al vreunui copac, ca să telegrafiez orice nouă sosire; ori așteptînd seara pe vîrfuri de dealuri să cadă cerul, sperînd să prind ceva, deși n-am prins niciodată mare lucru, și atîta, se dizolva, precum mana, la loc în soare.

¶27. Multă vreme am fost reporter la un jurnal, de nu prea mare circulație, al cărui editor n-a găsit niciodată de cuviință să tipărească grosul contribuțiilor mele și, după cum e obișnuit cu scriitorii, mi-am primit doar munca pentru osteneală. Cu toate acestea, în cazul meu, osteaneala mi-a fost în sine răsplată.

¶28. Mulți ani am fost inspector autodelegat al viforelor și al furtunilor, și mi-am făcut datoria cu loialitate; topograf, dacă nu al drumurilor principale, cel puțin al potecilor de pădure și al tuturor [rutelor dintre parcele], ținîndu-le deschise, și ravenele podite și traversabile pe toate anotimpurile, acolo unde talpa publică le atestase utilitatea.

¶29. Am îngrijit [animalele sălbatice] ale orașului, care-i dau ciobanului

¶30.

Not long since, a strolling Indian went to sell baskets at the house of a well-known lawyer in my neighborhood. "Do you wish to buy any baskets?" he asked. "No, we do not want any," was the reply. "What!" exclaimed the Indian as he went out the gate, "do you mean to starve us?" Having seen his industrious white neighbors so well off—that the lawyer had only to weave arguments, and, by some magic, wealth and standing followed—he had said to himself: I will go into business; I will weave baskets; it is a thing which I can do. Thinking that when he had made the baskets he would have done his part, and then it would be the white man's to buy them. He had not discovered that it was necessary for him to make it worth the other's while to buy them, or at least make him think that it was so, or to make something else which it would be worth his while to buy. I too had woven a kind of basket of a delicate texture, but I had not made it worth any one's while to buy them. Yet not the less, in my case, did I think it worth my while to weave them, and instead of studying how to make it worth men's while to buy my baskets, I studied rather how to avoid the necessity of selling them. The life which men praise and regard as successful is but one kind. Why should we exaggerate any one kind at the expense of the others?

¶31. Nu de mult, un indian nomad a mers să vîndă coșuri împletite acasă la un avocat renumit din cartierul meu. „Doriți să cumpărați vreun coș?”, a întrebat. „Nu, nu vrem niciunul”, i s-a răspuns. „Cum!”, a exclamat indianul în timp ce ieșea pe poartă, „vreți să ne înfometați?”. Văzîndu-și industrioșii vecini albi atît de înstăriți — că avocatul n-avea decît să împletească argumente și, prin ceva vrajă, urma bogăția și faima — și-a spus: Mă apuc de afaceri; voi împleti coșuri; asta-i ceva ce știu face. Gîndindu-se că, făcînd coșurile, își va fi îndeplinit partea sa, apoi rămînîndu-i omului alb să le cumpere. Nu descoperise că era necesar să-i facă să merite celuilalt să le cumpere, sau cel puțin să-l facă să creadă asta, sau să facă altceva care merita cumpărat. Și eu, la rîndul meu, am împletit un fel de coșuri de-o textură delicată, dar nu le-am făcut să merite cuiva să le cumpere. Însă, în cazul meu, tot m-am gîndit că merită să le împletesc, și în loc să studiez cum să-i fac pe oameni să-mi cumpere coșurile, am studiat mai degrabă cum să evit necesitatea de a le vinde. Viața pe care oamenii o laudă și-o consideră de succes e doar unul dintre feluri. De ce să exagerăm oricare unic fel în detrimentul celorlalte?

¶32.

I have always endeavored to acquire strict business habits; they are indispensable to every man. If your trade is with the Celestial Empire, then some small counting house on the coast, in some Salem harbor, will be fixture enough. You will export such articles as the country affords, purely native products, much ice and pine timber and a little granite, always in native bottoms. These will be good ventures. To oversee all the details yourself in person; to be at once pilot and captain, and owner and underwriter; to buy and sell and keep the accounts; to read every letter received, and write or read every letter sent; to superintend the discharge of imports night and day; to be upon many parts of the coast almost at the same time—often the richest freight will be discharged upon a Jersey shore;—to be your own telegraph, unweariedly sweeping the horizon, speaking all passing vessels bound coastwise; to keep up a steady despatch of commodities, for the supply of such a distant and exorbitant market; to keep yourself informed of the state of the markets, prospects of war and peace everywhere, and anticipate the tendencies of trade and civilization—taking advantage of the results of all exploring expeditions, using new passages and all improvements in navigation;—charts to be studied, the position of reefs and new lights and buoys to be ascertained, and ever, and ever, the logarithmic tables to be corrected, for by the error of some calculator the vessel often splits upon a rock that should have reached a friendly pier—there is the untold fate of La Prouse;—universal science to be kept pace with, studying the lives of all great discoverers and navigators, great adventurers and merchants, from Hanno and the Phoenicians down to our day; in fine, account of stock to be taken from time to time, to know how you stand. It is a labor to task the faculties of a man—such problems of profit and loss, of interest, of tare and tret, and gauging of all kinds in it, as demand a universal knowledge.

¶33. Dintotdeauna m-am străduit să obțin obiceiuri stricte de afaceri; îi sunt indispensabile oricărui om. Dacă afacerile sunt cu Imperiul Ceresc [*], un mic contoar pe coastă, în vreun port din Salem, este suficient ca sediu. Vei exporta articolele pe care și le permite țara, strict produse autohtone, multă gheață și cherestea de pin, și ceva granit, întotdeauna [on native bottoms]. Va fi o afacere bună. Să supraveghezi toate detaliile în persoană; să fii și căpitan și pilot, proprietare și asigurator; să cumperi și să vinzi și să ții contabilitatea; să citești fiecare scrisoare primită, și să scrii sau citești orice scrisoare trimisă; să supraveghezi descărcarea importurilor zi și noapte; să fii în mai multe părți ale coastei aproape deodată — de multe ori cele mai îmbelșugate încărcături vor descărca pe vreo plajă a Jersey-ului [*] — să fii propriul tău telegraf, să petreci neobosit orizontul cu ochii,

I have thought that Walden Pond would be a good place for business, not solely on account of the railroad and the ice trade; it offers advantages which it may not be good policy to divulge; it is a good port and a good foundation. No Neva marshes to be filled; though you must everywhere build on piles of your own driving. It is said that a flood-tide, with a westerly wind, and ice in the Neva, would sweep St. Petersburg from the face of the earth.

¶34. M-am gîndit că lacul Walden ar fi un loc bun pentru afaceri, nu doar datorită căii ferate și a comerțului cu gheață; oferă avantaje pe care n-ar fi o politică bună să le divulg; este un post bun și o fundație bună. Nicio mlaștină a Nevei de umplut; deși trebuie să construiești întotdeauna pe piloni pe care-i înfingi singur. Se spune că un flux, și-un vînt vestic, cu gheață în Neva, ar mătura Sankt Petersburg de pe fața pămîntului.

Ediția llll reprezintă o nouă traducere a volumului „Walden”.

Ultima actualizare: