Henry David Thoreau — Walden sau vieața-n pădure (1936)

Despre ediția digitală

Cuprins

Henry David Thoreau, Walden sau vieața-n pădure. Despre lucrare și autor: D-r Karl Federn, Maurice Muret și Ralph Waldo Emerson. În romînește de P. Mușoiu. Biblioteca Revistei Ideei, Strada Popa Soare, 69 București - IV.


Walden sau vieața-n pădure

# Economie

Cînd scrieam paginile ce va să vadă lumina, sau mai curînd cînd scrieam cea mai mare parle din iele, trăeam singur, la pădure, la o depărtare de-o milă de ori-ce vecinătate omenească, într’o casă pe care mi-am clădit-o chiar ieu, la marginea lacului Walden, în Concord, Massachusetts, și-mi cîștigam traiul curat prin munca mînilor mele. Am petrecut acolea doi ani și două luni. Și ieată-mă din nou trecător în lumea civilizată.

N’aș atrage păn la atît luare amintea cetitorilor miei asupra daraverilor mele, dacă feliul mieu de vieață n’ar fi făcut obiectul unor cercetări foarte amănunțite din partea concetățenilor miei, cercetări pe cari unii le-ar numi îndrăznețe, ca să nu le zică neobrăzate. Dar pe cari, departe de a le privi ca atari, d’ate împrejurările, ieu le socot foarte naturale și cît se poate de-ndreptățite. Unii au întrebat cu ce mă nutream. Dacă nu mă simțeam prea singuratec cum-va. Dacă nu-mi iera teamă. Și așa mai departe. Unii s’au arătat curioși să afle ce parte din venitul mieu consacram operelor caritabile. Iear unii, împovărați de familie, cîți copii sărmani ajutam…

Cetitorii, cari nu s’ar interesa tocmai atît de aproape de mine, mă vor ierta, se-nțelege, dacă voiu căuta să răspund în această lucrare, la unele din întrebările astea. In cea mai mare parte din cărți, Ieul, sau persoana întăea, nu se pomenește, se lasă afară. Aicea, Ieul va fi păstrat. Toată deosebirea ie cît s’atinge de egotizm, de cît caz se face de ieu. De fapt, de obiceiu uităm că totdeauna persoana întăea ie aceea care vorbește. Cît mă privește, nu m’aș întinde atîta asupra mea, dacă aș cunoaște pe alt-cine-va, cum mă cunosc pe mine. Din nenorocire, mă văd redus în privința asta, din pricina sărăciei cunoștințelor mele. De altminteri, cît mă privește, ieu socot că ori-ce scriitor ie dator să-și istorie sască în chip simplu, cinstit, vieața lui, ſear nu ce a auzit povestindu-se despre vieața altora. Ca o povestire pe care bună-oară ar trimete-o a lor săi, dintr’o țară străină. Pentru-că dacă a dus o vieață cinstită, neprefăcută, după mine, trebuie să fi fost negreșit într’o țară străină.

Paginile mele se adresază poate mai cu deosebire celor cari studiază în strîmtorare. Cît despre ceilalți celitori, vor lua din iele ce vor fi pe potriva lor. Cred că nimeni, îmbrăcînd haina, nu va face să-i pocnească cusătura, pentru-că s’ar putea să slujască mai bine altora.

Lucrurile despre cari voiu căuta să vorbesc, privesc mai puțin pe Chinezi și pe locuitorii insulelor Sandwich, de cît pe voi cari cetiți aceste pagini, cari treceți drept locuitori ai NoueiEnglitere. Aș voi să vorbesc despre starea voastră, mai cu samă despre starea voastră precum se vede. Despre starea întreprinderilor voastre în lumea asta, în orașul acesta, de ori-ce natură ar fi asemenea stare dacă-i nevoe să fie atîl. de păcătoasă, dacă nu s’ar putea să se îmbunătățască cum-va.

Nu pot zice că n’am cutreerat prin Concord: pretutindeni, prin prăvălii, prin biurouri, la cîmp, mi s’a părut că locuitorii, în mii de chipuri ciudate, își făceau canonul de pocăință. Ceea ce-am auzit povestindu-se despre brahmanii cari stau supuși la bătaea a patru focuri și se uită țintă în soare, sau stau atìrnați de-asupra flacărilor cu capul în jos, sau se uiță pe de-asupra umărului la ceriu, pănă nu mai pot să-și dobîndească starea normală, cînd, din pricina sucirei gîtului, nu li se pot trece de cît apoase-n stomac, sau hălăduesc încălușați pe toată vieața la rădăcina unui copac, sau cari măsură cu corpul lor, ca omida, cuprinsul unei întinse împărății, sau stau într’un picior în capul unui stîlp,-aceste forme, și iele canonuri de pocăință, conștientă înse, nu sînt mai de necrezut, și mai uimitoare, aceste canonuri, de cît scenele al căror martor ieu zilnic sînt. Cele douăsprezece munci ale lui Hercule ierau un fleac, față de muncile la cari vecinii miei se dedau. Pentru-că muncile lui Hercule nu ierau de cît douăsprezece, și trebueau să se isprăvească o dată și-o dată. Pe cînd vecinii miei, după cît am observat, mai degrabă ar zugruma sau captura un monstru de cît să pue capăt unei munci oare-care. Iei n’au un prieten Iolas, care să ardă capul hidrei, cu-n fier roșu; pănă la rădăcină, și abiea doboară un cap, că se pomenesc cu alte două răsărite la loc.

Bună-oară văd niște tineri, concetățeni, cari au avut nenorocirea să moștenească pămînt, acareturi, pătule, vite, inventar plugăresc. Fiind știut că-i mai lesne de dobîndit de cît de descotorosit de asemenea lucruri. Ar fi fost mult mai nimerit, pentru asemenea tineri, să se fi născut în niște bălării și să fi fost hrăniți de-o lupoaică, ca să poată îmbrățoșa c’o privire mai limpede țarina în care ierau chemați să lucreze. Cine i-a făcut pănă-ntr’atîta robii pămîntului? Ce nevoe ar avea să mînînce cele șaizeci de acre de pămînt ale lor, cînd omul nu-i osîndit să-și mănînce de cît desaga lui de ordură? De ce, de-ndată ce dau cu ochii de zorii zilei, ar trebui să se apuce să-și sape mormîntul? Iei au a duce o-ntreagă vieață, împingînd toate aceste lucruri înaintea lor, și înaintează cum pot. Cîte biete suflete nemuritoare n’am întîlnit, aproape zdrobite și năbușite sub povara lor, tîrîndu-se de-a lungul căei vieței, împingînd înaintea-le un pătul de șaptezeci și cinci de picioare pe patruzeci, grajdurile lui Augias totdeauna necurățite, și-o sută de acre de pămînt, arătură, pășune, fînaț, pădure. Dezmoșteniții, cari luptă scutiți de-asemenea moșteniri și de nefolositoarele lor poveri, au destul de furcă să subjuge și să cultive cele cîte-va schioape de carne și oase.

Dar oamenii se înșală. Partea cea mai bună din om nu întîrzie de a trece ca îngrășăminte-n pămînt. După o părută soartă, în de obște numită necesitate, oamenii se străduesc, după cum se spune în vechea Scriptură, să adune comori pe cari moliea și rugina le strică și pe cari furii le sapă și fură.* Vieață de smintit, de care oamenii își vor da samă cînd vor ajunge la capăt, dacă nu mai curînd. Se zice că aruncînd peste capetele lor pietre, Deucalion și Pyrrha au creat oamenii:

* Mateiu, VI, 19.

„Inde genus durum sumus, experiensque laborum, Et documenta damus quâ simus origine nati”.

Sau, după cum rimează Raleig în chipu-i sonor:

„From thence our kind hard-hearted is, enduring pain and care Aproving that our bodies of a stony nature are”.

Adică:

„De unde neamul cu inima împletrită, în durind necazuri și griji, Dovadă că corpurile noastre sînt făurite din piatră”. Ovidiu.

Ceea ce-i rodul unei oarbe supuneri unui oracol, care povățuește în bătae de joc, să se arunce pietre peste cap înapoi, făr de-ngrijire unde-or cădea.

In de obște oamenii, chiar în această țară relativ liberă, din pricina ignoranței și rătăcirei lor, sînt pur și simplu atît de copleșiți de grijile trecătoare și de muncile anevoioase și silnice, de prisos, ale vieței, în cît nu se pricep să culeagă roadele cele mai frumoase ale vietei. Pentru asta, din pricina unei munci afară din cale, au degetele prea amorțite și tremurînde.

Trebuie s’o spunem, omul muncilor n’are răgazul trebuitor unei adevărate integrități, zilnice. Iel nu mai are răgaz pentru păstrarea celor mai nobile relații cu oamenii. Munca lui ar suferi o scădere pe pieață. Omul muncitor n’are de cît timpul de a fi o curată mașină. Cum ar putea să-și aducă aminte de ignoranța-i-lucru pe care desvoltarea-i l-ar cere cel ce are să-și etaleze știința atît de des? Ar fi pentru noi o datorie, pe unul ca atare de-a-l nutri și de-a-l vestmînta, une-ori gratuit, și de-a-l înviora cu ajutorul cordialelor noastre, înainte de-a-l judeca. Cele mai frumoase însușiri ale naturei noastre, ca și bruma unor poame alese, nu se păstrează de cît scutite chiar de cea mai delicată atingere. Dar noi nu ne slujim nici măcar față de noi, nu mai vorbesc de unii față de alții, de asemenea duioasă tratare.

Unii dintre voi, o știm cu toții că sînt săraci, găsesc că vieața-i aspră, și cîte-o dată, cum am zice, abiea răsuflă. Nu mă îndoesc, că unii dintre voi, cari cetiți această lucrare, sînt în nestare de-a-și plăti toate prînzurile pe cari ori și cum le consumă, sau hainele și încălțămintea cari nu vor întîrziea să se ponosască, să se tocească, dacă încă nu s’au ponosit și tocit. Și că numai cu prețul unui timp împrumutat sau furat au putut ajunge pănă la pagina asta, frustrînd cu-n ceas pe patronii lor. Cunosc prea bine, pentru-că experiența mi-a ascuțit vederea, ce vieață josnică, tîrîtoare, de ce n’am spune-o, duce cea mai mare parte din voi. Pururea în nevoe, căutînd să capeți o slujbă, să scapi de-o datorie, mereu-mereu: mlaștină care nu datează de ieri, de a-zi, numită aes alienum de cătră Latini, arama altuea, fiind-că unele din monedele latinilor ierau de aramă. Să trăești și să mori și să fii înmormîntat datorită acestei arame, a altuea. Să făgăduești într’una c’ai să plătești, c’ai să plătești mîne, și să mori a-zi, insolvabil, dator. Să cauți a-ți atrage favoarea, să capeți de lucru, a-ți atrage o clientelă prin toate mijloacele, afară de-acele cari te-ar face să înfunzi pușcăriea. Să minți, să lingușești, să votezi, să te restrîngi într’o coajă de nucă de civilitate, să le guduri într’o atmosferă de ușoară și vaporoasă generozitate pentru a-ți holări vecinul să bine-voiască a te lăsa să-i fabrici încălțămintea, pălăriea, îmbrăcămintea, trăsura, sau să-i importezi lucrurile de băcănie. Să le dihănești, pentru a pune ce-va de-o parte, să ai la o boală, ce-va care să meargă să se găvozdească în fundul vre-unui vechiu sipet, în vre-un ciorap de lînă, în vre-o gaură din părele, sau, mai în siguranță, la vre-o bancă de cărămidă și de pielriș, unde-va, ori-ce sumă, mare sau mică.

Mă întreb une-ori, cum se poate să fim atît de ușuraleci, dacă pot zice așa, atît de frivoli, să ne ocupăm de această formă grosolană, dar oare-cum străină de servitudine, numită Robiea Negrilor,* cîtă vreme sînt atîția iscusiți, atîția mnehenghi stăpîni, ca să reducă la sclavie, tot o dată, și Nordul și Sudul. Ie cumplit să ai un supraveghetor al Sudului.** Mai cumplit, să ai și unul al Nordului. Ceea-ce-i înse și mai cumplit, ie de-a fi propriul tău pristav de sclavi. Aveți să-mi vorbiți de divinitatea din om? Uitați-vă la cărăușul de țară, care merge zi și noapte la lîrg: îl mișcă oare vre-o divinitate?*** Cea mai înaltă a lui datorie, ie să-și adape caii și să le dee nutreț. Ce-nsamnă soarta lui, după iel, față de interesele navigației maritime? Nu cară iel oare pe socoteala domnului Hai-Dă Biciu-Cărăuș? Ce are oare divin într’însul, ce are oare întrînsul nemuritor? Uitați-vă cum se stîrcește și se tîrăște, cum zilnic îl bintue o teamă nedeslușită, nefiind nici nemuritor, nici divin, ci sclavul și prizonierul propriei sale păreri despre sine, părere insuflată de propriile sale isprăvi. Opiniea publică nu ie un atît de strașnic tiran față de propriea noastră părere particulară. Ceea-ce cugetă un om despre sine, asta îi regulează, sau mai degrabă îi hotărăște soarta, destinul. Dezrobirea de sine. Cînd va avea loc oare în provinciile Indiilor Occidentale? Dezrobirea de nazuri și de închipuire. Unde-i acel Wilberforce,**** care să aducă această dezrobire la-ndeplinire? Uitați-vă și la damele țărei acesteea, cari se ocupă de fleacuri, în așteptarea zilei supreme, ca să nu-și deștepte un interes prea viu pentru menirea ce-o au. Ca și cum s’ar putea omorî timpul fără jignirea eternităței.

Vieața ce o duc oamenii în de obște ie o desperare netulburată. Ceea-ce numim resemnare nu-i alt-ce-va de cît o desperare curată. Din cetatea desperată treceți la țară desperată și doar cu îndrăzneala dihorului și-a șobolanului celui moscat, dacă vă mai puteți consola. Chiar și în ceea-ce numim jocurile și petrecerile spe ciei omenești s’amestecă o desperare stereotipă. Cu toate că aceasta-i inconștientă. Nici o plăcere în aceste petreceri și-aceste jocuri, fiind-că astea vin după trudă. * Firește, ie un semn de înțelepciune de a nu ne supune, ca niște desperați, pănă la atîta la caznă.

* Thoreau, cărui ii plăcea vieata naturală a indienilor, se glodește aici fără îndoială la lei. Căci indienii își organizază petrecerile numai atunci cind corpurile li-s cu desăvirșire odihnite, ca să poată fi cit se poate de sprinteni. Se știe că albii își organizază jocurile și petrecerile lor tocmai pe timpul cind ar urma să se odihnească. Si negreșit că neodihniți numai sprinteni nu pot să fie ca să poată gusta vre-o deosebită plăcere.

Dacă privim care-i menirea de căpetenie a omului, ca să ne slujim de vorba catechismului, și cari sînt adevăratele trebuinți și mijloace de existență, pare că oamenii și-ar fi ales iei singuri, mai cu deosebire, după matură chibzuință, modul lor de vieață, obicinuit. Cu toate că oamenii cred cinstit că nu le-a fost lăsată nici o alegere. Naturile vioae și sănătoase nu pierd înse din vedere că soarele se înalță senin. Nu-i nici o dală prea tîrziu de-a ne lepăda de prejudecățile noastre. Nici un chip de cugetare sau de lucrare, ori-cît de vechiu, nu trebuie, fără dovadă, fără chibzuire, admis. Ceea-ce fie-care repetă după alții sau trece sub tăcere astă-zi ca adevăr, poate să se vădească mîni ca minciună, simplu fum de părere, luat de unii drept nour menit să răspîndească o ploae roditoare peste cîmpii. Ceea-ce spun bătrînii că nu puteți face, încercînd, vedeți prea bine cum că puteți. Vechile deprinderi, bătrînilor. Celor nou veniți, deprinderi sau apucături nouă. Bătrînii nu știeau poate cum se cuvine, odinioară, să meargă să caute combustibil ca să întreție un foc. Cei nou veniți pun sub o căldare un pumn de cărbuni și uite-i porniți în jurul globului cu o repegiune de pasere. Ca să nu mai lese răsuflet, după cum se zice, celor bătrîni. Bătrînimea nu-i mai bine calificată, nu-i mai îndrituită de cît tinerimea ca să dee povețe, fiind-că mai mult a pierdut de cît folosit. Ne putem întreba la rigoare, dacă cel mai înțelept om a învățat ce-va cu adevărat de valoare în vieața sa. Practicește, bătrînii n’au de dat celor tineri însemnate povețe, într’atît de parțială, de restrînsă le-a fost propriea existență, într’atît existenta lor a fost o tristă greșală sau rătăcire, pentru anumite motive, după credința lor. Se poate să le fi mai rămas o credință în stare să desu-intă această existență, sînt înse mai puțin tineri de cît ierau. Sînt acum vre-o trei-zeci de ani de cînd locuesc pe această planetă, și aștept încă din gura celor mai bătrîni de cît mine primul cuvînt de povață prețioasă, dacă nu serioasă. Iei nu mi-au spus nimic, și probabil că nu pot să-mi spue nimic, cu temeiu. Colea-i vieața, cîmp întins de experiență, nestrăbătut de mine: nu-mi slujește la nimic că bătrînii l-au străbătut. Dacă am făcut vre-o descoperire pe care-o socotesq de valoare, sînt încredințat, gîndindu-mă bine, cum-că dascălii miei nu mi-au suflat nici un cuvînt despre iea.

Un oare-care fermier îmi afirmă: „Nu poți trăi numai din vegetale, pentru-că oasele nu vegetalele ți le făuresc”. Și uite-l consacrînd cu religiozitate o parte din zi susținîndu-și teza cu materiea primă a oaselor. Mergînd tot timpul sporovăirei la spatele boilor săi, cari, datorită oaselor făurite din vegetale, îl poartă hurducîndu-l, o dată cu carul lui cel greoiu, prin toate hîrtoapele. Sînt lucruri cu adevărat trebuitoare vieței în anumite împrejurări, la caz de neputință, de boală, cari în altele sînt numai de lux, și-n altele, cu totul necunoscute.

Unora li se pare că teritoriul vieței omenești a fost în întregime străbătut de înaintași, munți și văi la o laltă, și că n’a mai rămas nimic să nu se fi luat în băgare de samă. După Evelyn, „înteleptul Solomon a prescris regule privitoare chiar la depărtarea copacilor. Iear pretorii romani au statornicit de cîte ori iera îngăduit, fără încălcarea proprietăței, de mers pe pămîntul vecinului la strîns ghinda căzută, și cîtă ghindă se cuvenea acestui vecin”. Hipocrat a mers pănă la a lăsa povețe asupra chipului cum ar trebui să ne tăem unghiile, și anume de la buricul degetelor, nici mai scurte și nici mai lungi. Nu mai încape vorbă că chiar obosala și plictisala, cari se laudă că au istovit toate mijloacele și toate bucuriile vieței, sînt tot atît de vechi ca Adam. Dar nu s’a măsurat nici o dată destoiniciile omului. Și nu putem judeca după nici un fapt petrecut mai înainte, ceea-ce putem sau sîntem în stare de-a face noi, atît de puține am încercat. Ori-cari ar fi fost pănă acum neizbînzile tale, „nu plînge, copile, căci unde-i oare cel ce-ar putea să-ți arate partea rămasă neisprăvită din opera ta”?

Sînt atîtea și atîtea simple mărturii după cari ne putem judeca existența. Bună-oară soarele cari-mi maturizază fasolele, luminează tot o dată un întreg sistem de pămînturi ca și al nostru. Să fi bănuit oare că asta mi-ar fi înlăturat vre-o greșală? Nu în ziua cînd le-am prășit. Stelele sînt culmea unor minunate triunghiuri. Ce fiinti îndepărtate și diferite, din diferitele lăcașuri ale universului, contemplă oare aceea-și stea, în acelaș moment? Natura și vieața sînt tot atît de variate ca și diferitele noastre temperamente. Cine poate spune înfățoșarea sub care se prezintă altuea vieața? Poate fi oare minune mai mare pentru noi, de cît aceea care ne-ar face de-a privi o clipă unii prin ochii altora? Am trăi dintr’o dată în toate veacurile lumei. Ce zic, în toate lumile veacurilor. Istorie, Poezie, Mitologie. Nu cunosc învățătură din experiența altuea latît de izbitoare și de folositoare ca asta.

Ceea-ce vecinii miei numesc bine, ieu socot, în mine, în cea mai mare parte, ca rău. Și dacă-mi pare rău de ce-va, ie fără doar de buna-mi purtare. Ce duh rău, m’a stăpînit oare ca să mă fi purtat atît de corect? Puteți să spuneți lucrul cel mai înțelepțesc ce-l credeți, bătrîni, voi cari ați trăit șapte-zeci de ani, nu fără cinstea! unei norme, unei regule date, aud o voce neînfrîntă care mă chieamă departe de-așa ce-va.. O generație părăsește întreprinderile alteea cum ar părăsi niște înecate corăbii.

Cred că am putea fără nici o primejduire să ne nutrim cu ce-va mai multă încredere, de cît o facem. Cît ne privește, putem să ne despovărăm de o mulțime de griji ca să ne putem îndeletnici cum se cuvine cu alt-ce-va. Natura ie tot atît de bine adaptată și la slăbiciunea, ca și la viguroșeniea noastră, Ingrijorarea și încordarea neîntreruptă a unora ieste aproape o incurabilă formă de boală. Sîntem înclinați să exagerăm însemnătatea muncei ce facem. Și cu toate astea cîte ne mai rămîn de făcut. Sau, ce-ar fi, dacă a cădea de-o dată bolnavi? Cît sîntem de neadormiți, hotărîți cu tot dinadinsul de a nu trăi prin credință, dacă putem s’o înlăturăm. Zilnic cu grija-n spate. Sara ne spunem rugăciunea în silă, cei ce și-o spun, și ne lăsăm în voea tuturor întîmplărilor. Și, de bine de rău, sîntem nevoiți să trăim, venerîndu-ne vieața și tăgăduind putința schimbărei. Singurul mijloc, zicem. sînt alîtea mijloace, cîte raze pot porni dintr’un centru. Ori-ce schimbare ie o minune de contemplat, dar o minune pe fie-care clipă reînoită. Confucius zicea: „A ști că știm ceea-ce știm, și că nu știm ceea-ce nu știm, asta-i adevărata știință”. Cînd un om va reduce un fapt de imaginație la un fapt pe care să-l înțeleagă, mă prind că toți oamenii își vor întemeea în sfîrșit vieața pe baza asta.

Să vedem acum în ce constă cea mai mare parte din tulburarea și din îngrijorarea de care sîntem bîntuiți, și întru cît ie nevoe să ne arătăm tulburați, sau măcar îngrijorați cît de cît. N’ar fi fără folos de-a duce o vieață primitivă și lăturalnică, cu toate că-n mijlocul unei aparente civilizații, fie și pentru a ne da samă în ce constă necesarul vieței cel grosolan, și de ce mijloace trebuește să ne slujim ca să ne procurăm acest necesar. Aruncîndu-ne ochii pe vechile catastife negustorești, vom vedea ce cumpărau oamenii mai cu samă din prăvălii, cu ce se aprovizionau. Cu alte cuvinte cari ierau lucrurile cele mai grosolane de băcănie. Pentru-că îmbunătățirile pe cari le-au adus veacurile, puțină înrîurire au avut asupra legilor fundamentale ale existenței omului. Dovadă și scheletele noastre cari negreșit că nu-s deosebite de cele ale strămoșilor noștri.

Prin cuvintele necesarul vieței, ieu înțeleg tot ce, rod al silințelor omului, a fost din capul locului, sau a ajuns, în urma unei îndelungate obicinuinți, atît de neapărat vieței omenești în cît puțini oameni se vor găsi, dacă se vor găsi, care să-ncerce vre-o dată să se lipsască de-așa ce-va, fie din pricina vieței sălbatece, a sărăciei, sau din pricina filosofiei. Pentru cele mai multe creaturi, în privința asta, nu există alt necesar al vieței, de cît acela — de a Trăi. Pentru bizonii cîmpiilor, necesarul constă în cele cîte-va palmace de iarbă fragedă, cu apa de băut, cînd nu caută Adăpostul pădurei sau umbra munților. Nici un reprezentant al gintei animale nu caută mai mult de cît Hrana și Adăpostul. Nevoile vieței pentru om, în climatul în care trăim, se pot repartiza cu destulă exactitate în rubricile de Hrană, Adăpost, Îmbrăcăminte și Combustibil. Incredințați că cu chipul acesta vom fi asigurați să abordăm adevăratele probleme ale vieței cu toată libertatea și nădejdea de izbutire.

Omul a inventat nu numai casefe, ci și vestmintele, și alimentele fierte. Și poate că din descoperirea întîmplătoare a căldurei produse de foc, și a întrebuințărei ce s’a făcut din această căldură, la început un fux, a izvorît nevoea actuală de a ne așeza aproape de foc. Vedem pisicile și cînii, dobîndind de asemenea această a doua natură. Datorită unui Adăpost și unor Vestminte potrivite, ne păstrăm căldura cuvenită, internă. Cu un adaos al acestora, cu Combustibilul, cu alte cuvinte cu o căldură externă, mai mare de cît căldura noastră internă, nu putem oare zice că începe bucălăriea? Darwin, natuturalistul, povestește cu privire la locuitorii Țărei de Foc, că-n timpul cind proprii săi tovarăși, cu toții bine învestmîntați și așezați lîngă flacără, ierau departe de a le fi prea cald, văzu, spre marea-i surprindere, că sălbatecii despoiați, cari se țineau la o parte, „vărsau sudori, atît de pîrjoliți se simțeau”. Tot așa, ni se spune, Neo-0landezul merge fără să-i pese, gol, pe cînd Europeanul tremură în vestmintele lui. Să nu se poată face oare nici o apropiere între vigoarea acestor sălbateci și intelectualitatea omului civilizat, să nu se poată oare astea împărechia? După Liebig, corpul omului ie un cuptor, hrana fiind alimentul care întreține combustiunea-n plămîni. Cînd ie frig mîncăm mai mult. Mai puțin, cînd ie cald. Căldura animală ie rezultatul unei încete combustiuni. Cînd combustiunea-i grăbită, se-ntîmplă boală sau moarte: fie din lipsă de aliment, fie că nu trage-ndestul, focul se stînge. Nu mai încape vorbă că, căldura animală nu-i tot una cu focul. Dar să lăsăm analogiile. După cele spuse mai sus, pare că zicerea vieața animală îe aproape sinonimă cu căldura animală. Pentru-că dacă Hrana poate fi privită drept Combustibil care întreține focul în noi dacă Combustibilul nu slujește de cît spre a pregăti Hrana sau spori căldura corpului nostru prin o adăogare venită de-afară — Adăpostul, ca și Vestmintele, nu slujesc de cît să păstreze căldura ast-feliu produsă și absorbită.

Așa dar, pentru corpurile noastre nevoea cea mare ie de a se păstra calde, de-a păstra în noi căldura vitală. Ce de-a cazne, de aceea, ne dăm, nu numai pentru Hrană și Vestminte, și Adăpost, ci și pentru paturile noastre, cari-s vestmintele noastre de noapte, despoind cuibare și burți de paseri, pentru a pregăti un adăpost în lăuntrul altui adăpost. Ca și cîrtița, care-și are în fundul vizuinei patul iei de iearbă și frunze. Bietul om ie obicinuit să găsască, că lumea asta ieste cam rece. Și pe sama răcelei nu numai fizice, ci și sociale, noi punem cea mai mare parte din boalele noastre. Vara, în unele climate, face cu putință ca omul să ducă un feliu de vieață de paradis. Combustibilul, afară de cît pentru a-și fierbe Hrana, i-i de prisos. Focul i-i soarere, și multe fructe sînt de-ajuns de pîrguite prin razele soarelui. Aici Hrana, în deobște mai variată, se procură mai cu-nlesnire. Iear Vestmintele și Adăpostul își pierd aproape sau chiar cu totul utilitatea.

In timpul de față, și-n țara asta, după propriea-mi experiență, unele unelte, un cuțit, o săcure₂ o sapă, o roabă, și altele, iear pentru oamenii studioși o lampă, hîrtie de scris, înlesnirea cîtor-va bucoavne, se rînduesc numai de cît după necesar, lucruri pe cari poate să și le procure ori-cine, destul de ușor. Ceea-ce nu împiedică pe unii, nu dintre cei mai înțelepți negreșit, să plece de cealaltă parte a globului, în niște regiuni barbare și nesănătoase, consacrîndu-se comerțului zece și douăzeci de ani, ca să poată trăi, cu alte cuvinte ca să le fie destul de cald, — și să moară în Noua-Engliteră apoi. Bogátașii faxurioși nu se mulțămesc numai să le fie destul de cald, se mai înconjură c’o căldură împotriva naturei: după cum am lăsat să se înteleagă mai sus, se prăjesc, negreșit, după modă.

Luxul, în deobște, și mare parte din așa zisa comoditate, nu numai că nu-s de neapărată nevoe, sînt cu adevărat o piedică la înaintarea, la dezvoltarea speciei omenești. Din punctul de vedere al luxului și al comodităței, înțelepții au dus în lotdeauna o vieață mult mai simplă și mai frugală de cît săracii. Vechii filosofi, chinezi, hinduși, persani și greci, reprezintă o clasă pe care nici o alta nu a egalat-o în sărăcie, în privința bunurilor exterioare, și-n bogăție, în privința bunurilor interioare. Nu știm prea multe asupra lor. Și-i de mirare că noi știm despre iei și atîta cît împărtășim de la iei. Acelaș lucru se poate spune și despre reformatorii și binefăcătorii moderni, de asemenea soiu. Nimeni nu se poate socoti nepărtinitor sau observator chibzuit al vieței omenești, care nu se poate pune pe terenul prielnic a ceea ce noi vom numi sărăcie voluntară. Rodul unei vieți de lux ieste luxura, cum i-am zice destrăbălarea, fie vorba despre agricultură, despre comerț, despre literatură sau despre artă. Profesori de filosofie avem șı a-zi, dar nimeni nu mai ie filosof. Minunat ie înse măcar de-a profesa, ceea-ce odinioară iera de-a viețui, minunat. A fi filosof nu constă numai de-a avea cugetări subtile, originale, sau de-a întemeea o școală, ci de-a îmbrățișa într’atîta înțelepciunea pentru a duce o vieață potrivită perceptelor sau învățăturilor tale, o vieață simplă, neatîrnată, mărinimoasă, după îndemnul inimei tale. Ceea-ce constă în a dezlega, nu numai în teorie, unele din problemele vieței, ci-n practică. Izbînda marilor învățați și cugetători, în de obște, ie o izbîndă de curtezani. nici regali, nici virili. Aceștia se acomodează să trăiască, curat după obiceiul comun, aproape cum au făcut și părinții lor, și nu se vădesc nici într’o privință zămislitorii unui neam de oameni, mai nobil. Cum se face înse că oamenii degenerează necontenit? Ce face oare ca familiile sà se stîngă? De ce natură ie oare luxul care istovește și distruge națiile? Sîntem noi oare încredințați că n’ar fi urme de-așa otravă chiar și în proprica noastră vieață ce-o ducem? Filosoful ieste mai înaintat de cît veacul său, chiar și în forma exterioară a vieței sale. Filosoful nu se nutrește, nu se adăpostește, nu se îmbracă, nu se încălzește ca contemporani săi. Cum ar putea să se numească cine-va filosof fără să-și menție căldura vitală cu ajutorul unor metode mai bune de cît acele de cari se slujes ceilalți oameni?

După ce un om s’a încălzit după metodele descrise de mine, ce-i mai trebuie oare? Fără îndoială nici un adaos de căldură de-acelaș feliu, nici hrană înai îmbielșugată și mai bogată, case mai spațioase și mai splendide, vestminte mai frumoase și mai multe, focuri mai numeroase, mai ne-ntrerupte, mai călduroase, și așa mai departe. De vreme ce și-a procurat cele trebuitoare vieței, altă alternativă i se ivește de cît să-și procure ce-va de prisos. Alternativa de-a se lăsa de-acum la voea întîmplărei pe barca vieței departe de ori-ce muncă umilă, începîndu-și vacanța. Seminței pare că-i priește pămîntul, pentru-că-și îndrumează colțul rădăcinei de sus în Jos. Totu-și iea poate să-și îndrumeze, încrezătoare, tînăra mlădiță, și de jos. în sus încă. De ce și-a înfipt oare omul, atît de puternic, rădăcina-n pămînt, dacă nu să se ridice în aceea-și măsură în sus, spre ceriu? Pentru-că plantele nobile sînt prețuite după roadele ce sfîrșesc să le poarte în aer și la lumină, depărtate de la pămînt. Și astea nu-s tratate ca umilele plante de consumare, carile, bienale cum pot să fie, se văd cultivate numai pănă ce prind pe deplin rădăcină, pentru care adesea sînt rătezate la cap, în cît la timpul înflorirei nu mai ai după ce le cunoaște.

Nu înțeleg să prescriu regule naturilor viguroase și curagioase, cari vor purla grijă de cele ce le privesc, și-n ceriu și-n iad. Și cari cu mai multă strălucire vor clădi poate și vor cheltui cu mînă mai largă de cît cei mai bogați, fără ca vre-o dată să sărăciască, făr-a ști cum trăesc, dacă cum-va s’a gîndit care-va la asemenea lucru. După cum nu înțeleg să prescriu regule celor ce-și găsesc curajul și inspirarea tocmai în starea aflătoare de lucruri, pe care cu înflăcărarea și avîntul unor îndrăgostiți caută s’o îndrepte între cari firește mă rînduesc.

Nu mă adresez celor cari au o ocupație bună, de ori-ce soiu, cari știu singuri dacă au o ocupație bună sau ba. Mă adresez mai cu samă mulțimei celor nemulțămiți, cari se mărginesc să se tînguiască de asprímea vremei sau soartei lor, cînd ar putea să le îmbunătățască pe amîndouă. Unii se tinguesc de toate, cît mai neconsolabil, cît mai amar, fiind-că-și fac, precum zic, datoriea. Nu pierd neapărat din vedere nici acea clasă opulentă sau avută în aparență, care i din toate cea mai cumplit de săracă, care acumulat zgură, fără să știe cum să se slujasc sau să se descotorosască de iea, și care șifăurit cu mînile iei propriile-i cătușe, cătușe d aur și de argint.

Dacă aș căuta să povestesc cum am dorit să-m întrebuințez ieu vieața în cursul celor din urmă ani, probabil cetitorii cari cunosc ce-va din is toriea actuală a vieței mele, ar rămînea surprinși ar rămînea, fără îndoeală, uimiți, cei cari m cunosc din această vieață nimic. Mă voiu mărgen să aduc vorba despre unele din îndeletniciril cari au făcut obiectul îngrijirilor mele.

In toate anotimpurile, la ori-ce ceas din zi sau din noapte, ieu am avut grija să utilize crestătura timpului, și să-mi crestez după acee toiagul: să stau ſa întîlnirea celor două eternități trecutul și viitorul,* întîlnire care nu-i alta de cl timpul prezent: să-mi țin piciorul pe liniea asta Mi se vor ierta oare-cari obscurități, fiind da că-n meșteșugul mieu sînt mai multe taine de ci în cel a cea mai mare parte dintre oamen laine fără-ndoeală nu înadins păstrate, dar cari nedeslipite de caracterul acestui meșteșug. Voi dezvălui bucuros tot ce știu despre iel, fără zugrăvi vre-o dată pe frontonul mieu: „Intrare oprită”.

Mai de mult, am pierdut un cîne de vînătoare

§§

ECONOMIE

57

un cal murg și

alerg și

a-zi. Am întrebat pe o mulțime de călători în privința lor, spunîndu-le ce semne aveau și la ce nume răspundeau. Am întîlnil vre-o doi cari au auzit lătratul cînelui, trapul calului și-au văzut și turturica dispărind după un nor: păreau tot atît de grijulii să între în stăpînirea lor ca și cînd pierderea ar fi îndurat-o iei…

Să anticipăm, nu numai asupra răsăritului soarelui și asupra aurorei, ci, dacă se poate, să fim mai de mînecate, chiar asupra naturei. In cîte dimineți, vara și iearna, înainte de-a se scula vre-un vecin să se apuce de ’treburile lui, ieu și ieram apucat de-ale mele. Și mulți din concetățenii miei, negreșit, m’au întîlnit întorcindu-mă de-acum de la cele ce isprăvisem, fermieri plecînd în zorii zilei pentru Boston, sau tăetori de lemne mergînd la pădure. Ce-i drept, n’am ajutat nici o dată să se rîdice soarele, în mod efectiv, n’am pus chiar mîna. Dar, nu vă îndoiți, iera un lucru foarte însemnat, de la ridicarea-i să nu lipsesc.

Cîte zile de toamnă, și de asemenea și de iearnă, le-am petrecut afară din oraș, căutînd să ascult ceea-ce zvonea vîntul, să ascult și să prind cît mai iute. Aproape să-mi îngrop aici întreg capitalul și, alergînd întru întimpinarea vîntului, să-mi mai pierd încă și răsuflarea. ’Ar fi interesat pe-un partid politic sau altul, ar fi interesat ca zvonul să fie așternut la Gazetă, cu noutățile dimineței. Altă dată, pîndind din observatorul vre-unei stînci sau al stînci sau al vre-unui copac, ca să telegrafiez vre-o noutate sosită: Sau, sara, pe creasta munților, așteptînd ca ceriul

§§

58

WALDEN

să cadă, pentru a surprinde ce-va. Cu toate că ceea ce-am surprins n’a fost nici o dată îmbielșugat, și, ca și mana, s’a topit totdeauna la soare.

Multă vreme am fost reporterul unui ziar, cu tirajul destul de restrîns, al cărui Director n’a mai găsit cu cale să tipărească grosul articolelor mele. Și, cum se întîmplă de obiceiu scriitorilor, pentru ostenelele mele cu atit m’am ales. Cu toate astea, aici, răsplata și iera în ostenelele mele.

Un șir de ani am fost inspector, chiar de mine remunerat, inspector al vijeliilor de zăpadă și al ropotelor de ploae, și mi-am îndeplinit slujba cum se cuvine. Supraveghetor, dacă nu de drumuri mari, cel puțin de poteci de pădure, ca și de toate cărările de la un cîmp la altul, veghind ca să rămîe deschise și ca podețele. aruncate peste ponoare să le poată face a străbătute în ori-ce timp, acolo unde călcăiul public le dovedise utilitatea.

Am păzit vitele sălbatece ale orașului, carile, sărind peste îngrădituri, dădeau de necaz pe păstorul cel credincios. Și mi-am aruncat cu agerime privirile prin toate colțurile și ungherile necercetate ale fermei, cu toate că, une-ori, fără să știu anume care, Jonas sau Salomon, lucra la cîmp, ceea ce nu era treaba mea. Am udat roșiea afină, cireașa de nisip și lemnul de urzică, pinul roș și frasinul negru, vița albă, galbena micșunea, símbovina,* cari altminteri, pe timpul secetei, ar fi pierit.

In scurt, am urmat tot așa multă vreme,

§§

ECONOMIE

59

pot spune, fără să mă laud, am urmat să mă îndeletnicesc cu credință cu cele ce aveam de făcut. Pănă cînd se arătă din ce în ce mai vădit, că concetățenii miei n’aveau să mă admită, la urma urmei, pe lista slujbașilor orașului, și cu atît mai mult n’aveau să facă din postul mieu o sinecură remunerată cu-n salar rezonabil. Compturile mele, pe cari pot să jur că le-am tinut cu totul conștiincios, n’au ajuns nici o dată, trebuie s’o spun, să le văd cercetate, încă mai puțin aprobate, și mai puțin plătite și regulate. Cu toate astea ieu mi-am văzut înainte de treaba mea.

Mai dăunăzi, un nomad Indian, trecător prin Concord, merse la un bine cunoscut om de legi, vecin cu mine, să-i vîndă niște coșulețe. „Nu vă trebuie ce-va coșulețe”, întrebă dînsul. „Nu, n’avem așa trebuință”, i se răspunse. „ Va să zică”, exclamă Indianul, depărtîndu-se„,vreți ca noi să murim de foame”? Văzînd pe industriașii săi vecini albi stînd atît de bine, că omul de

legi n’avea de cît de-mpletit argumente, și că prin efectul nu se știe cărei vrăjitorii curgea bănet și îmbielșugare, Indianul își zise: am să mă apuc și ieu de-o negustorie: am să împletesc coșulețe, ceea-ce mă pricep. Socotind că după ce va fi împletit coșulețele își va fi făcut datoriea, și atunci iera datoriea omului alb să le cumpere. Indianul nu descoperi pentru iel nevoea de-a face ce-va care să nevoească pe altul să cumpere, sau cel puțin să-l aducă să cugete că așa trebuea. Sau să fabrice alt-ce-va, care să îndemne la cumpărat pe omul cel alb. Am împletit și ieu un soiu de coșulețe, lucrate foarte de

§§

60

WALDEN

licat, dar nu le-am făcut să merite pentru cine-va osteneala de-a le cumpăra. Cu toate astea n’am crezut mai puțin în sinea-mi, cît mă privea, că meritau pentru mine osteneala de-a le-mpleti. Și în loc de-a cerceta chestica, de-a face așa ca oamenii să găsască bine de a-mi cumpăra coșufețele, ieu am cercetat mai ales chestiea de-a înlătura nevoea de a le vinde. Existența pe care oamenii o laudă și o privesc ca izbutită, nu-i izbutită de cît într’o privință. De ce să se exagereze înse privința asta în dauna celorlalte privinți?

Bine încredințat că concetățenii miei, nici vorbă, n’aveau să-mi hărăzască vre-un loc la primărie, nici vre-un vicariat oare-care sau parohie, și că trebuea să ies ieu singur cum voiu putea la liman, mi-am îndreptat toate privirile spre pădure, unde ieram mai bine cunoscut, aș putea zice apreciat. Mă hotărîiu să mă si așez acolea pe dată, fără să mai aștept obicinuita agonisală, slujindu-mă de slabele mijloace pe cari le-avem. Mergînd să mă așez lîngă Lacul Walden, scopul mieu nu iera să trăesc acolea mai. ieftin sau mai scump, ci să-mi urmez înclinările mele particulare, cu cît mai puține stavile-n cale. Părîndu-mi-se mai puțin trist de cît smintit, ca cine-va să fie lipsit de leaca de bun simt, de leaca de spirit de întreprindere și de îndămînare pentru a fi împiedicat de la ceea ce-și pune-n minte să facă.

Ieu m’am silit totdeauna să fiu om practic, după cum se cuvine să fie de aftıninteri tot omul. Dacă aveți afaceri cu Imperiul Ceresc, atunci un mic contor pe coastă, în vre-un port ca Salemul,

§§

ECONOMIE

61

va fi de-ajuns ca punct de plecare. Veți exporta anumite articole din țară, numai produse indigene. Multă ghiață și lemn de pin, și puțin granit, pururea sub pavilion indigen. Speculații foarte mănoase. Fiind neadormiți asupra tuturor amănuntelor, ne scăpînd nimic din vedere, chiar în persoană. Fiind și pilot și căpitan, în acelaș timp. Armatori și asigurători. Cumpărători și vînzători, și țiitori tot o dată de socoteli. Cetind toate scrisorile sosite, scriind sau cetind toate scrisorile expediate. Priveghind descărcarea importărilor, zi și noapte. Găsindu-vă în atîtea puncte ale coastei, aproape în acelaș moment. Pentru-că s’ar putea une-ori întîmpla, ca cea mai bogată încărcătură să se vadă descărcată pe o plajă din New-Jersey. Propriul vostru telegraf fiind voi. Răscolind orizontul cu privirea, fără odihnă. Hăulind toate corăbiile trecătoare în vre-o parte a coastei. Avînd pururea gata o expediție de articole, pentru a alimenta vre-o pieață, cu cît mai depărtată cu atît mai nesățioasă. Ţinîndu-vă înși-vă informați despre starea piețelor, despre zvonurile de războiu și de pace de pretutindeni, și prevăzînd cerințele comerțului, ca și pe cele ale civilizației. Folosindu-vă de rezultatele tuturor călătoriilor de explorare, folosindu-vă de trecătorile noi și de toate progresele navigației. Studiind hărțile maritime, pozițiea stîncilor din mare, farurile noi, acostările cari ar putea să mai fie, și mereu, ne-ntrerupt, tablele de logaritmi de-ndreptat, pentru-că nu se întîmplă rar ca greșala unui calcul să facă, ca o corabie, care ar fi putut să ajungă la un liman ospitalier, să se sfarme de o stâncă,

§§

62

WALDEN

cazul nedestăinuit al Peruzei. Tinîndu-vă la curent cu știința universală, studiind vieața tuturor marilor exploratori și navigatori, mari aventurieri și mari negustori, de la Hannon și Fenicieni,* pănă-n zilele noastre. In sfîrșit cercetînd inventariul mărfurilor înmagazinate, din timp în timp, pentru a ști cu adevărat cum stați… Atîtea probleme, de profit și de pierderi, de dobînzi, de scăderi, de sporuri, și tot feliul de măsurători, cu cari trebuie să ne batem capul nu glumă. Atîtea probleme cari vedem cîte universale cunoștinți cer.

Ieu am socotit Lacul Walden ca un bun centru de afaceri, nu numai din pricina căei ferate care trece prin apropiere și-a comerțului lui de ghiață. Lacul Walden prezenta și alte avantagii pe cari poate să nu fie tocmai de-o bună politică, tocmai prudent, de-a le da la iveală. Lacul Walden iera un bun port și o bună bază. Nu ierau de umplut smîrcurile Nevei, cu toate că trebueau bătuți oare-cari piloți, de înfipt chiar cu mînile tale. Se zice că o maree urcătoare, un flux, cu un vînt de la vest, și cu ghiață pe Neva, ar spulbera St.-Petersburgul de pe fața pămîntului.

Fiind-că iera vorba de-o afacere în care a te angaja fără capitalul obicinuit, fără mijloacele trebuitoare, putea să nu fie ușor de închipuit, aceste mijloace, pururea neapărate, trebueau căutate.

§§

ECONOMIE

63

Cît s’atinge de IMBRACAMINTE, ca să începem ma întăi de toate cu partea practică, poate-că procurîndune-o, sîntem călăuziți cele mai adesea de iubirea noutăței și de grija părerei lumei, de cît de simțul trebuinței noastre adevărate. Cel ce lucrează nu trebuie să uite că scopul vestmintelor, în primul loc, ie să păstreze căldura vitală, și, pe urmă, dată starea societăței de a-zi, să acopere goliciunea. După care, va vedea cîtă muncă necesară sau mai de samă va putea săvîrși, fără să-și mai sporească îmbrăcămintea. Regii și reginele, cari nu poartă un costum de cît o singură zi, cu toate că făcut de cîți-va croitori și croitorese de-ale majestăților lor, nu-și dau samă de îndămînarea de-a purta un costum care-ți vine. Nu-s de cît niște șevalete de lemn, niște speteze cari îmbracă hainele de Duminică. Pe fie-care zi hainele se potrivesc și mai bine pe noi, primind întipărirea caracterului celui care le poartă. Așa-că ne vine greu să le lepădăm înainte de vreme, înainte de-a le fi administrat oare-cari remedii și oare-cari alte dichisuri, după cum facem cu corpul nostru. Nimeni nu s’a coborît vre-o dată în stima mea, din pricina unui petec la pantaloni. Cu toate că-s încredințat că-n de obște lumea se îngrijește mai mult să aibă niște haine la modă, sau în tot cazul bine croite și fără petece, de cît să aibă o conștiință nepeticată. O plesnitură necîrpită, în cel mai rău caz, nu poate fi de cît o neprevedere. Mi s’a întîmplat une-ori să supun unele in cunoștințele mele la următoarea probă: să poarte un petec, sau măcar vre-o două cusături de prisos, la genunchi. Mai toate au socotit că asemenea nenorocire ar fi fost spulberarea ori-cărei speranțe pentru iele pe toată vieața. Li se părea mai lesne să străbată orașul într’un picior, cu-n picior frînt, de cît cu niște

§§

64

WALDEN

pantaloni rupți. Intîmplîndu-se un accident la picioarele unui domn, lucrul adesea se poate drege, dar dacă s’ar întîmpla la cracii pantalonilor lui, lucru! nu se mai poate tămădui. Pentru-că nu se face caz de ceea-ce ie cu adevărat respectabil, ci de ceea ce-i respectat. Oameni cunoaștem puțini, dar cîte veste și cîți nădragi. Imbrăcați cu cea din urmă a voastră cămașă o ciuhă, o spărietoare de paseri, și stați alături fără cămașă. Cine nu se va grăbi să salute mai degrabă spărietoarea? Trecînd prin fața unei țarine de porumb într’un timp, pe lîngă o pălărie și-o vestă puse pe-un par, am recunoscut pe proprietarul fermei. Atît că se resimțea ce-va mai mult de intemperii, de cît îl văzusem data din urmă. Am auzit vorbindu-se de-un cîne care lătra la ori-ce străin îmbrăcat, care se apropiea de bunul stăpînului său. Dar pe care ori-ce tîrcolitor dezbrăcat îl făcea pe dată să tacă.

Ar fi interesant să ne întrebăm întru cît și-ar păstra oamenii rangul lor respectiv dacă ar fi despoiați de hainele lor. In asemenea caz, am putea oare spune cu siguranță care, dintr’o societate de oameni civilizați, din clasa cea mai respectată, ar face parte? Cînd M-me Pfeiffer, în aventuroasele sale călătorii împrejurul lumei, de la răsărit la apus, ajunse, la întoarcere, în Rusiea Asiatică, simți nevoea, spune iea, să poarte alt-ce-va de cît un costum de călătorie, pentru a merge să se prezinte autorităților. Pentru-că „iera acum într’o țară civilizată, unde… oamenii se judecau după îmbrăcăminte”. Pănă și-n orașele democratice ale Nouei noastre Englitere, posesiunea accidentală a bogăției, cu manifestările iei numai în toalete și echipagii, nu-i fără să aducă posesorului un respect aproape universal. Dar cei cari aduc ase

§§

ECONOMIE

65

menea respect, ori-cît de numeroși ar fi, nu-s în privința asta de cît niște păgîni, și-ar cere venirea unui misionar. Hainele au mai întrodus apoi cusutura, soiu de muncă, care poate fi numită fără sfîrșit: în tot cazul o toaletă femeească nici o dată nu-i terminată.

}

Omul care în cele din urmă a găsit ce-va de făcut, n’are nevoe să cumpere un costum nou, ca să se apuce de treabă; îi vor ajunge hainele vechi, cari de mult așteaptă colbăite-n cămară. Niște vechi bocanci vor sluji mai multă vreme unui erou de cît au slujit valetului său, dacă un erou a avut vre-o dată valet. Picioarele goale sînt și mai vechi încă de cît bocancii, și eroul le poate purta. Numai cei cari merg la serate și frecventează salele adunărilor legiuitoare, au nevoe de haine nouă, haine pe cari să le poată schimba de cîte ori se schimbă într’înșii omul. Dar dacă vesta mea și pantalonii miei, pălăriea mea și ghetele mele, sînt bune ca-n iele s’ador pe D-zeu, sînt bune, socotesc, la ori-ce. Cine a văzut vre-o dată vechile-i haipe, vechea-i vestă, pănă-ntr’atît de destrămate, pănă într’atît de reduse la primele elemente, în cît să nu fie un act de caritate de a le hărăzi poate vre-ănui sărac, care să le hărăzască încă altuea mai sărac, noi am zice chiar mai bogat, care să se poată de iele sluji? Les Deschideți bine ochii cînd ie vorba de-o întreprindere care cere mai curînd haine noi de cît un purtător nou de haine. Dacă omul nu-i nou, ce folos de hainele noi? Dacă aveți în vedere vre-o întreprindere, încercați-o în hainele voastre vechi. Ceea-ce trebuie oamenilor, nu-i ce-va cu care să facă, ci ce-va de făcut, sau mai degrabă ce-va să fie. Să nu căutăm nici o dată a ne procura o îmbrăcăminte nouă, ori-cît de trențăroasă sau de murdară ar fi cea veche, fără a

Walden

3

§§

68

WALDEN

fi cîrmuit, întreprins, navigat în vre-un feliu, ca să ne simțim oameni noi în îmbrăcămintea cea veche, așa-că dacă am mai păstra-o ar fi ca și cum am păstra în niște foale vechi un vin nou. Anotimpul nostru de năpîrleală, ca și al zburătoarelor, trebuie să fie o criză în vieața noastră. Cufundariul, ca să treacă această criză, se retrage în lacurile solitare. Tot așa, șarpele își leapădă pielea, și omida îmbrăcămintea veroasă, în urma unei munci și unei expanzii interioare: pentru-că boarfele nu-s de cît pelița și învălișul de pe de-asupra, cel muritor.* Alt-feliu vom fi găsiți navigînd sub un pavilion mincinos, și vom fi debarcați, fără doar, atît prin propriea noastră părere, cît și prin cea a neamului omenesc.

Noi îmbrăcăm haine peste haine, ca și cum am crește după asemănarea plantelor exogene, prin adăogiri externe. Imbrăcămintea noastră exterioară, adesea subțire și iluzorie, ie epiderma noastră sau pielea noastră cea falșă, care nu iea parte la vieața noastră, și de care ne putem despoea cînd și cînd, fără vre-o pagubă serioasă. Imbrăcămintea mai groasă, pe care o purtăm ne-ntrerupt, ie tegumentul nostru cel celular, sau „cortexul”. Cămeșile sînt înse liberul nostru sau pelicioara, scoarța adevărată, care nu se poate rîpi fără „Sarmarea”, cum am zice jupoerea, julirea, și prin urmare fără distrugerea omului. Ieu cred că toate rasele în anumite momente poartă ce-va echivalent cu cămașa. Ie de dorit ca omul să fie vestmîntat c’o simplitate care să-ngădue de-a pune mîna și la întunerec pe iel. Și să trăească în toate privințele în așa stare

66 **

„Șarma”, în limba forestieră, însamnă: a face o inciziune circulară sau crestătură unui copac, operație care face să piară copacul.

§§

ECONOMIE

67

de pregătire și de strict necesar, în cît dacă ar venî vrăjmașul să cucerească orașul, iel să poată ieși pe . porți, fără nici o tulburarè, ca vechiul filosof,** cu mînele goale. Cînd un rînd de haine, de cele mai multe ori, valorează cît trei mai ușoare, și cînd o îmbrăcăminte mai ieftină se poate căpăta cu-n pret pe care să-i dee mîna clientului să-l poată plăti, cînd cu cinci dolari îți poți cumpăra o haină cum se cade, pe care s’o poți purta tot atîția ani, cu doi dolar o păreche bună de pantaloni, o încălțăminte de piele solidă, cu-n dolar și jumătate părechea, o pălărie de vară, cu un sfert de dolar, și-o caschetă sau o șapcă de iearnă cu șaizeci și doi și jumătate de cenți, caschetă care făcută acasă cu mai nimica ie și mai bună, care să fie săracul, îmbrăcat așa feliu, din propriu-i s’alar, să nu găsască un om destul de deștept să-l aprecieze, să-l laude?

Cînd ieu cer să mi se facă niște haine de-o formă particulară, croitoreasa îmi răspunde cu gravitate: „Nimeni nu le face astă-zi așa”, apăsînd pe vorba „Nimeni”, ca și cum ar fi pomenit de-o autoritate tot atît de impersonală ca și Destinul. Așa-că nu mă pot înțelege cu croitoreasa, ca să-mi facă ceea-ce vreu. Fiind-că nu-i vine a crede că aș vrea tocmai ceea-ce spun, că aș avea cu alte cuvinte așa curaj. Auzind atare sentință de oracol rămîn o clipă pe gînduri, și-apăs în sine-mi, unul după altul, pe fie-care cuvînt, ca să ajung a le statornici înțelesul, ca să descopăr, după care grad de consangvinitate Nimeni s’ar înrudi cu mine. Și ce autoritate ar fi putut acest Nimeni să aibă într’o afacere care mă privea pe mine atît de aproape. In cele din urmă sînt adus să răspund tot cu acelaș mister, apăsînd pe vorba „nimeni” și * Bias, unul din cei șapte Intelepti al Greciel.

§§

68

WALDEN

939

ieu. I-adevărat, nimeni nu le-a făcut așa pănă a-zi, înse astă-zi așa se fac”. La ce bun să mi se iee niște măsuri dacă, uitînd să-mi iee (măsura caracterului mieu, croitoreasa nu se ocupă de cît de lărgimea umerilor miei, ca și cînd aș fi un cuer de atîrnat haine?

Nici Grațiilor, nici Parcelor sau ursitoarelor noi nu le aducem un cult, ci Modei. Moda toarce, țese, croește, cum vrea. Maimuța șef, de la Paris, își pune o scufie de călătorie și toate maimuțele din America se iau după iea. Imi iese sufletul une-ori, pănă să capăt ce-va cu adevărat simplu și cinstit, făcut cu ajutorul oamenilor. Aceștia ar trebui trecuți mai întăi printr’o puternică presă, care să le stoarcă toate vechiturile lor de idei, ca să nu mai aibă multă vreme ce rumega. Și poate se va ivi atunci cine-va din multime cărui să-i treacă prin cap vre-o năzbîtie, ’zămislită din vre-un germen depus în iel Dumnezeu știe cînd, fiind-că focul nu distruge nici iel asemenea lucruri, și truda să nu vă fie fără folos. Nu trebuie să uităm că grîul egiptean se zice că o momîe ni 1-a adus.

La urma urmei, cred că nu se poate susținea, că îmbrăcămintea în țara asta, ca și în ori-care alta, ar fi fost ridicată la rangul unei arte precum s’ar crede. Astă-zi, oamenii se mulțămesc să poarte ceea ce-și pot procura. Ca niște marinari naufragiați, iei îmbracă ce le iese în cale pe plajă, pe țărm. Și la o mică depărtare, de loc sau de timp, de încotoșmeala lor își bat joc. Fie-care generație rîde de modele vechi, cu toate că respectînd cu sfințenie modele nouă. Facem haz de îmbrăcămintea lui Henric al VIII-lea sau de-a reginei Elisabeta, ca și cum ar fi vorba de îmbrăcăInIntea Regelul și Reginei Insulelor Canibale. Ori-ce

§§

ECONOMIE

69

îmbrăcăminte o dată lepădată ieste jalnică, caraghioasă. Numai privirea serioasă care scînteează din iea și vieata sinceră întrupată în iea, înăbușă rîsul si consfinteste îmbrăcămintea. Un Arlechin apucat de colică, o naiată, se șterge cu livreaua-i la dos. Iear trențele soldatului lovit de-o ghiulea se prefac pe dată în purpură.

Gustul copilăresc și barbar pe cari-l arată bărbații si femeile pentru modele noi, face pe atîți și atîtea să-nvîrtească caleidoscopul și să caute cu luare aminte. să descopere forma pe care o cere a-zi generațiea aflătoare. Fabricanții își dau samă că gustul acesta ie pur și simplu caprițios. Din două modele, cari nu se deosebesc de cît datorită cîtor-va fire, mai mult sau mai puțin, de-o anumită coloare, unul se va vinde numai de cît, pe cînd altul va rămînea în galantar. Cu toate că adesea se-ntîmplă ca la interval de-un sezon, celalt să ajungă la modă. Față de modă, tatuajul nu-i un obiceiu tocmai atît de hidos precum nare. Iel nu poate fi barbar numai prin faptul că întipărirea ie făcută pe piele și nu se șterge..

Ieu nu cred că sistemul nostru manufacturier ar fi chirul cel mai bun pentru oameni să-și procure îmbrăcămintea. Condițiea lucrătorilor noștri se apropie zilnic, din ce în ce mai mult, de cea a Englezilor. Și nu trebuie să ne mirăm, fiind-că, după cît am auzit și-am observat însu-mi ieu, scopul cel mai de căpetenie nu ie ca speciea omenească să fie cît mai bine si cuviincios îmbrăcată, ci doar de-a se îmbogăți fabricantii. La urma urmei, oamenii nu realizază de cît ceea-ce urmăresc. De aceea, chiar dacă de-o cam ’dată și-ar greși tinta. ie mai bine pentru dînșii să tintească ce-va mai sus, sau să urmărească ce-va mai înalt.

Nu tăgăduesc că ADĂPOSTUL n’ar fi, pentru vieață, un lucru trebuitor. Cu toate că avem pilda unor oameni cari n’au avut nevoe de adăpost timpuri îndelungate și-n niște regiuni mai friguroase de cît a noastră. Samuel Laing declară: că „Laponul, într’un cojoc și c’o căciulă înfundată în cap, va dormi ori-cîte nopti în omăt, pe-un ger pe care nimeni nu l-ar putea îndura în vre-o îmbrăcăminte de lînă”. Laing a văzut dormind așa pe Laponi. Și adaogă: „Laponii nu-s mai vînjoși sau mai puțin simțitori de cît alții”. Probabil înse că omul, nu tîrziu după ce s’a ivit pe pămînt, a ¡descoperit comoditatea ce prezintă o casă, bună starea domestică, locuțiune care poate la început a reprezentat mai mult satisfacțiile casei de cît cele ale familiei, ori-cît de parțiale și de accidentale ar fi fost aceste satisfacții în niște climate în cari casa se asociază în mintea noastră mai cu samă cu iearna și cu timpul ploios. și în care climate, două treimi din an. de cît ca umbrelă de soare, casa nu-i de loc necesară.

þ

In climatul nostru, vara, casa a fost la început doar un adăpost pentru noapte. In tradițiea Indienilor un wigwam iera simbolul unei zile de mers. Și mai multe wigwamuri, încrustate sau zugrăvite pe scoarta unui copac, însemnau atîtea popasuri. Omul n’a fost atît de puternic clădit, nici atît de viguros, în cît să caute a-și îngusta universul, si să împrejmuească, cu muri un spatiu cît taliea lui. Omul a fost din capul locului gol si în aerul liber. Dar cu tot farmecul cel putea să-l simtă dînsul asa, pe vremea cea bună și caldă, ziua, poate că anotimpul ploios și iearna, fără să mai vorbim de arșita soarelui. i-ar fi distrus se mintiea în germeni dacă nu s’ar fi grăbit să se pue la adăpostul unei case. Adam și Eva, înainte de ori-ce: vestmînt, și-au făcut o colibă din frunze. Omul a avut nevoe de-un cămin, a avut nevoe de-un loc calduț, de-ndămînă, mai întăi de-o căldură fizică, și apoi de-o caidură afectuoasă.

Putem să ne închipuim un timp cînd, în copilăriea neamului omenesc, vrè-un muritor mai îndrăzneț se furișa pentru adăpost în vre-o văgăună de stîncă. Ori-ce copil începe lumea de la capăt, păn la un punct: îi place sa stee afară, fie și in umezală și-n rig. Se joacă de-a casa și de-a calul, împins de-un instinct. Cine nu-și aduce aminte de interesul cu care, cînd iera tînăr, privea stîncile povîrnite sau cele mai înguste deschizături sau guri de peșteri? Năzuința firească a acelei părți de moștenire lăsată de strămoșii noștri cei mai primitivi, care mai dăinuește în noi. De la peșteră am trecut la acoperișuri din frunze die palmier, de scoarță și ramuri, ¡de pinză bătută și-ntinsă, de stuf și de pae, de scînduri și de șindrilă, de pieatră și ardezie și olane. In sfîrșit, nu mai știm ce insamnà a trăi in aerul liber, și vicața noastră-i domesticită mai mult de cît ne închipuim. De la vatră la cîmpul larg ie departe. Poate că ar fi mai nimerit pentru noi de a petrece mai multe din zilele și din nopțile noastre, fară nici o stavilă între noi și corpurile cerești. Și ca poetul să vor bească mai puțin de sub un acoperiș, sau ca sfîntul să nu hălăduească acolea atît de mult. Păsările nu cintà în peșteri, iear porumbeii nu-și cultivă inocența în porumbare.

Cu toate astea, cînd cine-va își propune să clădească o locuință, cată să dee dovadă de-o iscusintă Yankee, ca nu cum-va să se găsască, la urma urmei, în locul unei locuinți, într’un work-house, într’un labirint fără fir, într’un muzeu, într’un ospiciu, într’o temniță sau în vre-un splendid mansoleu. Gîndiți-vă mai întâi la sprinteneala ce poate avea adápostul strict necesar. Am văzut niște Indieni Penobscot, trăind în orașul acesta, sub niște corturi de pînză subțire, cu zăpada de-un picior aproape în preajma lor, și cred c’ar fi dorit-o mai mare, ca să impiedice vîntul să se strecoare. Odinioară, cînd feliul cum să-mi cîștig vieața în chip cinstit, păstrîndu-mi și oare-care. timp pentru treburile mele personale, iera o chestie care mă tulbura mai mult de cît a-zi, pentru-că din nenorocire am ajuns mai călit de atunci, aveam obiceiu să privesc de-a lungul căei ferate un lădoiu, lung de șase picioare pe trei, în care lucrătorii își strîngeau uneltele sara. Mă gîndeam că ori-ce om, la rigoare, ar fi putut să-și cumpere unul asemănător, cu-n dolar. Și după ce i-ar fi făcut cîte-va găuri cu-n sfredel, ca să poată să intre aerul, să se introducă în iel pe vreme de ploae și sara, să lese capacul și să pue cirligul, avînd ast-feliu libertatea amorului și fiind liber în sufletul său. * Nu mi se părea c’ar fi fost cea mai rea, și la urma urmei o proastă alternativă. Ai fi putut să veghezi ori-cît de tîrziu ai fi vrut, și, ori-cînd te-ai fi putut scula să pleci, fără să dai ochi cu proprietarul pămîntului sau al casei, care să se ție de tine, să te urmărească pentru chirie. O mulțime de oameni sînt hărțuiți de le iese sufletul, ca să plătească chiriea unor lădoae mai largi și mai luxoase, oameni cari n’ar fi degerat în lădoiul mieu.

* Richard Lovelace. To Althea from Prison,

Sînt departe de a glumi. Economiea ie un subiect care din nenorocire îngădue să fie tratat cu ușurătate, ate, dar de care cu ușurătate nu te poți depărta. O casă confortabilă, pentru o rasă călită și viguroasă, care trăea mai mult afară, era făcută odinioară aici, aproape-n întregime, din materialele pe cari ti le punea la îndămînă Natura. Gookin, care a fost Director General al Indienilor supuși din coloniea Massachuset, scriind în anul 1674, declară: „Cele mai bune din casele lor sînt acoperite destul de bine, cu scoarțe de copac, bine împreunate, ca să ție de cald, scoarte despoiate de pe trunchiuri cînd copacul iera în sevă, și prefăcute apoi în tăblii, datorită presiunei unor butuci, înainte de-a se usca… Casele mai modeste sînt acoperite cu rogojini, făcute din papură, cari țin și iele de cald, cari-s si iele destul de bune… Am văzut asemenea case, de șaizeci și o sută de picioare, pe treizeci… Mi s’a întîmplat să și locuesc în wigwamurile indienilor, și le-am găsit tot atît de călduroase ca si cele mai bune case engleze”. Gookin adaogă că-n lăuntru pămîntul iera de obiceiu acoperit și păreții tapetați cu rogojini împletite, minunat de bine lucrate. De păreți atîrnind diferite unelte. Indienii ajunseseră să reguleze pănă și ventilatiea, cu ajutorul unei rogojini atîrnată de-asupra bagelei, rogoiină mișcată de-o funie. La început un asemenea adăpost se făcea într’o zi sau două, cel mult. ca să fie dărîmat și transportat în cîte-va ceasuri. Și nu iera familie care să nu aibă adăpostul său, sau încăperea-i într’un asemenea adăpost.

In starea de sălbătăcie fie-care familie are un adăpost care face cît cele mai bune, îndestulător pentru trebuintele-i primitive și simple. Dar nu cred că înegresc lucrurile spunînd că dacă păsările cerului au cuibul lor, vulpile vizuinile lor, și sălbatecii wigwamurile lor, în societatea civilizată, modernă, mai mult de jumătate din familii sînt lipsite de-un adăpost. In orașele cele mari și cetăți. în cari precumpănește civilizațiea mai ales, numărul celor cari posedă un adăpost nu-i de cît o infimă minoritate. Restul plătește pentru îmbrăcămintea asta, cea mai exterioară din toate, îmbrăcăminte ajunsă neaparată și vara și iearna, plătește un tribut anual cu care s’ar putea cumpăra un sat întreg de wigwamuri indienești. Tribut care de-o cam dată contribue la menținerea sărăciei celor cari-l plătesc, cît trăesc.

Nu vreau să stărui aici asupra neajunsului închirierei. față de proprietate. Dar ie vădit că dacă sălbatecul ie proprietar pe adăpostul său, ie din pricină că-l costă mai ieften, pe cînd omur civilizat își închiriează de obiceiu adăpostul, nentru-că n’are mijloacele trebuitoare să-l cumpere. Și nu va fi o minune dacă în cele din urmă, nu va avea mijloacele nici să-l închirieze. Se va zice: ie destul ca civilizatul sărac să plătească asemenea taxă, ca să-și asigure o locuintă care, față de cea a sălbatecului, ie un palat. O chirie anuală de două zeci si cinci păn la o sută de dolari, preturile actuale ale localităței, dă drept la bunurile progreselor realizate de veacuri: apartamente spatioase, zugrăveală, tanete, sobe Rum ford, tencueală de insos, storuri, pompă de aramă, încuetoare cu resort, folosința de-o bașcă, și atîtea altele. Cum se face însc că cel care frece că se bucură de toate astea ie de obiceiu un civilizat sărac, pe cînd sălbatecul. lipsit de toate astea, ieste, ca sălbatec, bogat? Dacă se spune că civilizațiea ieste un progres adevărat pentru om, și cred că ieste, dar că numai înte¹enții se folosesc de avantagiile ce le au, ar trebui să se dovedească, că civilizațiea a produs locuinti mai bune, fără să le facă mai costisitoare. Pentru-că costul unul lucru ie totalul sau ’suma a ceea ce ieu aș numi vieața căpătată în schimb, căpătată numai de cît sau cu timpul. O casă mijlocie, prin împrejurimi, costă ca la opt

kada steka

§§

ECONOMIE

75

sute de dolari. Pentru a strînge această sumă trebuie zece-cinsprezece ani din vieața unui muncitor, dacă nu ie împovorat de familie. Socotind valoarea pecuniară a muncei unui om la un dolar pe zi: pentru că dacă unii primesc mai mult, alții primesc mai puțin.

Așa-că-n general va trebui să-i treacă mai mult de jumătate de vieață, pănă să cîștige muncitorul wigwamul său. Alegerea dintre cele două rele ie numai îndoelnică dacă presupunem că cine-va plătește chirie. Minte ar avea oare sălbatecul dacă, în atari condiții, ar voi să-și schimbe wigwanul lui pe-un palat?

Lesne de priceput că ieu înlătur, pe cît atîrnă de individ, aproape tot folosul de-a poseda o proprietate de prisos, ca fond de rezervă pentru viitor, mai cu samă pentru comînd. Cred că nu-i dat ca omul să se înmormînteze iel singur. Cu toate astea ieată ce vădește o însemnată deosebire între civilizat și sălbatec. Bunul nostru ne atrage negreșit unele îngrijiri, făcînd din vieața unui popor civilizat, un așezămînt, în care vieața individului ie cît se poate de absorbită, în vederea conservărei și perfecționărei rasei. Dar vreu s’arăt cu ce preț se dobîndește astă-zi asemenea bun, și să atrag luarea aminte că am putea așa feliu să trăim poate, ca să ne asigurăm toate avantagiile vieței fără a îndura nici un neajuns. Ce înțelegeți cînd ziceți că pe săraci pururea îi aveți cu voi.* Sau că părinții au mîncat aguridă, iear copiilor li s’au străpezit dinții? „Pe vieața mea, zice Domnul, nu veți mai avea nevoe să repetați zicătoarea aceasta în Israel”. „Că ieată, toate sufletele sînt ale mele: su

§§

76

WALDEN

fletul fiului, ca și sufletul tatălui, ieste al mieu: sufletul care păcătuește, singur iel va muri”. *

Dacă mă uit la vecinii miei, fermieri din Concord, cari nu stau mai bine de cît ceilalți oameni din alte clase, constat că-n cea mai mare parte s’au trudit două-zeci, trei-zeci sau patru-zeci de ani, ca să ajungă cu adevărat proprietarii fermelor lor, pe cari in de obște le-au moștenit cu sarcini, sau le-au cumpărat cu bani împrumutați cu dobîndă, din cari ca la o treime reprezintă costul caselor lor, bani pe cari cele mai adesea încă nu i-au plătit. Sarcinele întrec cîte-o dată valoarea fermei, așa-că însă-și ferma devine o sarcină cît se poate de grea, fără să lipsască de-a se găsi s’o moștenească un om, care să susție c’o cunoaște, cum zice dînsul, a fond… Adresindu-mă controlorilor fiscului, am rămas uimit că n’au fost în stare să-mi numească nici măcar o duzină de persoane din tot orașul, cari să aibă ferme lipsite de datorii și lipsite de ori-ce sarcini. Dacă doriți să cunoașteți istoriea acestor domenii, întrebați băncile la cari iele-s hipotecate. Omul care și-a plătit cum se cuvine ferma din produsul iei ieste atît de rar în cît ori-ce vecin poate să-l arate cu degetul. Mă întreb dacă se află măcar trei în Concord. Ceea ce s’a spus despre negustori, că o mare majoritate din iei, nu mai puțin de cît nouă-zeci și șapte la sută, se aș teapta să dee faliment, se poate spune și despre fermieri. Cît despre negustori, încaltea, unul din iei spunea, cu drept cuvînt, cum-că falimentele lor, în inare parte, nu sînt adevărate falimente pecuniare, ci o simplă lipsă de-a-și îndeplini angajamentele, fiind-că nu le vine la socoteală. Ceea-ce-nsamnă că

ECONOMIE

77

moralul se poticnește. Ceca-ce agraveaza înse și mai mult cazul, ie că, după toate probabilitățile, nici cel trei la sută nu izbutesc să-și salveze sufletele, și sînt poate faliți într’un înțeles și mai rău de cît cei cari dau cinstit faliment. Falimentul și denegarea datoriilor sînt trambulina de pe care se aruncă să-și facă tumbele mare parte din civilizațiea noastră, pe cînd sălbatecul, cît îl privește, stă dîrz pe scîndura nemlădioasă a foametei. Firește Concursul Agricol din Middlesex se ține cu strălucire în fie-care an, ca și cum toată rotăriea mașinei agricole ar fi unsă fără

cusur.

Cîștigarea vieței, asta-i problema. Fermierul, se trudește s’o dezlege printr’o operație mai complicată de cît însă-și problema. Ca să-și procure niște șireturi de ghete, Fermierul face negustorie cu turme de vite. Pentru a ajunge la neatîrnare și la confort, dînsul întinde c’o artă nesfîrșită un lat, și nu face mai mult de-un pas și-și prinde într’însul propriu-i picior. Rămînînd tot sărac. Față de mulțimea de avantagii pe cari le posedă sălbatecii, cu tot luxul nostru, nu sîntem oare cu toții săraci? După cum cîntă Chapman :*

The false society of men -for eartly greatness

All heavenly comforts rarefies to air*.

* Georges Chapman (1559-1634), poet și autor dramatic englez, care și-a dat adinc saina de datoriea și de responzavilitatea lui ca poet și cugetător. A avut se intelege de furca cu Stăpinirea și cu oamenii timpului său.

Falșa societate omenească

pentru mărirea păminiească Spulberă ori-ce dulceață cerească”.

Și chiar cînd Fermierul ie stăpîn în cele din urmă pe casa lui, în loc să fie mai bogat, se poate să fie și mai sărac. Și în loc să stăpînească ieľ casa, casa îl stăpînește pe iel. Dacă-mi dau bine samă, întimpinarea lui Momus, zeul derîderei, împotriva casei zidită de Minerva, fera cu totul serioasă, că „n’o făcuse mobilă, să se poată mișca, ca să se poată feri de o proastă vecinătate”. Intimpinarea asta poate fi făcută și a-zi, pentru-că, casele noastre sînt o proprietate atît de anevoe de mănuit în cît adesea sîntem în iele mai mult ca într’o temniță de cît ca într’un cum se cuvine sălaș. Și proasta vecinătate de evitat ieste tocmai rîea care ne roade. Cunosc în orașul acesta cîte-va familii, cari aproape de-o generație caută să-și vîndă casele lor așezate-n împrejurime, să se stabilească la sat,* fără să izbutească. Și numai moartea le va scăpa de iele.

Nu mai încape vorbă că majoritatea sfîrșește prin a ajunge fie să stăpînească, fie să închirieze casa modernă, cu toate desăvîrșirile iei. In timpul pe care 1-a petrecut pentru a ne desăvîrși casele, civilizațiea n’a desăvîrșit înse și oamenii chiemați să le locuiască. Civilizațiea palate a creat, dar i-a fost mai anevoe să creeze și gentilomi, să creeze și regi. Și dacă scopul urmărit de omul civilizat nu-i mai respectabil de cît al sălbatecului, dacă omul civilizat întrebuințază cea mai mare parte din vieața sa ca să-și procure numai un necesar. grosolan și-o grosolană bună stare, de ce să aibă o locuință mai bună de cît a sălbatecului?,

Dar care-i soarta sărmanei minorități? Poate vom recunoaște că tocmai în măsura în care unii se găsesc, din punctul de vedere al condițiilor exterioare, mai pre sus de sălbateci, alții se găsesc degradați, mai pre jos. Luxul unei clase ic precumpănit de sărăciea, de lipsa alteea. De-o parte palate, de alta spitale și ..rușinea săracului”. Miriadele cari au ridicat piramidele, menite a sluji drept mormînt faraonilor, ierau nutrite cu usturoi, și fără-ndoeală că iele nu ferau după cuviință înmormântate. Zidarul, care desăvîrșește cornișa palatului, se-ntoarnă sara poate într’o cocioabă, care nu prețuește cît un wigwam. Ie o rătăcire de-a presupune, că într’o țară în care există vestigiile uzuale ale civilizației, starea unei foarte mari părți dintre locuitori nu poate fi măcar atît de înjosită ca cea a sălbatecilor. Vorbesc de-o cam dată de înjosiții săraci, nu de bogații cei înjosiți. Ca să ne dăm samă de starea unora, ajunge să privim nu mai departe de cît bordeele cari mărginesc pretutindeni căile noastre ferate, acest ultim progres al civilizației. Bordeele în cari, în colindările mele zilnice, văd ființi omenești trăind la o laltă cu porcii, stînd toată iearna cu ușa deschisă, ca să aibă lumină, fără bucățică de lemn ’de ars. Bordeele, în cari formele tinerilor, ca și cele ale bătrînilor, sînt pe toată vieața zgîrcite de nevoea de-a tremura de frig și ticăloșie. Bordeele în cari dezvoltarea tuturor membrelor șf facultăților celor ce le locuesc ie cu totul redusă. Ieste bine, fără îndoeală, să nu trecem cu vederea această clasă de oameni, muncei căreea se datoresc lucrările cari deosebesc generațiea aflătoare.

M

Mai mult sau mai puțin tot așa-i și starea lucrătorilor de tot feliul din Englitera, marea workhouse* a lumei. V’as mai putea trimete și la Irlanda, pe care harta ne-o prezintă ca pe unul din cele mai albe sau luminate tinuturi. Asemănați starea fizică a Irlandezului cu cea a Indianului din America de Nord, sau cu a insularului Mărei de Sud, sau cu a ori-cărei rase sălbatece, înainte de a fi fost degradată prin atingerea cu omul civilizat. Cu toate astea nu mă îndoesc de loc, că cei cari cîrmuesc poporul Irlandez n’ar fi înzestrați cu tot atîta înțelepciune ca și mijlociea cîrmultorilor civilizati. Starea poporului irlandez dovedește pur și simplu gradul de spurcăciune, de murdărie, care caracterizază civilizatiea. Nu mai ie nevoe să pomenesc de lucrătorii Statelor noastre de Sud, cari produc cele mai de căpetenie obiecte de exportare din țara asta, și cari și iei sînt un produs negustoresc al Sudului. Mă voiu mărgeni la cei cari se crede că se află în conditii obicinuite.

In de obște pare că oamenii nu s’au gîndit nici o dată la ce-i aceea o casă, și sînt în realitate, cu toate că fără nici o noimă, toată vieața săraci. Din pricină că socot că trebuie să ducă aceea-și vieață, ca și vecinii lor. Ca și cum ar trebui să porți ori-ce haină ti-o poate croitorul croi, sau, lepădînd cu timpul pălăriea de frunză de palmier sau șapca de piele de bursuc, să te plîngi de asprimea vremei fiind-că mijloacele nu-ti îngădue să-ți cumperi o coroană. Se poate inventa o casă și mai comodă, și mai luxoasă, de cît aceea pe care o avem, și pe care vom admite că nu ori-cine va putea s’o plătească, și pe care nu va putea s’o plătească chiar nimeni. Să ne trudim oare mereu, ca să ne procurăm tot mai mult, și să nu ne multămim une-ori oare și cu puțin?

Respectabilul burghez va povățui oare cu gravitate, și cu vorba și cu fapta, nevoea pentru tînăr de-a agonisi, înainte de a muri, un număr de mantale de cauciuc de prisos, de umbrele, și de vane odăi de prieteni pentru prieteni vani? De ce mobilierul nostru n’ar fi tot atît de simplu ca cel al Arabului sau al Indianului? Cînd mă gîndesc la binefăcătorii neamului omenesc, cei pe cari-i slăvim ca pe trimeșii ceriului, purtători ai darurilor dumnezeesti pentru bameni, nu mi-i închipui după iei c’o suită, sau cu harabale de mobile la modă în urma lor. Ori, va trebui să presupun ciudată presupunere că mobilierul nostru trebuie să fie mai complicat de cît cel al Arabului, din pricină că moralicește și intelectualicește sîntem de cît Arabul mai superiori?… De-o cam dată casele noastre sînt încărcate cu tot feliul de hîrburi și boarfe, pe cari ori-ce bună gospodină, în mare parte, le-ar arunca bucuros la guhoiu. ca să nu-și lese treaba matinală neisprăvită. Treaba matinală. La lucirile Aurorei și la armoniile lui Memnon, care ar trebui să fie treaba matinală la omului, alta pe fumea asta? De cît să le contemple și să le-asculte… Lucirile acestea si armonii.

Ieu aveam pe masa mea trei bucati de pieatră calcară, și m’am îngrozit dîndu-mi samă că trebueau scuturate în fie-care zi, înainte ca pulberea mobilierului mintei mele să fi fost scuturată. Dezgustat, le-am aruncat pe fereastră. Cum să fi avut atunci o casă încărcată cu mobile? Mai curînd mă voiu așeza pe iearbă, în aerul liber, pentru-că iearba nevînzolită de oameni pulbere nu adună.

Cei desfrînați și cei rîsipitori au stîrnit modele, pe cari le urmează cu atîta ușurătate și scrupulozitate mulțimea. Călătorul care descinde în casele cele bune, cum se numesc, nu întîrzie să-și dee samă de bunătatea lor, pentru-că hangiii îl ieu drept un Sardanapal,

§§

82

WALDEN

Dacă s’ar supune giugiulelor și îngrijirilor lor, n’ar întîrzica să se vadă cu desăvîrșire dezbărbătat.

Cît despre trăsurile, despre vagoanele drumului de fier, ieu cred că înclinăm de-a tinea samă mai mult de lux de cît de comoditate și siguranță. Și că, fără a ajunge la comoditate și siguranță, vagonul amenință să nu fie alt-ce-va de cît un salon modern, cu divanuri, cu otomane, cu storuri, și-atîtea alte lucruri orientale, pe cari le ducem cu noi spre vest. Lucruri inventate pentru damele haremului și pentru locuitorii afemeiați ai Imperiului Ceresc, al căror nume, de l-ar cunoaște, Jonathan ar roși. Cît mă privește, mi-ar plăcea mai bine să mă așez, singurel, pe-un bostan, de cît să fiu îngrămădit pe o pernă de catifea. Mi-ar blăcea mai bine să străbat pămîntul într’un car cu boi. cu aer de jur împrejur, de cît să merg la raitt în trăsura de fantazie a unui tren de excursie, respirînd tot drumul microbii malariei.

Simplitatea și chiar goliciunea vieței omului din ’vristele primitive implicau cel puțin avantagiul că-l lăsau să nu fie de cît un călător în natură. O dată întramat prin hrană și somn, omul își urma mai departe călătoriea. Pe pămînt, se așeza, așa zicînd, sub un cort. Cutreera văile, străbătea plaiurile, se cățăra pe creasta munților. Dar ieată că oamenii au ajuns uneltele uneltelor lor. Omul, care în toată libertatea culegea fructe, cînd îi iera foame, a ajuns fermier. Și stăpîn de casă, cel care își făcea adăpostul, stînd în picioare sub un copac. Nu ne mai conăcim pe-o noapte, ca altă dată, ci, statornicindu-ne pe pă’mînt, de ceriu am uitat. Am adoptat Creștinismul numai ca o metodă perfectionată de agri-cultură. Să ne alipim cît mai mult de pămîntul acesta. Am zidit pentru lumea asta o reședință de familie și pentru cea viitoare un mormînt de familie. Cele mai bune opere de artă sînt expresiea luptei dusă de pm ca să se dezrobească de starea în care se află. Dar tot efectul artei noastre constă de-a face confortabilă această josnică stare și de-a ne face s’o uităm pe cea mai inaltă. Intr’adevăr, în satul acesta nu-i loc pentru ridicarea unei opere de arte-frumoase. Dacă ne-ar trece prin minte așa ce-va. Fiind-că, existențele noastre, casele noastre, stradele noastre, n’ar putea să-i furnizeze, acestei opere, un piedestal potrivit. Nu există un cuiu pentru atîrnat un tablou, o scîndură pentru așezat bustul unui erou sau sfînt.

Cînd cuget la chipul cum sînt zidite casele noastre, la prețurile pe cari le plătim sau pe cari nu le plătim pentru iele, și la ceea-ce prezidează la conducerea ca și la economiea lor lăuntrică, mă minunez că pardosala nu se cufundă sub pașii vizitatorului pe cînd admiră bibelourile de pe cămin, pentru a trece la beciu, pănă la vre-o solidă și cinstită cu toate că pămîntoasă fundație. Nu pot să mă împiedic de-a spune că așa zisa vieață bogată și rafinată ie un lucru la care lumea a făcut salt, și nu-mi dau bine samă de ce farmec prezintă artele-frumoase cari izvodesc asemenea vieață, luarea mea aminte fiind cu totul absorbită de salt. Îmi aduc aminte, într’adevăr, că cel mai frumos salt natural, datorit, după istorie, numai mușchilor omenești, ie saltul unor Arabi nomazi, cari trec să fi străbătut două-zeci și cinci de picioare, pe un maidan. Fără sprijin meșteșugit, artificial, peste distanța asta omu-i sigur a cădea la pămînt. Cea dintăi întrebare pe care sînt ispitit a o pune proprietarului unei asemenea neproprietăți, ie: „Cine te-a dăruit? Jești oare unul din cei nouă-zeci și șapte cari dau faliment, sau unul din cei trei, cari izbutesc? După ce-mi vei răspunde la asemenea întrebare, poate mă voiu uita la bibelourile ce ai, găsindu-le poate ornamentale. Carul înaintea boilor nu-i nici frumos, nici de folos. Inainte de a putea să ne împodobim casele cu lucruri frumoase, trebuie să facem păreții acestor case curați, după cum trebuie să ne facem și existențele noastre curate. După care să punem drept temelie o frumoasă conducere de casă și o frumoasă conducere de vieață. Dar gustul frumosului se cultivă mai cu samă în aerui liber, unde nu se află nici casă, nici stăpîn de casă.

Bătrînul Johnson, în al său Wonder-Working Frovidence,* vorbind de cei dintăi coloni ai acestui oraș, coloni al căror contemporan iera, ne spune: „Drept cel dintăi adăpost, dînșii își sapă, la poalele unei coline, o groapă. Și după ce pun pămîntul săpat deasupra, pe niște lodbe, fac, de partea cea mai ridicată a pămîntului, în lăuntru, un foc fumegos”. lei nu s’au „închipuit cu case”, adaogă Johnson, de cît cînd pămîntul, cu milostivirea lui Dumnezeu, a dat pîne ca să-i hrănească”. Și-atît de slabă a fost recolta primului an, în cît „au trebuit, cît-va timp, să-și tae pinea foarte subțire”. Secretarul provinciei Noilor Ţări de Jos, scriind în olandeză, în 1650, pentru știința celor doritori să capete acolo pămînt, constată ce-va mai mult. Că „cei cari, în Noile Ţări de Jos, și mai cu samă în Noua Engliteră, n’au mijloace îndestulătoare să construească case de fermă după dorința lor, sapă în pămînt o groapă pătrată, în formă de beciu, adîncă de la șase pănă la șapte picioare, lungă și largă cît socotesc de nevoe, îmbracă malul de jur imprejur, în lăuntru, cu lemn, și-l tapetează cu scoarță de copac sau cu altă ce-va, ca să nu curgă țărna, Podesc acest beciu și-i fac un feliu de tavan, il acopăr cu crengi peste tot și pun peste crengile astea scoarță sau brazde de iearbă. Și nălăduesc la căldură, la o laltă cu toți ai lor, trei-patru ani. Bine înțeles făcînd în asemenea beciuri despărțituri, după trebuința familiei. Cei bogați și personagiile mai însemnate din Noua Engliteră, la începutul coloniilor, așa și-au întemeiat cele dintăi locuinți, pentru două motive: mai întăi pentru a nu pierde timp cu clăditul și-a nu duce lipsă, din pricina asta, de hrană, în anotimpul celălalt. Și apoi sa nu dihănească poporul de muncitori săraci, aduși din țara mamă cu destule poveri. In treipatru ani, țara, o dată adaptatà la agricultură, cei bogați și-au clădit case cum se cade, frumoase, cari i-au costat mii și mii de dolari”.

In această parte, adoptată de strămoșii noștri, iera cel puțin o sămuire de chibzuință, ca și cum principiul acestora ar fi fost să facă mai întăi față celor mai neapărate nevoi. Dar, astă-zi, oare se satisfac cele mai neapărate nevoi? Cînd mă gîndesc să-mi procur și ieu una din luxoasele noastre locuinți, pentru mine, mă văd împiedicat. Pentru-că, așa zicind, țara nu-i adaptată încă la umano-cultură. Și noi sîntem încă siliți să ne tăem pînea noastră spirituală în felioare cu mult mai subțiri de cît își tăeau strămoșii noștri pînea lor cea de grîu.

In perioadele cele mai primitive ornamentele arhitecturale nu ierau cu totul nesocotite. Casele noastre înse ar trebui să înceapă print a se garnisi cu podoabe, ca sălașul scoicăriilor, unde se găsesc în atingere cu existențele noastre, fără a fi în iele înăbușiți. Din păcate am pătruns în cîte-va case de astea și cu ce-s garnisite știu.

Cu toate că nu sîntem atît de degenerați în cît, la urma urmei, să nu putem trăi a-zi intr’o peșteră sau într’un wigwam, și chiar să ne îmbrăcăm cu blăni de animale, firește că-i mai bine să ne folosim (de avantagiile, ori-cit ar fi de scump plătite, pe cari ni le prezintă invențiea și industriea neamului omenesc. Intr’o țară ca asta, scînduri și șindrilă, var și cărămidă, sînt mai ieftene și mai lesne de găsit de cît niște peșteri cum se cuvine, sau scorburi de copaci, sau scoarțe de-ajuns, sau chiar argilă moale și pietre late. Vorbesc de toate astea în cunoștință de cauză, fiind-că m’am inițiat în astea atît teoreticește cît și-n chip practic. Cu ce-va mai multă înțelegere, am putea să ne slujim de materialele prime ce le avem și să devenim mai bogați de cît cei mai mari bogătași din ziua de a-zi. Să facem din civilizațiea noastră o binecuvîntare cerească. Omul civilizat nu-i mai mult de cît un sălbatec, cu mai multă experiență și mai multă înțelepciune, bine-nțeles.

Să ne întoarcem înse la experiența făcută de mine.

1

alatta

{

Pe la sfîrșitul lui Mart 1845, am împrumutat o săcure și-am pornit spre pădurea de lîngă lacul Walden, în apropierea căruea îmi pusesem în gînd să-mi clădesc o casă. Și m’am apucat să dobor cîți-va tineri pini albi, ca lemn de construcție. le anevoe să teapuci de vre-o treabă fără să te împrumuți cu ce-va. Dar nu mai încape vorbă că-i cel mai mărinimos mijloc de-a îndura ca semenii să se amestece în întreprinderea ta. Proprietarul săcurei, dîndu-mi-o, îmi spuse că ținea la iea ca la ochii din cap: i-am înapoiat-o și mai ascuțită de cît mi-o dăduse. Lucram ne-o coastă încîntătoare, acoperită cu pini, printre cari îmi plimbam privirile peste lac si peste o rariște în miilocul căreea se înălțau pini si hickori. Ghiața lacului, tonită toată nu iera încă: ici și colo ierau ochiuri descoperite în cari apa se oglindea. In cele ’dintăi zile de lucru avură loc cîte-va fulguiri de ăpadă. Dar în de obste, cînd să iau trenul să mă întorc acasă. vedeam movilele de nisip galben prelunginduse-n depărtare, scînteind în atmosfera cetoasă. Sinele luceau în soarele primăvăratec, și auziam ciocîrliea, peweea și alte păsări sosite ca să inaugurăm împreună anul cel nou. Ierau niște zile ’minunate de primăvară, în care iearna supărărilor omului se topea toată ca și gerul pămîntului si-n care vieața, după ce stătuse amorțită, începea să se-ntindă…

Intr’o zi ducîndu-mă să bag săcurea într’o baltă ca să se umfle lemnul, fiind-că-i făcusem o coadă nouă dintr’un verde hickor, dădui cu ochii de-un șarpe vărgat, care intră în apă, în fundul căreea rămase întins, fără să pară de loc stingherit, cît stătui să-l privesc, adică mai bine de-un sfert de ceas. Poate ’din pricină că iera încă sub înrîurirea letargiei. Mi s’a părut că tot pentru asta și oamenii trebuie să stee în josnica lor și primitiva stare prezentă. Dacă oamenii ar simți înrîurirea primăverei primăverilor deșteptîndu-i, iei s’ar ridica negreșit la o vieață mai înaltă, mai eterată. In dimineți geroase întîlnisem altă-dată în cale șerpi așteptînd ca soarele să le dezghețe unele părți din corp, rămase amorțite și tapene.

* Alci le vorba de ,mendow-lark”, fluerar, care s’apropie de graur.

** Shakespeare. Richard al III-løq.

La-ntăi April plouă și ghiata se topi. In zorii zilei. zori pline de o negură deasă, auzii o gîscă rătăcită de cîrd, care trebuea să zboare pe dibuite de colo pănă colo, pe de-asupra lacului, gîgiind ca pierdută. Duhul negurei ai fi zis că iera.

Cite-va zile n’am făcut de cît să tai și să fasonez cherestea, furci, căpriori. toate astea cu modesta-mi săcure, fără să frămînt cine știe ce gînduri savante, cîntînd pentru mine:

Men say they know many things: But lo! they have taken wings,— The arts and sciences,

And a thousand annliances : The wind that blows

Is all that anybody knows.

Omul crede că știe multe : N’are tel oare aripele speranței Artele și știintele,

Si toate aplicările lor :

Vintul care reinvie,

Asta le tot ce știe.

Cioplii grinzile de căpetenie de șase degete pătrate, cea mai mare parte din furci numai pe două părți, căpriorii și bîrnele numai pe-o parte, lăsînd restul cu coajă. Așa-că lemnăriea mea iera tot atît de dreaptă, dar cu mult mai puternică de cît cea trecută prin ferăstrău. N’am lăsat nici o piesă nedălduită și nescobită, ca să se potrivească bine la locul ei, pentru-că mai împrumutasem de-acum si alte unelte.

Zilele mele nu ierau atît de lungi, la pădure. Cu toate astea, îmi luam prinzul de obiceiu cu mine, pîne și unt, cetind și ziarul cu care iera învălit, la amia-ză, stind între crengile taiate de mine din pinii cari dădeau îmbucăturei mele ce-va din mirosul lor, fiind-că minile îmi ierau acoperite de-un strat gros de rîșină. Inainte de-a isprăvi, ieram mai curînd prietenul de cît vrăjmașul pinilor, cu toate că doborîsem cîți-va din iei. leram mai curînd prietenul, fiind-că făcusem mai de-aproape cunoștință cu iei. Une-ori se întîmpla ca cine-va care se plimba prin pădure să fie atras de bocăniturile săcurei mele și să cisluim voios împreună, printre așchiile pe cari le scoteam, ieu neîncetîndu-mi lucrul.

Pe la mijlocul lui April, pentru-că nu mă grăbeam la lucru de loc, cheresteaua casei mele, isprăvită, iera aproape rîdicată. Ca să am scînduri, cumpărasem cocioaba lui James Collins, un Irlandez care lucra la calea ferată din Fitchburg. Cocioaba lui James Collins iera socotită ca foarte frumoasă. Cînd m’am dus s’o văd, Collins nu iera acasă. M’am plimbat împrejurul ‘iei, mai întăi, fără să fi fost văzut din lăuntru, într’atît de înfundată iera fereastra și de sus așezată. Cocioaba iera micuță, avea un acoperiș țuguiat, și aproape nu putea fi văzută, înconjurată cum iera, de-un strat de bălegar, gros de șase picioare, pe care putea-i să-l iei drept o grămadă de îngrășăminte. Partea cea mai sănătoasă iera acoperișul, cu toate că soarele îl scorojise și-1 făcuse în mare parte sfărîmicios. Nici pomeneală de prag. In schimb, o trecătoare obicinuită pentru păsări, pe sub scindura ușei… D-na Collins se arătă în ușă și mă pofti să-mi arunc privirea și înlăuntru. Apropierea mea făcu loc să intre mai înainte găinile. Inlăuntru, beznă. Cît despre podeală, doar cîte-o scîndură ici și colo, care n’ar n putut suporta deplasarea și care în mare parte iera acoperită cu murdărie: cîte-o scîndură jilavă și vîscoasă, care te umplea de fiori. D-na Colline aprinse o lampă ca să-mi arăte interiorul acoperișului și păreții, și că podeaua se întindea pănă sub patul ici. Atrăgindu-mi hot o dată luarea aminte să nu mă prăbușesc în beciu, un fel de groapă de murdării, adîncă de două picioare. După propriile-i cuvinte, ierau „niște minunate scînduri ne puse pe pămînt: scînduri de jur imprejur, și o bună fereastră”, cu două geamuri întregi prin cari mai adineoarea ieșise pisica. Inăuntru mai era o sobă, un pat și o laviță. Un copil, gol goluț, cum îl născuse măsa. O umbrelă de mătase, v oglindă cu rama aurită, o rîșniță de cafea nouànouța și brevetată, atîrnată de o ramură de stejar. Un junghiu, și atît. Tîrgul fu repede făcut fiina-că intre timp se intorsese și James. Aveam să plătesc în sara aceea patru dolari și douăzeci și cinci de cenți. lar James să golească locul la cinci ceasuri și jumătate de dimineață, fără a mai vinde cui-va ce-va, ca să intru în stăpînire la șase ceasuri. Ar fi bine să fii acolea de dimineață, adăugă James Collins, pentru a preveni oare-cari reclamații cam întunecate, de altminteri nedrepte, referitoare la chirie și la cărbuni… Asta iera singura încurcătură, mă încredință James Collins… La șase ceasuri îl întîinii pe cale, cu familiea lui. Tot avutul lor, pat, rîșniță de cafea, oglindă, păsări, iera într’o mare buccea. Tot avutul lor, afară de pisică, ce fugise-n pădure, unde ajunse pisică sălbatecă, și, după cît am auzit apoi, prinzîndu-și laba într’un laț de marmote, ajunse în cele din urmă pisică moartă.

Am dărîmat această locuință chiar în dimineața aceea. I-am scos cuele, și-am cărat-o cu-ncetul la marginea lacului, unde am spălat scîndurile și le-am întins să se usuce și să se îndrepte la soare. Un sturz matinal scoase o notă-două în cinstea mea, cum treceam în haraba pe drumeagul pădurei.

Un tînăr Patrick îmi aduse la cunoștință că în timpul căratului, vecinul Seeley, un Irlandez, trecea în buzunarele lui, cuele, crampoanele, piroanele încă bunicele, drepte, și cari se mai puteau bate: La întoarcere îl găseam înfipt să mă ție de vorbă, ca și cum nu s’ar fi întîmplat nimic, uitîndu-se cu ochii cei mai nevinovați la dărîmături. Seeley n’avea de lucru, cum zicea iel, și iera de față pentru a reprezenta asistența și a contribui să nu facă de cît unele din acele fapte părute fără însemnătate, dar cari aduceau cu ripirea zeilor Troei.

Beciul mi l-am săpat pe coasta unei coline înclinate spre sud, pe locul unde-și avusese odinioară vizuinea o marmotă sau un țincul pămîntului, printre rădăcini de oțetari și de mărăcini și alte urme de vegetație proastă, șase picioare pătrate pe patru adîncime, pănă la un nisipiș mărunțel în care cartofele nu puteau să înghețe pe o iarnă cît de geroasă. Laturile, fără a le căptuși, le-am lăsat înclinate. Soarele nestrăbătînd nici o dată pănă la iele, nisipișul avea să se țină. Nu mi-a trebuit mai mult de cît două ceasuri pănă să isprăvesc. Și iera pentru mine o plăcere deosebită să sap pămîntul. Pentru-că nu există latitudine unde oamenii să nu scormonească solul, ca să capete o temperatură egală. Sub cele mai mărețe case din oraș, se va găsi o hrubă în care să-și pună omul, ca și odinioară, proviziea lui de rădăcini sau de zarzavat. Și încă mult, după ce clădirea va dispărea, posteritatea va găsi scobitura iei în pămînt. Casa de altminteri nici nu-i de cît un soiu de tindă la intrarea unei vizuini.

In sfîrșit, pe la începutul lui Maiu, cu ajutorul unor cunoscuți, mai mult pentru a mă folosi de-un bun prilej de vecinătate, de cît pentru altă nevoe casa îmi iera rîdicată. Nimeni n’a fost mai onorat de cît mine, dintre fondatorii de case. Și acești fondatori, trag nădejde, vor asista într’o zi la întemeerea unor și mai mărețe clădiri. Am început să mă așez în casă la patru Iuliu, de îndată ce-i fu gata pardoseala și coperișul. Fiind-că scîndurile trebuiau geluite cu îngrijire, cu-n colț afară și cele pentru acoperiș lămbuite, ca să nu pătrundă printre iele ploaea. Inainte înse de a bate acoperișul, am pus la una din margini temeliea unui hogeag, aducînd de la lac, pe colină, cu brațele mele, ca la vre-o două care de pietre. Soba am construit-o după ce am isprăvit prășitul de toamnă, înainte de a fi fost nevoe de foc pentru încălzit, fierbîndu-mi pănă una alta bucatele afară, pe pămînt, dimineata, de timpuriu. Socotesc și acum că, în unele privinți, așa-i mai nimerit de cît cum se obicinuește, și mai plăcut. Dacă se întîmpla vre-o bură de ploae, înainte de-a mi se coace pînea, înălțam de-asupra focului cîte-va scînduri, mă așezam dedesubt, priveghindu-mi îmbucătura. Și petreceam ceasuri minunate așa. In timpul cînd mînile îmi ierau atît de ocupate, vreme de cetit n’am avut. Dar petecele de hîrtie spulberate de vînt, bucata de hîrtie imprimată în care îmi iera învălită îmbucătura, ca și cea întinsă ca față de masă, îmi procurau tot atîta plăcere. Și de fapt, pentru mine, îndeplineau acelaș rol ca și Iliada. 170

}

Nu-i rău de construit, încă cu și mai multă chibzuință de cît mine. Intrebîndu-te, bună-oară, unde-și găsesc baza în natura omului, o ușă, o fereastră, un beciu, o cămară, și nerîdicînd poate nici o dată o clădire, fără a-i găsi o rațiune superioară trebuințelor tale vremelnice. Omul care-și construește o casă are ce-va din instinctul pasărei care-și construeste cuibul.

§§

ECONOMIE

93

Dacă oamenii și-ar construi locuințele cu propriile lor mîni, și și-ar agonisi hrana atît pentru iei, cît și pentru familiile lor, în chip simplu, cinstit, cine știe dacă facultatea poetică nu s’ar dezvolta în de obște, după cum cîntă păsările în de obste, după îmboldirea inimei lor. Din nenorocire noi facem ca graurul și ca cucul, care-și clocesc ouăle în cuiburile pe cari le-au clădit alte păsări, și cari nu încîntă pe nici un călător cu cîrîitul lor nearmonios. Vom lăsa noi oare necontenit plăcerea construirei, dulgherului? La ce se reduce atunci arhitectura în experienta mulțimei oamenilor? In peregrinările mele n’am întîlnit nici o dată măcar un om dedat îndeletnicirei atît de simple și atît de naturale, care constă în a-ți construi singur casa. Pururea atîrnăm de comunitate. Nu numai croitorul ie a noua parte din om.* Mai ie și predicatorul, si negustorul, și fermierul. Unde va ajunge această diviziune de muncă? Și la ce slujește în cele din urmă? Negreșit, altul poate pentru mine și cugeta. Cu toate astea nu-i de dorit s’o facă, cu excluderea acțiunei mele, de a cugeta pentru mine.

Ce-i drept, țara asta nu-i lipsită de ceea-ce numim arhitecți, și-am auzit vorbindu-se cel puțin de unul, stăpînit de ideea că ie un fond de adevăr, o necesitate, prin urmare și-o frumuseță în construirea ornamentelor arhitecturale, ca și cum asta ar fi fost o descoperire pentru iel. Din punctul lui de vedere, poate cu șart. Dar asta nu ca simplu diletantizm. Ca reformator sentimental în arhitectură, iel a început prin cornișă, nu prin fundații, prin temelii. Pe cînd toată treaba iera de știut cum să se pună un fond de ade

un om.

§§

94

WALDEN

văr în ornamentele pe care-i dat să le aibă ori-ce dragea, c’o migdală sau c’o alunică în iea. Cu toate că migdalele, după mine, sînt mai sănătoase fără zaliar. De știut cum ar putea cine-va să clădească atît pe ’dinăuntru, cît și pe dinafară, în chip cinstit, lăsînd ornamentele să se orînduiască de sine. Ce om, înzestrat cu-n grăunte de minte, ar putea socoti că ornamentele sînt ce-va exterior, numai încrustat. Că, dacă broasca țestoasă are o țeastă vărgată, sau scoicăriea colorile sidefate, de fildeș, ar fi după vre-un contract ca cel ce a adus locuitorilor din Broadway — biserica Trinităței? Omul nu trebuie să-și bată capul cu stilul arhitecturei casei sale, după cum broasca țestoasă nu-si bate capul cu cel al țestei sale. Și nu există soldat atît de trufaș, care să caute să-și zugrăvească tocmai coloarea bărbăției sale pe steag. Ie treaba vrăjmașului s’o descopere. S’ar putea ca această coloare să se întunece, pusă la încercare.

Par’că văd pe omul aplecat de-asupra cornișei, pentru a murmura sfios îndoelnicu-i adevăr, căliților hălăduitori cari, în realitate, cunosc adevărul mai bine de cît iel. Ceea-ce observ ca frumuseță arhitecturală astă-zi, a venit, o știu, progresiv, din lăuntru în afară din nevoile și caracterul locuitorului, care-i singurul constructor. A venit din oare-care sinceritate incon știentă, din oare-care nobleță, fără nici o îngrijire de aparentă. Și dacă va fi dat să mai aibă loc vre-un adaos de asemenea frumusetă, va fi precedat de-o egală frumuseță inconștientă de vieată. Cele mai interesante locuinți din tara asta, zugravii o știu bine, sînt cele mai linsite de pretenții: umilele cobîrne și case de tară, din trunchi de copaci, în deobște ale celor săraci. Găoacea, țeasta locuitorilor ie vieața, iear nu vre-o particularitate de suprafață, particularita’e care-ar face

§§

ECONOMIE

ca suprafața să fie pitorească. Și căsuța suburbană a cetateanului va fi tot atît de interesantă, cînd vieața acestuea va fi destul de simplă și de plăcută la înfățoșare, cînd se va simți cit mai puțină silință în locuința-i, care ar urmări vre-un anume efect de stil. Podoabele arhitecturei, în cea mai mare parte, sînt seci, și nu va fi nici o pagubă pentru fond dacă un vînt de Septembre le-ar spulbera, ca pe niște pene de împrumut. Cei ce n’au nici masline, nici vin la beciu, o pot duce și fără arhitectură. Ce-ar fi fost dacă lumea și-ar fi bătut atîta capul cu ornamentele de stil în literatură, și dacă arhitecții Bibliilor noastre ar fi cheltuit atîta vreme la cornișele lor, cîtă cheltuesc arhitecții bisericilor noastre? Lucrul se referă și la beletristică și la frumoasele arte, ca și la profesorii lor respectivi. Ceea-ce interesază mai mult pe-un om, ie de-a ști cum sînt înclinate cele cîte-va capete de lemn de de-asupra și de desubtul lui și cu ce coloare să-și muruiască căsuța. Și lucrul ar avea oare-care însemnătate, dacă ar fi avut osîrdiea ca înclinarea și murueala să fie făcute de iel. Dar sufletul hălăduitorului părăsindu-l, acestuea i-i tot una dacă i s’ar construi propriu-i sicriu: arhitectura mormîntului și „dulgher” fiind tot una cu „fabricant de sicrie”. Un om, în desperarea sau indiferența lui pentru vieață, zice: „Iei de colea o mână de tină și-ți zugrăvești casa cu-așa coloare”. La cea din urmă și strîmtă a lui casă cugetă oare? Te joci de-a fațadosul. Cît de mare trebuie să-i fie răgazul! De ce să iei o mînă de tină? Zugrăvește-ți mai curînd casa cu coloarea ta: să se mohorască sau să roșască pentru tine. O întreprindere, pentru a îmbunătăți stilul arhitecturei colibelor. Cînd veți avea-o ticluită, ieu vă voiu aduce podoabele.

.

1

§§

96

WALDEN

Inainte de venirea iernei îmi isprăvii și soba, și-ml căptușii păreții pe dinafară cu șipci, ca să-i fac și mai impermeabili la ploae, mi-i căptușii cu șipci grosolane și verzi, scoase din cea dintăi despicătură de trunchiu: marginile a trebuit să le îndreptez cu gealăul.

Și mi-am făcut ast-feliu o casă acoperită cum se cuvine, cu draniță, o casă tencuită, largă de zece pi cioare, lungă de cinciprezece, cu jambajul de opt picioare, prevăzută cu-n pod și-un șopron, cu cîte-o fereastră largă de fie-care parte, cu două trape, c’o ușă la un capăt și c’o sobă de cărămidă la cellalt capăt.

Costul casei mele exact, după prețul obicinuit al unor materiale ca acele de cari m’am slujit ieu, fără a pune la socoteală munca, în întregime făcută de mine, ie următorul. Și dau despre cost socoteală, fiind-că puțini oameni sînt în stare să spună cît îi costă casa, pănă la ban. Și încă și mai puțini, pot spune cît îi costă diferitele materiale în parte:

Scinduri. Din căsoae, cele mai multe. § 8 03¹, *

Draniță pentru acoperiș

4 60

J

Șipci pentru laturi

1 25

Două ferestre de ocazie, cu geamuri 2 43 O mie de cărămizi vechi

4 00

2 40 Prea scump.

Două butolașe cu var Păr de cal

0 31 Berechet.

0 15

Fier pentru pervazul sobei Cue

3 90

Balamale și șuruburi

0 14

O clampă

0 10

Cretá

0 01

Transport. Mare parte cu spinarea mea. 1 40

Total 28,12 12 dolari.

§§

Atîta tot, ca material, afară de lemnul pentru cherestea, afară de piatră și nisip, la care, ca squatter aveam drept fără plată. Cu ceea-ce mi-a rămas de la construcție, aproape fără să mai adaug, mi-am făcut și o mică magazie, alăturată..

Aș fi putut să-mi construesc o casă, care să întreacă în lux și măreție pe ori-care alta de pe strada cea mare din Concord, și care să nu mă coste mai multe parale.

Cu chipul acesta am găsit că un om de studiu, care dorește un adăpost, își poate face unul pe toată vieața, cu-n preț mai mic de cît chiriea anuală pe care alt-feliu trebuie s’o plătească. Dacă am aerul să mă laud mai mult de cît se cuvine, am îndreptățirea că mă laud mai mult pentru omenire de cît pentru mine. Și nici slăbiciunile, nici nesăbuintele mele nu pot reduce adevărul spuselor mele. Departe de ori-ce lăudăroșie și de ori-ce ipocrizie, - pleavă care-mi vine foarte greu a o alege din grîul mieu și care mă supără mai mult de cît ori-ce, - voiu răsufla în voe și mă voiu întinde în libertate asupra celor ce am de spus, într’atît ie de mare ușurarea și pentru sistemul moral și pentru cel fizic. Și-s hotărît să nu mă fac din umilință advocatul diavolului.

In favoarea adevărului voiu căuta să spun un cuvînt de folos. La colegiul din Cambridge, ** numai chiriea unei camere de student, de-abiea mai mare de cît a mea, ie de trei-zeci de dolari pe an. Cu toate că cor

Squatter. In America, cel care se stabilește pe pămîntu ce nu-i al lui. ** America are și lea, ca și Englitera, un oraș universitar cu asemenea nume,

Walden

§§

porațiea colegiului a avut avantagiul de-a construi vre-o trei-zeci și două de asemenea camere, una lîngă alta, sub acelaș acoperiș. Și cei ce le ocupă îndură stinghereala numeroșilor și zgomotoșilor lor vecini, fără a mai pune la socoteală că locuesc la al patrulea etaj, poate.

Nu pot să mă împiedic de-a cugeta, că, dacă am arăta mai multă adevărată înțelepciune în privința aceasta, nu numai că n’ar fi nevoe de atîta educație, fiind-că altminteri s’ar căpăta mai multă, ci cheltueala pecuniară cerută de educație în mare parte ar dispărea. Comoditatea pe care o reclamă studentul, la Cambridge sau aiurea, íe plătită de iel sau de alții, cu un sacrificiu de viață de zece ori mai mare de cît s’ar face cu o organizare cum se cuvine, dintr’o parte sau alta. Lucrurile pentru cari se cer mai multe parale nu-s acele de care studentul are nevoe. Instrucțiea, de pildă, ie un articol important în cheltueala trimestrului, pe cînd pentru educațiea, cu mult mai prețioasă, care se capătă prin frecventarea celor mai cultivați dintre contemporani, nu-i nevoe de adăogat nici o sumă.

Un colegiu se întemeează îndeobște printr’o subscripție de doları și de cenți, după care, conformîndu-se orbește principiului unei diviziuni de muncă dusă la extrem - principiu cămuea n’ar trebui să ne conformăm nici o dată de cît cu mare băgare de samă, se chieamă un antreprenor, care face din lucrul acesta un obiect de speculă, și se slujește de Irlandeji sau de alți lucrători ca să așeze cuvenitele temelii. Pe cînd studenții, cari trebuie să fie temeliile, se spune că se pregătesc pentru asta. Și pentru asemenea neghiobie trebuie să plătească generații întregi. Ieu cred c’ar fi cu mult mai bine pentru studenți, sau

3

§§

ECONOMIE

99

pentru cei cari doresc să se folosască de asemenea lucru, să meargă pănă la a pune singuri iei temelie Studentul care-și asigură tihna și retragerea dorită, fugind sistematic de ori-ce muncă, muncă trebuitoare omului, nu capătă de cît o proastă și starpă odihnă, rămînînd păgubaș de experiența, care, numai iea, face tihna îmbielșugată.

Dar, se va zice, crezi oare că studenții trebuie să se apuce de muncă chiar cu mînile lor, nu cu capul? Cred că studenții n’ar trebui să se joace de-a vieața, sau să se mulțămească s’o studieze, iear comunitatea să-i întrețină în jocul acesta costisitor, ci s’o trăiască de-a binelea, de la început pănă la sfîrșit. Și cum ar putea să învețe tinerimea să trăiască mai bine, de cît făcînd din capul locului experiența vieței? Mi se pare că asta ar cultiva mintea tinerimei ca și matematicile.

Dacă aș voi ca un tînăr să învețe ce-va din arte și din științe, de pildă, ieu n’aș urma calea obicinuită, care constă în a-l trimite pur și simplu în vecinătatea unui profesor, unde se profesază și se practică ori-ce afară de știința și arta vieței: A supraveghea lumea prin telescop și microscop, și nici o dată cu ochii pe care ni i-a dat matura. A studiea Chimiea sau Mecanica, nu a învăța cum să ne facem pînea și a ne da samă cum se cîștigă. A descoperi noi sateliți lui Neptun, și nu paiul ce-l ai în ochi, nici al cărui vagabond satelit iești tu însu-ți. Sau, de a te lăsa devorat de monștrii cari roesc în juru-ți, pe cînd contempli monștrii cuprinși într’o picătură de oțet. Care va fi făcut mai mare progres la sfîrșitul unei luni, tînărul ce-și va fi fabricat cuțitașul cu ajutorul mineraiului extras și topit de iel, cetind pentru asta tot ce ie de nevoe, sau tînărul care în timpul

§§

100

WALDEN

acesta va fi urmat cursurile de metalurgie de la Institut și va fi primit de la tatăl său un cuțitaș de la Rodgers? Care-și va tăea oare cu mai multă probabilitate degetele?… Spre marea mea mirare, la ieșirea mea din colegiu, luaiu cunoștință că studiasem navigațiea… Credeți-mă, dacă m’aș fi COborît să dau o simplă raită prin port, aș fi știut despre navigație mult mai mult. Pănă și studentul sărac studiază și înțelege să profeseze doar economiea politică, pe cînd economiea vieței, sinonimă cu filosofiea, nici nu-i profesată în chip sincer în colegiile noastre. Rezultatul ie că cetind pe Adam Smith, pe Ricardo, pe Say, studentul bagă-n datorii ireparabile pe părintele său.

Ca și colegiile noastre, sînt sute de „perfecționări moderne”. Ne facem iluzii asupra lor. Nu-i totdeauna progres pozitiv. Diavolul continuă să ceară pănă la capăt, pentru capitalul avansat și pentru numeroasele sale plasamente viitore în aceste perfecționări, continuă să ceară o dobîndă compusă. Invențiile noastre nu-s, de obiceiu, de cît niște frumoase jucării cari ne înlătură atențiea de la lucrurile serioase. Nu-s de cît niște mijloace perfectionate cari urmăresc un sfîrșit neperfecționat, sfîrșit care, de-altminteri, iera foarte lesne de atins, ca și calea ferată de la Boston la New-York… Ne batem capul să construim un telegraf magnetic de la Maine le Texas. * Se poate înse ca de la Maine la Texas să nu fie nimic important de comunicat. Și ’Maine și Texas, să se afle în situațiea omului care, grăbit să se facă prezentat unei dame, pe cît de surdă, pe atît de distinsă, o dată pus în prezența iei și cu capătul cornetului acustic în mînă, să nu găsască

§§

ECONOMIE

101

nimic de spus. Ca și cum ar fi vorba de vorbit îute și nu în chip rațional…

Sîntem nerăbdători de-a construi pe sub Atlantic un tunel și de-a apropiea cu cîte-va săptămîni lumea veche de lumea nouă. Se poate înse ca cea dintăi noutate care ar veni să lovească vasta ureche căscată a Americei să fie că prințesa Adelaida a căpătat o tusă măgărească. Omul al cărui cal face o milă pe minut, ori-cum, nu-i cel care duce cele mai însemnate vești: nu-i un evanghelist, nici nu vine mîncînd lăcuste sau miere sălbatecă. Mă îndoesc că Flying Childers a dus vre-o dată măcar o baniță de grăunțe la moară.

Mi se spune: „Mă mir că d-ta nu pui ce-va parale de-o parte. Doar călătoriile-ți plac. Ai putea să iei trenul și să mergi a-zi la Fitchburg, să vezi localitatea”. Ieu sînt înse mai înțelept. Am învățat că, călătorul care ajunge mai degrabă ie cel care merge pe jos. Și răspund prietenului: „Să presupunem c’am încerca să vedem care ar ajunge cel mai dintăi. Pănă la Fitchburg ie o depărtare de trei-zeci de mile. Pretul biletului, nouă-zeci de cenți. Aproape salariul pe-o zi. Mi-aduc aminte de cînd salariile ierau de șaizeci de cenți pe zi, pentru zilerii cari au lucrat chiar la această cale ferată. Ori-cum, ieată-mă pornit cu piciorul, și-ajuns la capăt pe înserate. Am călătorit așa săptămîni. In timpul acesta, d-ta vei fi lucrat, ca să cîștigi costul biletului, și vei fi ajuns la un ceas oare-care de dimineață, a doua zi, poate chiar în sara asta, dacă vei fi avut norocul să găsești de lucru la timp. In loc de-a merge la Fitchburg, d-ta stai de lucrezi cea mai mare parte din zi. Ceea ce

CENTRALA

Numele vestitulní (çal de cursă Ą

inceputul veaculul al

XVIII-lea.

”ADRIAN MARINO”

BIBLI

§§

102

WALDEN

O

dovedește, că dacă calea ferată ar ajunge să facă înconjurul lumei. ieu cred că te-aș întrece din drum. Și fie c’ar fi să văd lumea, fie c’ar fi să fac experiență, ar trebui să rup toate relațiiile cu d-ta”. Asta-i o lege universală, pe care nimeni nu o poate înlătura. Cît despre calea ferată, se poate zice și despre iea că nu face exceptie. A face în jurul pămîntului o cale ferată, care să folosască întregului neam omenesc, însamnă a nivela toată suprafata planetei. Oamenii au noțiunea nedeslusită că dacă vor întreținea destul de îndelungat activitatea ce o desfășură, cu atîtea capitaluri pe acțiuni, cu afîtea sape și tîrnăcoape, în cele din urmă totul va rula în vre-o parte, în nimica toată ca timp, pe nimic. Gloata se poate năpusti la gară, și conductorul poate striga: „Toată lumea-n vagoane” fumul o dată împrăștiat, aburul condensat, se va vedea că ceea ce-a rulat. pentru puțini a rulat, restul a fost zdrobit, și asta se va numi și va fi: „Un trist accident”. Nu mai încane vorbă că pot ajunge să ruleze, cei ce-și vor fi cîstigat prețul locului lor. Cu alte cuvinte, dacă vor fi trăit destul de mu pentru asta. Dar probabil că pănă atunci von fi pierdut elasticitatea și ofi-ce dorință de călă orie. Chipul acesta, de-a-ti petrece cea mai frumoasă parte din vieață cîștigînd bani, ca să te bucuri de-o libertate problematică, în partea iei cea mai puțin prețioasă, îmi amintește de Englezul care a plecat în Indiea să strîngă mai întăi avere, ca să se poată întoarce după aceea în Englitera, pentru a duce o vieață de poet. De ce n’a început prin a se urca mai degrabă la hulubărie?

„Și ce,

strigă un milion de

Irlandezi, ieșind

la iveală din toate colibele țărei,

calea asta ferată

§§

pe care am construit-o noi, să nu fie oare un lucru

bun”?

La care răspund:

„Negreșit, relativ bun adică ați fi putut face ce-va mai rău. Dar aș fi dorit, fiind-că sînteți frații miei, aș fi dorit să fi putut să vă întrebuințați mai bine timpul de cît frămîntînd noroiul acesta”.

Inainte de a-mi isprăvi casa, dorind să cîștig vre-o zece-doisprezece dolari, într’un chip cinstit și plăcut, pentru a face față cheltuelilor mele deosebite, am sămănat aproape de casă, ca la două acre și ce-va de pămînt afînat, nisipos, mai ales cu fasole, o mică parte însă și cu cartofi, păpușoi, mazăre, napi. Lotul mieu iera în total de unsprezece acre, plantat în cea mai mare parte cu pini și hickori, și fusese cumpărat în timpul din urmă cu 8 dolari și 8 cenți acrul. Un fermier spunea că nu iera bun de cît să colinde veverițele pe iel. N’am pus nici un fel de îngrășăminte în pămîntul acesta, care de altminteri, nu iera al mieu și pe care nu-l aveam de cît ca „squatter”. Dar nici nu mă gîndeam c’am să cultiv pe iel cine știe cît, și nici n’am prășit totul numaidecît. Arînd, am descoperit și o groază de buturugi, cari m’au asigurat pentru multă vreme de combustibil, lăsînd în locul lor și mici rotocoale de pămînt mai gras, vegetal, lesne de recunoscut toată vara după o mai îmbielșugată de fasole recoltă. Uscăturile, în cea mai mare parte fără valoare comercială, cari se găseau la spatele casei, ca și lemnul plutitor de pe baltă, mi-au mai dat de-ajuns și de rămas combustibil.

Pentru arat a trebuit să închiriez o pereche de cai și să tocmesc un om. Coarnele plugului ținîndu-le ieu. Cheltuelile mele pentru primul sezon, ca: unelte,

§§

sămînță, muncă și altele, s’au urcat la 14 dolari și 72 de cenți jumătate. Porumbul de sămînță l-am căpătat. N’ajungi la o sumă apreciabilă, de cît dacă sameni mai mult. Am dobîndit douăsprezece baniți de fasole și optsprezece de cartofi, fără a mai pune la socoteaia mazárea și porumbuf cef verde. Porumbul galben și napii fură prea tîrzii ca să producă ce-va. Venitul fermei mele, în total, fu de:

Dolari Scăzînd cheltuelile Rămin

23 44 14 72¹2

8,71¹2 dolari.

Afară de ceea-ce am consumat și de ceea-ce aveam de rezervă în timpul acestei evaluări, totalul rezervei valorînd mai mult de cît mîna de iarbă pe care n’am lăsat-o să crească. Făcînd bine socoteala, cu alte cuvinte avînd în vedere însemnătatea unui suflet omenesc și însemnătatea vremei fugare, cu tot timpul scurt, luat de încercarea mea, pot zice chiar, în parte, tocmai din pricina acestui caracter trecător al încercărei mele, cred că am cîștigat mai bine de cît ori-ce fermier din Concord, într’un an.

In anul următor am procedat și mai bine, pentrucă mi-am întors cu hîrlețul tot pămîntul de care am avut trebuință, ca la o jumătate de acru. Și, prin experiența ultimului an, fără să mă las înrîurit, de vestitele lucrări despre agricultură, ale lui Arthur Yung ca și ale altora, am aflat că dacă am trăi modest, și n’am mînca de cît ceea-ce am produs, fără să producem mai mult de cît mîncăm, și-apoi să schimbăm, pe-o cîtime neîndestulătoare de lucruri pe cît de luxoase, pe atît de costisitoare, ar trebui să cultivăm numai cîte-va prăjini de pămînt. Și-ar fi mai avantajos să sapi pămîntul, de cît să te slujești de boi ca să-l ari.

§§

ECONOMIE

105

Să schimbi din cînd în cînd pămîntul, de cît să-l îngrași. Și toată munca cerută de ferma ta, ai putea-o face, cum s’ar zice cu mîna stîngă, în momentele tale pierdute din vară. Cu chipul acesta nu te-ai mai fi legat de-un bou, de-un cal, de-o vacă, sau de-un porc, ca acum.

Țin să mă lămuresc cu nepărtinire în privința aceasta, ca cine-va care n’ar fi interesat în izbînda sau neizbînda alcătuirei aflătoare, economico-sociale.

Ieu ieram mai independent de cît ori-ce fermier din Concord. Pentru-că nu ieram înlănțuit nici de casă, nici de fermă. Și puteam să urmez în tot momentul curba spiritului mieu, curbă de altminteri foarte întortochiată. Fiind mult mai liber în afacerile mele de cît ceilalți oameni, chiar de mi-ar fi ars casa, chiar dacă recolta nu mi-ar fi produs nimic, n’aș fi stat de loc mai prost cu afacerile de cît înainte.

Imi vine a crede că oamenii păzesc mai puțin turmele, de cît păzesc turmele pe oameni. Și turmele sînt mai libere par’că. Oamenii și boii fac schimb de muncă. Dar, dacă am avea în vedere numai timpul necesar, am vedea că boii au mai mult avantaj, fiind-că ferma lor ie mai mare. Și omul, furnizază și iel o parte de muncă de schimb, în cele șase săptămîni ale lui de cosit și de strîngerea fînului, ceea-ce nu ieste o jucărie.

Neapărat, o nație care ar trăi în toate privințele în chip simplu cu alte cuvinte o nație de filosofi n’ar săvîrși nici o dată neghiobiea de-a se sluji de munca animalelor. Negreșit încă n’au existat și nici nu pare că vor exista atît de curînd nații de filosofi. Și poate nici nu-i tocmai atîta nevoe de-așa ce-va. Cu toate astea ieu n’aș fi domesticit nici o dată un cal sau un taur, nici nu i-aș fi luat în pensiune ca ’să-i’

§§

106

WALDEN

hrănesc, în schimbul unei munci ce-ar fi putu face pentru mine. N’aș fi făcut-o de frică să nu aji un cava-lier, sau un bou-v’er. Dacă, cu chipul ace societatea se socoate mai îștigată, putem fi oare 1 siguri că ceea-ce ie cîștig pentru un om, nu-i cum o pierdere pentru altul, și că grăidarul are acelea motive să fie mulțămit, ca și stăpînul lui?

Presupunînd că fără asemenea ajutor unele crări publice, a căror glorie omul o împărtășește boul și cu calul, n’ar fi fost săvîrșite. Urmează o: că, în cazul acesta, omul n’ar fi putut săvîrși, sing niște lucrări mai vrednice de iel? Cînd oamenii apucă să facă o lucrare nu numai curat de prisos artistică, ci de lux și fără nici o temeinicie, cu a torul cailor și al boilor, nu mai încape vorbă că număr din iei fac toată munca de schimb cu caii și boii, cu alte cuvinte devin sclavii celor puternici. A feliu, omul nu se trudește numai pentru- anima din sine, ci, ca un desăvîrșit simbol, se trudește pen animalul din afară de sine.

Cu toate unele clădiri solide, durate din cărăm sau piatră, prosperitatea fermierului se măsoară î după gradul cu care pătulul acopere cu umbra casa. Orașul acesta se spune că are cele mai m case de boi, de vaci și de cai. Și nu ie mai pre nici în privința clădirilor publice. Cît despre să menite unui cult fiber sau ùnur graiu fiber, sînt | ține de tot în ținut.

De ce n’ar căuta oare națiile să se nemurească î mult prin puterea lor de cugetare abstractă, de prin arhitectura lor? Cu cît ie mai minunată poe indiană „Bhagavad Gita”, de cît toate ruinele Ori tului!

r

1

Turnurile și templele sînt luxul prinților. Un s

§§

ECONOMIE

107

rit simplu și independent nu se trudește după dorința sau invitarea vre-unui prinț. Geniul nu-i la cheremul unui imparat, nici a materialurilor lui de argint, de aur, sau de marmură, de cit într’o slabă măsură. Aș vrea să știu, de ce să se cioplească atîta piatră? In Arcadiea, cînd am fost, n’am văzut de loc_c.ocănindu-se piatra. Națiile au nesăbuita ambiție să-și perpetueze memoriea prin grămada de pietre ce iasă

urmă. Ar fi cu mult mai bine dacă s’ar trudi tot atît să-și îndulcească și să-și lustruiască moravurile. Un singur fapt de bun simț, ar trebui să fie mai memorabil de cît un monument înalt păn la lună. leu sînt mai bucuros să văd pietrele la locul lor, unde sint. Mărețiea Tebei a fost o măreție vulgară. Mult mai cu judecată ie brîul de piatră care mărginește ogorul unui om cinstit de cit o Tebă cu o sută de porți, cu atît mai depărtată de scopul vieții, adevărat. Religiea și civilizațiea, cari-s barbare, păgînești, clădesc temple splendide, fără a clădi ceea-ce s’ar putea numi creștinizm. Cea mai mare parte din pieatral pe care o lucrează o nație, apucă numai calea mormintului iei. Națiea se îngroapă de vie.

Cît despre Piramide, ceea-ce ie mai uimitor, ie că s’au găsit atîția oameni atît de înjosiți, cari să-și petreacă vieața zidind un mormînt destinat vre-unui tâmpit ambițios, pe care ar fi fost mult mai cuminte și mai bărbătește să-l înece în Nil și să-i arunce după aceea hoitul la cîni. Poate le-aș găsi vre-o îndreptățire acestor oameni, dar n’am vreme s’o caut. Cît despre religiea și iubirea de artă a ziditorilor, această religie și această iubire de artă, sînt aproape acelea-și peste tot globul, fie că clădirea ar fi un templu egiptean, sau Bança Statelor-Unite. Costă mai mult de cît fac. Marele resort ie vanitatea, asistată de iubirea

§§

108

WALDEN

de usturoiu și de pîne cu unt. Mr. Balcon, tînăr arhitect, plin de viitor, desemnează clădirea pe scoarta Vitruvelui* său, cu creion tare și cu rigla. După aceea lucrarea ie dată lui Dobson și Fii, cioplitori de piatră. Și după ce trei-zeci de veacuri încep să-și închidă ochii asupră-i, omenirea prinde să și-i deschidă pe-ai iei… Cît despre înaltele noastre turnuri și monumente, a fost odinioară în orașul acesta un creer aprins care a încercat să străpungă pămîntul pănă în China, și-a mers atît de departe, în cît, după spusa lui, a și auzit oalele și cratițele chinezilor fierbînd. Dar ieu cred că nu m’aș abate din drumul sa admir groapa pe care-a făcut-o. Cît despre monumentele din Apus și din Răsărit, sînt destui oameni cari să se intereseze de cei ce le-au zidit. Din partea mea, mi-ar plăcea să cunosc mai degrabă pe cei ce nu le-au zidit cari au fost mai presus de asemeni nimicuri.

mreu ca

Dar să ne intoarcem la statistica mea.

Datorită unor lucrări de hotărnicie, de tîmplărie, unor zile de alt-feliu de lucru săvîrșit în sat, între timp, fiind-că ieu număr tot atîtea meșteșuguri cîte degete am, am cîștigat 13 dolari și 34 de cenți.. Cheltueala hranei pentru opt luni, adică de la 4 Iuliu pănă la 1 Mart, timp pentru care am făcut socoteala, cu toate că am trăit la Walden peste doi. ani lăsînd la o parte cartofii, porumbul verde

și mazărea ce-am sămărfat, și fără să țin samă de

1

§§

ECONOMIE

109

rezerva ce mai aveam în păstrare la data evaluărei, · cheltueala hranei fu:

Dolari

1 73¹12

Or.z Melasă

1 73 Forma cea mai ieftină de zaharină. 1 04³/4

Făină de săcară Făină de păpușol Carne de porc Frunte de făină

0 99³ Mai ieftină de cît săcara. 0 22

4

0 88 Mai scumpă de cît cealaltă făină

Zahăr

0 80

și ca bani și ca plictisală.

Untură

0 65

Mere

0 25

Mere uscate

0 22

Patate

0 10

Un bostan

0 6

02

Un harbuz Sare

0 3

Ei da, am mîncat, 8 dolari și 74 de cenți, cu totul lui tot. Și n’aș mărturisi crima cu atîta neobrăzare dacă n’aș ști că cea mai mare parte dintre cetitorii miei sînt tot atît de criminali ca și mine și că faptele și gesturile lor, dac’ar fi imprimate, n’ar avea o mai bună înfățișare. In anul următor mi-am adăogat din cînd în cînd și alt-feliu de bucate, de pește, la prînz.

O dată am mers pănă la a ucide o marmotă, care-mi făcea stricăciuni la fasole, își pregătea transmigrarea, cum ar zice-un Tartar, și-am mîncat-o, mai mult de curiozitate. Dar dacă mi-a procurat o plăcere momentană, cu tot mirosul iei aparte, mi-am dat sajmă că în cele din urmă n’ar fi fost un bun obiceiu, chiar dacă ar fi fost ca marmotele să fie preparate de măcelarul din sat.

Imbrăcămintea și cîte-va cheltueli suplimentare, pentru acelaș timp, ori-cît de puțin ar cònta lucrul acesta, s’au urcat la:

Dolari 8 40% 2 00

Uleiu și cîte-va unelte de gospodărie

Astea s’au dovedit mai apol de prisos.

§§

110

WALDEN

Așa-că toate cheltuelile scoase din buzunar, afară de spălat și cîrpit, care, în mare parte, au fost făcute afară din casă, și-a căror socoteală încă nu am primit-o, și pe căile astea se duc mai ales banii în această parte de lume, cheltuelile au fost:

Casa

Dolari

28 12¹2 14 72¹2

Ferma, pe-un an

Hrana, pe opt luni

8 74

Imbrăcămintea și altele, pe opt luni Uleiu și diverse, pe opt luni

8 40³4 2.00

Total

61,994 dolari.

Mă adresez acum acelora dintre cetitorii miei cari trebuie să-și cîștige vieața. Pentru a face față acestor cheltueli am vîndut ca produse de fermă:

Dolari

23 44 13 34

Ciștigați prin munca zilnică Total

36,78 dolari.

Scăzînd acest din urmă total din suma cheltuelilor, rămîne o balanță de 25 dolari 21 cenți 34 pe de-o parte, balanță care reprezintă aproape toate mijloacele datorită cărora am făcut începutul, și măsura cheltuelilor cari trebuiau prevăzute, iear pe altă parte, afară de răgaz, de independență și sănătate, ast-feliu asigurate, o casă confortabilă pentru cît mi-ar fi plăcut mie s’o locuesc.

Statistica mea, ori-cît de accidentală și prin u.mare de puțin instructivă ar putea să pară, fiind destul de complectă, are tocmai prin asta o oare-care valoare. N’a rămas nepus la socoteală nimic. De unde rezultă că toată hrana m’a costat, în bani, cam două-zeci și șapte de cenți, pe săptămînă. Și s’a alcătuit, vreme de aproape doi ani, din săcară și făină de păpușoi, fără plămădeală, din cartofi, orez, puțină carne sărată de porc, melasă, sare. Iear băutura apă. S’ar fi

§§

ECONOMIE

111

cuvenit să trăesc ’mai cu samă cu orez, ieu care iubeam atît de mult filosofiea Indiei.

Pentru a preîntîmpina obiecțiile vre-unui cîrcotaș învechit, pot spune că dacă prînzeam une-ori afară din casă, cum am făcut totdeauna, și cum cred că voiu mai avea prilejul să fac, a fost adesea în dauna orînduelei mele domestice. Dar prînzirea afară din casă, fiind, de altminteri, un fapt obicinuit, nu știrbește întru nimic o stare comparativă ca a mea.

In cei doi ani ai miei de experiență am constatat că ar trebui mult mai puțină trudă ca să ne procurăm hrana trebuitoare chiar sub latitudinea asta. Că un om poate urma un regim tot atît de simplu ca și animalele, păstrîndu-și sănătatea și puterea. Ieu am prînzit cît se poate de bine, simplu, cu un feliu de mîncare din iearbă grasă (Portulaca oleracea), pe care-am cules-o din lanul mieu de grîu, am fiert-o și-am sărat-o. Ii dau și numele latinesc, fiind-că numele vulgar ie prea savuros. Și, spuneți-mi, ce poate dori mai mult un om cu judecată, în timp de pace, la prînzul de-amiază, de cît un număr îndestulător de știuleți de păpușoi verzi, fierți și sărați? Chiar și mica varietate de care mă foloseam ieu iera mai mult un hatîr făcut poftei, de cît sănătăței.

Cu toate astea, oamenii merg pănă acolo în cît cele mai adesea mor de foame, nu din lipsa celor ce le-ar fi de nevoe, ci din pricină că le lipsește luxul. Și cunosc o femee, foarte cum se cade, care își închipue că fiul iei și-a prăpădit vieața fiind-că s’a mărginit să nu bea de cît apă.

Cetitoriul va lua aminte că ieu tratez subiectul mai mult din punct de vedere economic de cît dietetic. Și nu se va avîntura să pună la încercare sobrietatea

§§

112

WALDEN

sau cumpătarea mea, fără să-i fie cămara încărcată cum se cuvine.

t

PÂNEA, am început s’o fac, curat din făină de păpușoi, cu sare, adevărate „hoe-cakes” pe cari le uscam la foc, afară, pe-o șindrilă sau pe-un capăt de scîndurică tăiată cu ferăstrăul, rămasă de la facerea casei. Am mai încercat cu frunte de făină. In cele din urmă am găsit un amestec de săcară și de făină de păpușoi, destul de potrivit și gustos.

Pe răcoare, nu iera puțină petrecere de-a usca mai multe pînișoare din asemenea aluat, unele după altele, priveghindu-le și întorcîndu-le cu grija ce-o are Egipteanul de ouăle lui, care așteaptă să scoată pui. Pînișoarele pe cari le coceam ierau atîtea adevărate roade de cereale, cari aveau pentru mine o miroznă ce amintea pe aceea a unor nobile roade, miroznă pe care-o rețineam cît mai mult, învălindu-le cu-n ștergar.

Am făcut un studiu din arta pe cît de veche pe atît de necesară de-a face pîne, consultînd toate autoritățile primitive, pănă la cea dintăi născocire a genunului, fără plămădeală, cînd, de la sălbătăciea cu nuci și cu cărnuri, oamenii au ajuns mai întăi la dulceața și la rafinăriea acestui regim. Și, înaintînd încetul cu încetul în studiul mieu, trecui prin acea înăcreală întîmplătoare a aluatului, din care se presupune că s’a luat deprinderea plămădelei, prin diferitele fermentări de pe urmă, pănă ce-am ajuns la „pînea bună, proaspătă și sănătoasă”, susținătoarea vieței. Plămădeala, pe care unii o socot ca sufletul pînei, acel spiritus care umple țesutul iei celular, care se conservă cu religiozitate, vre-o prețioasă sticlă,.presu

***Turte mici de făipă de păpușoi, oticinuite în Statele Unite

§§

ECONOMIE

113

pun, transportată la început pe bordul lui Mayflower, această plămădeală a fost o afacere pentru America. Și acțiunea iei se ridică, se umflă și se răspândește mereu, în valuri cerealine în toată țara. Cuibul sau drojdiea plămădelei, mi-o procuram regulat și cu sfintenie din sat, pănă ce în sfîrșit, într’o bună dimineață, uitînd prescripțiile, plămădeala mi-am opărit-o.

Datorită acestei întîmplări, descoperii că plămădeala nu iera tocmai neapărată. Pentru-că descoperirile mele n’aveau loc după metoda sintetică, ci după metoda analitică. Și nu m’am mai slujit de plămădeală de-atunci. Cu toate că multe gospodine m’au asigurat în mod serios, că fără plămădeală nu putea fi pîne bună și sănătoasă, iear oameni în vrîstă înaintată profetizau o apropiată sleire a puterilor noastre vitale. Ieu am găsit înse că plămădeala nu iera un element atît de esențial, și după ce m’am lipsit de dînsa un an, mă găsesc totu-și în mijlocul celor vii. Și mă mai bucur c’am scăpat de pacostea de-a plimba în buzunarul mieu o sticlă plină, căreea se întîmpla cîte-o dată să-i sară dopul și să-și descarce conținutul spre scîrba mea. Mai nimerit ie să fie lăsată de-o parte. Omul ie un animal care se poate deprinde mai bine de cît ori-care altul cu toate climele și cu toate împrejurările. Ce-va mai mult: în pînea mea n’am pus nici sare, nici sodă, nici alt acid sau alcali. Am făcut-o după rețeta dată de Marcus Porcius Caton, cam cu două veacuri înainte de Isus Christos: Panem depsticium sic facito: Manus mortariumque bene lavato. Farinam in mortarium indito, aquae paulatim addito, subigitoque pulchre. Ubi bene subegeris, defingito, coquitoque sub testu. Ceea-ce, după mine, însamnă: Pînea frămînt-o așa: spală-te bine pe mîni și spală tot așa și covata. Pune în covată făină, moae-o cụ

§§

114

WALDEN

apă încet-încet, și frămîntă bine de tot. O dată bine frămîntat aluatul, dă-i forma și coace-1 sub test”. Cu alte cuvinte, într’un cuptor. Nici un cuvînt despre plămădeală. Dar ieu nu m’am slujit totdeauna de această susținătoare a vieței. Une-ori, din pricina sleirei pungei mele, îi duceam dorul cîte-o lună de zile, de nu mai bine.

Nu-i locuitor, în Noua-Engliteră, care să nu poată cultiva cu înlesnire toate elementele pînei sale, în această țară săcară și de porumb, fără să atîrne pentru procurarea acestor elemente de vre-o piață depărtată, flotantă. Cu toate astea, atît de departe sîntem de sim plitate și de independență, în cît la Concord rar găsești făină proaspătă și dulce în prăvălii. Iear hominy, ca și porumbul sub o formă mai grosolană, se întrebuințază cu totul rar. De cele mai multe ori fermierul dă vitelor și porcilor grăunțele producției sale și cumpără de la prăvălie mai scump o făină care nu-i mai sănătoasă măcar. Ieu puteam să-mi produc cu-nlesnire o baniță.** dacă nu două, de săcară și de porumb, pentru că săcara crește în pămîntul cel mai sărac, iear porumbul nu cere un pămînt mai bun. Puteam să macin într’o rîșniță de mînă și să scap fără orez și fără carne de porc. Și, dacă iera nevoe de ce-val dulce, am descoperit prin experiență, că puteam scoate o foarte bună melasă, fie din bostani, fie din sfeclă. Și-am găsit că răsădind pur și simplu cîți-va arțari, *** melasa mi-o procuram și mai lesne. Iear pănă la creșterea acestor arțari, mă puteam sluji de

Hominy, cocă de porumb, foarte cunoscută în America, și care se cumpără crudă pentru a se pune la copt.

** Bushel, baniță: 35 litri 234, in Statele Unite.

*** Artar de zahăr, original din Nordul Statelor Unite și din Canad¹.

§§

ECONOMIE

115

diferite succedanee sau extrase, în afară de cele pomenite. „Pentru-că”, așa cîntau strămoșii:

We can make liquor to sweeten our lips Of pumpkins and parsnips and walnut-tree chips”. „Noi știm să facem o licoare ce Îndulcește buzele, Din bostan, din postîrnac și din surcele de nuc*.

Cît despre sare, acest produs de băcănie atît de vulgar, ca să mi-o procur, iera de-ajuns o vizită la tărmul mărei. Dacă n’aș fi găsit cu cale să renunț cu totul la sare. Ceea-ce m’ar fi făcut negreșit să beau mai puțină apă. Nu știu dacă Indienii sau Pieile Roșii au alergat după sare vre-o dată.

CU

Ast-feliu, în privința Hranei puteam să n’am nevoe de nici un feliu de comerț, și de nici un schimb. Și, avînd la îndămînă și-un adăpost, rămînea să-mi mai procur doar îmbrăcăminte și combustibil. Pantalonii ce-1 port acum sînt țesuți într’o familie de fermieri. - Lăudat fie Ceriul că se mai găsește atîta virtute în om. Pentru-că ieu privesc decăderea de la fiermier la lucrător, tot atît de mare și de răsunătoare, ca și aceea de la om la fermier.

COMBUSTIBILUL, într’o țară nouă, ie atît de mult în cît n’ai ce face cu iel. Cît despre sălășluire, dacă nu mi-ar fi fost îngăduit să mă așez pe-un pămînt care nu iera al mieu, n’aș fi avut de cît să cumpăr un acru, cu prețul cu care se vinduse, păpîntul pe care-l cultivam și anume, cu opt dolari și opt cenți. Dar ieu credeam că mai spoream

§§

116

WALDEN

încă valoarea pămîntului stabilindu-mă pe dînsul ca squatter.

Există o categorie de necredincioși, care-mi pun une-ori întrebări ca aceasta: „Crezi d-ta c’ai să poți trăi numai cu legume”? Ca să ajung numai de cît la rădăcina afacerei, pentru-că rădăcina-i credinta,

am obiceiul să răspund unor asemenea oameni, că ieu pot trăi și cu cue de saboți. Dacă iei nu pot înțelege asemenea lucru, n’am ce le face. Cît mă privește, nu fáră plăcere aflu că se încearcă experiențe de feliul celei următoare: Bună-oară aud că un tînăr a căutat să trăiască cinsprezece zile cu porumb uscat, cu porumb de pe ciocălău, cu grăunțe cu alte vorbe, slujindu-se drept piuliță de dinții săi. Neamul veverițelor a încercat acelaș lucru, cu destulă izbîndă. Neamul omenesc nu poate rămînea străin de aceste. experiențe, chiar dacă s’ar găsi cîte-va babe ce nu vor putea să le-ncerce, sau cari avînd venitul din mori, s’ar alarma din această pricină.

MOBILIERUL mieu, fabricat în cea mai mare” parte de mine, pentru-că n’a mai rămas nimic de pus la socoteală și care să mă fi costat ce-va, mobilierul mieu se alcătuea dintr’un pat, o masă, un pupitru, trei scaune, o oglindă de trei degete dia. metru, un clește, un grătar, un ibric, o cratiță, tigae, o lingură, un străchinoiu de spălat, două cuțite și două furculiți, trei farfurii, o ceașcă, un linguroiu, o ulcică pentru uleiu, o ulcică pentrù melasă și o lampă bronzată. Nimeni nu-i atît de sărac, în cît să fie nevoit a se așeza pe-un bostan. Ar însemna lipsă de energie. In șurile din sat sînt înse o mulțime de asemenea scaune cari mie îmi plac mai mult și cari nu costă de cît osteneala de-a le lua,

1

§§

Mobilier… Slavă Domnului, ieu sînt în stare să mă așez sau să stau în picioare, fără ajutorul unei odai încărcată cu mobile. Cui să-i fie rușine, dacă nu unui filosof, văzîndu-și mobilierul încărcat într’un car, înșirînd drumul, expus la lumina soarelui și la privirile oamenilor, mizerabil inventar de lăzi goale? Mobilierul lui Cocoloș. N’am putut nici o dată spune, cînd mi-am aruncat ochii la asemenea care, dacă ierau ale unui așa numit bogat sau ale unui sărac: posesorul părea întristat totdeauna de sărăcie. Intr’adevăr cu cît ai mai multe lucruri de feliul acesta, cu atît iești mai sărac. Toate aceste care par încărcate cu cuprinsul unei duzini de bordee sau de colibe. Și dacă o singură colibă ie săracă, toată încărcătura cuprinde de douăsprezece ori mai multă sărăcie. La urma urmei de ce te muți, dacă nu ca să scapi de calabalîcul ce-l ai, care-ți mînîncă vieața? Dacă nu ca să treci, în cele din urmă, în altă lume mobilată din nou, și pe asta să o dai focului? Ca și cum toate aceste lațuri ți-ar fi atîrnate la cingătoare, fără să fie cu putință a te mișca unde te-ar trage undița s’o arunci, fără să tragi toate laturile, să-ți tragi latul cu tine. Ferice de vulpea care-și lasă coada în laț. Ieste o rozătoare, șobolanul muscat, care își va tăia cu dinții pănă și-a treea labă, numai ca să-și capete libertatea din nou.

Nu-i de loc de mirare că omul și-a pierdut sprinteneala. De cîte ori nu se întîmplă să ajungă la un punct mort. „Rogu-te, Domnule, ce înțelegi Dumneata prin punct mor”? Dacă iești un vizionar, nu vei întîlni un om, în urma căruea să nu descoperi tot ce are, ba și destul din ce se preface că n’are, pănă și vasele de bucătărie și toate lepădăturile pe cari le strînge fără a voi să le ardă, toate, la care pare în hămat, trăgîndu-le după dînsul cum poate. Cred

§§

ajuns la un punct mort, pe cel care, după ce a străbătut un nod de pădure, sau după ce a trecut poarta, nu-și poate urni mai departe droaga lui cu mobilierul. leu nu mă simt de loc atins de compătimire cînd aud pe-un om chipeș, stabilit bine, liber în aparență, bine-nchingat, încălțat bine, vorbind de „mobilierul” lui, asigurat sau nu. „Ce să fac oare cu-atîta mobilier”? Strălucitul mieu fluture s’a încurcat într’o pînză de paianjen pre cît se vede. Chiar și cei cari multă vreme par să nu aibă nimic, cercetînd bine, veți descoperi c’au adunat ce-va, în podul sau î.1 magaziea cui-va. Ieu privesc Noua-Engliteră de a-zi, ca ca pe-un vechiu gentleman care călătorește cu mult bagaj, vechituri strînse în cursul unei îndelungate gospodării, și pe cari nu s’a îndurat să le ardă: cufăr mare, cufăr mic, carton de pălărie, pachet. De aruncat cele trei dintăi, cel puțin. In zilele noastre, ie mai presus de puterile unui om sănătos să-și ia patul să umble. Aș povăjui, negreșit pe cel bolnav, să nu se mai îngrijască de pat și s’o șteargă. Cînd mi se întîmpla să întîlnesc vre-un pribeag emigrant cumpănindu-se sub bucceaua lui, în care iera tot ce-avea ai fi zis o enormă tumoare crescută la ceafă înduioșarea mea iera nu că avea numai atît, ci că avea atît de purtat.

Dacă mi s’ar întîmpla mie să-mi tîrîiu lațul, aș avea grija să-mi fie cît mai ușor și să nu mă prindă de vre-o parte vitală. Dar poate cel mai înțelepțesc lucru ar fi de a nu pune nici o dată laba în laț.

Aș voi să mai spun, în treacăt, că pe mine perdelele nu mă costă nimic, fiind-că n’am alți curioși de cari să mă feresc de cît doar soarele și luna. Luna n’are să facă să mi se corăslească laptele, nici n’are să-mi strice bucatele. După cum soarele n’are

§§

ECONOMIE

119

să-mi strice mobila și n’are să-mi păteze covorul. Iear dacă une-ori se va arăta prea călduros prieten, găsesc tot mai bună economie să mă retrag după vre-o perdea furnizată de natură, de cît să adaug un simplu articol de amănunt la cîte le am. O prietenă mi-a dăruit o dată o rogojină. Cum n’am avut înse nici loc de prisos în casă, nici timp de prisos, în casă sau afară, s’o scutur, am rugat-o să mă scutească. Preferînd să-mi șterg picioarele pe iearba din fața casei. Răul ie mai bine să-l înlături de la-nceput.

Nu de mult am asistat la vînzarea lucrurilor unui diacon, fiind-că vieața nu-i fusese nepriin ioasă:

„The evil that men do lives after them” „Răul făcut de oameni le supreviețuește”.

Shakespeare: Iuliu Cezar”. Ca totdeauna, vechiturile, cari începuseră a se aduna încă de pe cînd îi trăiau părinții, ierau cele mai multe. Pănă și un vierme solitar uscat în grămadă. Și după ce stătuseră o jumătate de veac în pod sau în alte colbăite unghere, calabalîcurile acestea nu ierau arse. In loc dear autodafen foc de bu urie, sau de-o purificătoare distrugere. iera vorba de-o vînzare la licitatie, sau de preface ea acestor ¡ucruri în plus-vlaoare. Vecinii s’au adunat în grabă să le cerceteze. Le-au cumpărat pe toate, transportîndu-le cu băgare de samă în podul lor sau în alte unghere, unde să le bată colbul și să rămînă pănă la împărțala și-a avutului lor, cînd vor avea să fie puse din nou pe drum. Omul ce moare pulberea se alege de iel.

Obiceiurile unor tribu i să ba’ece poîte că n’ar fi rău să fie imitate de noi. Cu toate că aceste triburi mai mult se

§§

120

WALDEN

prefac că-și aruncă anual vechiturile la gunoiu.* Ideea lucrului o au, fie că realitatea corespunde sau nu,

N’ar fi oare de dorit să celebrăm și noi un asemenea „busk”, sau o asemenea „sărbătorire a primelor roade”, ca cea descrisă de Bartram, c’ar fi fost obiceiul Indienilor Mucclasse? „Cînd un oraș sărbătorea busk-ul”, spune Bartram, „după ce se aprovizionau cu vestminte nouă, cu oale, tigăi și alte lucruri de gospodărie și cu mobile nouă, locuitorii orașului își adunau hainele cari nu mai ierau de purtat și alte ciuvee, își măturau și curățau casele, ogrăzile, întreg orașul, de murdăriile lor, din cari făceau o grămadă comună, la o laltă cu toate bucatele rămase și cu alte provizii vechi, grămadă căreea îi dădeau foc. Și după ce luau curățenie și posteau trei zile, stîngeau toate focurile din oraș. In timpul postitului se înfrînau, se fereau de a-și satisface vre-o poftă sau pasiune. Se proclama o amnistie generală, și toți făcătorii de rele, toți osîndiții, se puteau întoarce la vatra lor. In dimineața celei de-a patra zi, marele preot, frecînd una de alta două bucăți uscate de lemn, producea pe piața publică un foc nou, din care fie-care locuință din oraș se împărtășa cu o flacără nouă și pură”. Și atunci locuitorii se desfătau cu porumb și cu fructe nouă, jucau și cîntau trei zile, „iear în următoarele patru zile primeau vizite și se veseleau cu prietenii lor veniți din orașele vecine, la fel pregătiți și purificați”.

Mexicanii practicau aceea-și purificare la sfîrșitul fie-cărei perioade de cinci-zeci și doi de ani, socotind că sosise timpul ca lumea să piară.

§§

Nu cunosc grijanie, cu alte cuvinte, după dicționar, „semn exterior și vizibil al unui har interior și spiritual”, grijanie mai cinstită de cît aceasta. Și nu mă îndoesc că Mexicanii, procedînd așa, n’ar fi fost inspirați la început de-a dreptul de Ceriu. Cu toate că texte biblice despre asemenea revelare n’or fi avut.

Vreme de cinci ani și mai bine am trăit în chipul acesta, datorită numai muncei mînilor mele. Și-am văzut că muncind ca la șase săptămîni pe an, puteam tace față tuturor necesităților vieței. Toate iernile mele, ca și cea mai mare parte din veri, le-am petrecut libere, nestingherit, studiind. Am încercat cu tot dinadinsul să fac pe dascălul. Dar am băgat de samă, că cheltuelile mele ierau mai curînd în disproporție cu venitul. Pentru-că ieram nevoit să mă îmbrac și să mă întrețin, dacă nu să și cuget și să și cred, după meserie. Afară de asta am băgat de samă că-mi și prăpădeam vremea. Cum nu dădeam lecții pentru binele semenilor miei, ci numai pentru a avea un mijloc de traiu, jera o greșală. Am încercat cu comerțul. Mi-am dat samă înse c’ar fi trebuit zece ani pentru mă pune pe cale. Și atunci aș fi fost probabil pe cale pentru lumea cealaltă. M’a apucat cu adevărat groaza, gîndindu-mă c’aș fi putut să fac în timpul acesta ceea-ce se numește o afacere bună. Odinioară, aruncîndu-mi privirea în jurul mieu, ca să caut ce-aș fi putut face mai bine ca să trăesc, avînd încă proaspătă-n minte o experiență neizbutită, încercată după dorința unor prieteni, experiență a cărei naivitate mi-o imputam, mă gîndeam adesea și foarte serios, să culeg afine. Negreșit, atîta lucru ieram în stare să fac. Și micile profituri ce-aș fi realizat, ar fi putut să fie îndestulătoare ca să trăesc, fiind-că darul mieu cel

a

§§

mai mare a fost să mă mulțămesc cu puțin. Cu cît mai puțin capital de nevoe, cu atît mai puțină stingherire a obicinuințelor mele de spirit, gîndeam ieu nebunește. Și pe cînd fără șovăire cunoștințele mele intrau în comerț sau îmbrățișau diferite meserii, îndeletnicirea aleasă de mine o găseam cel puțin ca și-a altora. Să cutreeri munții cît ie vara de mare, sa strîngi gorgoazele întîlnite în cale, și să mergi pe urmă să le desfaci. Să păzești, ori-cum, turmele lui Admet… Am mai visat să recoltez ierburi sălbatece, sau să duc verdeață ce nu se scutură acelora dintre săteni cărora le-ar fi plăcut să li se amintească pădurea, chiar în orașul încărcat cu care de fîn. Dar mi-am dat samă după aceea, că comerțul, pentru tot ce atinge, ie un blestem. Chiar dacă ai face comerț cu mesagiile cerești, blestemul comerțului întreg va fi nedeslipit de afacere.

Cum ieu preferam unele lucruri mai mult de cît altele și făceam mai ales caz de libertatea mea, cum puteam să duc și-o viață mai riguroasă și să-mi fie destul de bine, n’aveam de-o cam dată nici o dorință să-mi petrec timpul, ca să-mi pot cumpăra covoare bogate, mobile frumoase, bucate delicate, sau o casă în stil grec sau gotic. Dacă se găsesc oameni cari se gîndesc ne-ncetat la asemenea lucruri, și cari știu să se slujască de iele avîndu-le, liberi să le urmărească… Unii se arată „industrioși”, și le place pare-se munca pentru muncă, sau pentru-că munca îi scutește de a face ce-va mai rău. Acestora, de-o cam dată, n’am a le spune nimic. Celor cari nu se pricep ce să facă cu mai mult răgaz de cît acela de care de-o cam dată se bucură, le-aș de sfatul să muncească de două ori mai cu strășnicie de cît o fac, să mun

§§

ECONOMIE

123

cească pănă ce-și vor plăti datoriea, și vor căpta și licenta.

Cît mă privește ieu găsesc că meseriea de ziler ieste cea mai independentă din toate. Mai cu samă că, pentru a te ajuta să trăești, nu cere mai mult de trei-zeci sau patru-zeci de zile pe an. Ziua ’unui ziler se sfîrșește la apusuf scarelui. După care zilerul ie liber să se îndeletnicească cu tot ce-i place, în afară de munca lui. Pe cînd patronul, care speculează lună cu lumă, de la un capăt la celălalt al anului, nu cunoaște odihnă.

1

.

Intr’un cuvînt, ieu sînt încredințat, și ca chibzuință și ca experiență, că a trăi pe pămînt nu-i de loc o pedeapsă, ci o petrecere, dacă vrem să trăim în chip simplu, înțelepțește. Și că îndeletnicirile națiilor mai simple, față de cele cari trăesc o vieață artificială, sînt sporturi. Nu ie de loc nevoe ca omil să-și cîștige pînea întru sudoarea frunței, afară dacă nu asudă de cît mine mai lesne.

Un tînăr cunoscut, care moștenise cîte-va acre de pămînt, mi-a spus o dată că ar trăi ca și mine dacă ar avea mijloace. N’aș vrea cu nici un chip să văd pe cine-va adoptînd feliul mieu de vieață. Pentru-că, ieu aș putea găsi pentru mine un altul, înainte ca cine-va să se deprindă cum se cuvine cu acela ce-l duc acum. Ieu aș dori să se poată găsi în lume cît mai mulți indivizi diferiți. Și-aș vrea să văd pe fie-care îngrijindu-se să-și descopere și să-și urmeze propriea-i cale, iear nu pe cea a părintelui său, a mamei sale, sau a vecinului său. Tînărul, să clădească, să planteze, să navigheze, și să nu fie împiedicat să facă ceea-ce zice că-i place. Numai datorită unui punct matematic noi sîntem înțelepți. Ca și marinarul, ca și sclavul fugar, cari nu pierd din vedere steaua polară.

§§

124

WALDEN

Asta-i înse o direcție îndestulătoare pentru toată vieața noastră. Putem să n’ajungem la portul nostru într’un timp dat. Ce-am dori înse, ie să nu ne depărtăm de calea cea bună.

Negreșit, în cazul acesta, ceea-ce ie adevărat pentru unul, poate fi și mai adevărat pentru mii. După cum o casă mare nu-i proporțional mai costisitoare de cît una mică, fiind-că un singur acoperiș poate învăli, o singură hrubă susținea și un singur zid despărți mai multe-ncăperi. Cu toate că, întru-cît mă privește, mi-ar plăcea mai mult o locuință aparte. Și poate că ar fi une-ori chiar mai ieftin de-a clădi cu mînile tale, de cît să convingi pe altul de avantajul unui părete comun. Dacă ajungi și la asta, păretele comun, cu toate c’ar putea să fie mai ieftin cu mult, va fi mai subțire, și s’ar putea ca altul să se dovedească de rău vecin, sau să nu-și țină partea în bună stare. In deobște, singura cooperare cu putință ie cît se poate de parțială și de artificială: puțina cooperare ce-ar putea exista și care nu există, fiind o armonie care n’a străbătut încă la urechile omului. Cel cinstit va coopera pretutindeni cu cei cinstiți. Alt-feliu va urma să trăiască ca și cealaltă mulțime, în ori-care tovă-.. rășie ar fi să intre. A ccopera, în înțelesul cel mai înalt, ca și în înțelesul cel mai restrîns al cuvîntului, însamnă a ne cîștiga împreună vieața. Am auzit mai dăunăzi propunîndu-se ca doi tineri să străbată lumea-mpreună. Unul fără parale, care să-și cîștige vieața la poalele catargului sau la coarnele plugului, iear altul în buzunar cu o hîrtie de schimb, cu alte cuvinte cu-n cek. Lesne de înțeles că nu vor putea să rămînă mult timp tovarăși sau să coopereze, fiind-că unul dintre iei nu va opera. Și se vor despărți la cea dintăi criză mai însemnată a întreprinderei lor. Așa-că, rămîne tot

§§

ECONOMIE

125

cum socotesc ieu și cum am mai spus cu alte cuvinte: omul care merge singur poate să pornească chiar a-zi. Pe cînd cel care călătorește cu altul, trebuie să aștepte pănă ce acesta se pregătește. Și poate să aștepte, pănă să plece, cam mult.

Toate astea dovedesc un adînc egoizm, vor zice unii dintre concetățenii miei. Mărturisesc că pănă acum m’am ocupat prea puțin de operele filantropice. Am făcut oare-care sacrificii unui sentiment de datorie și jeu, și între altele am sacrificat păn și plăcerea acestui sentiment. Sînt unii cari și-au dat toate silintele să mă convingă a mă face susținătorul vre-unei familii sărace din oraș. Dacă n’aș avea nimic de făcut, fiind-că Diavolul găsește de lucru pentru

cei leneși, aș putea să încerc a-mi trece vremea și cu așa ce-va. Cu toate astea, cînd m’am gîndit să-mi îngădui asemenea lux, să fac Ceriul lor să-mi rămînă dator, întreținînd unele persoane sărace pe-un picior de confort egal în toate privințele cu cel pe care mă întrețineam însu-mi ieu, mergînd chiar pănă la a le propune așa ce-va, toate, fără excepție, au preferat, din capul locului, să rămînă sărace. Cînd concetățeni miei și concetățenele mele se devotează într’atîtea chipuri spre binele semenilor lor, socot că măcar cine-va poate fi lăsat să se îndeletnicească cu alte mai puțin compătimitoare preocupări. Caritatea, ca ori-ce lucru, cere o înclinare deosebită. A fi milostiv ie o meserie în toată puterea cuvîntului. Am încercat-o cu toată seriozitatea și ieu. Dar ori-cît s’ar părea de ciudat, sînt mulțămit că nu se potrivește cu temperamentul mieu. Probabil că nu mă voiu da în lături cu bună știință și înadins de la vocațiea mea particulară de-a face binele pe care societatea îl cere de la mine, cînd va fi vorba de

§§

126

WALDEN

salvarea universului de la prăbușire. Și cred că o asemenea, dar infinit mai mare nestrămutare a al tora, ie tot ce-l susține și astă-zi. Departe înse de gîndul mieu, de-a mă pune între cine-va și geniul ce-l are. Și cui își pune toată inima, tot sufletul, toată vieața, întru îndeplinirea acestei munci pe care ieu o declin, îi voi zice: Perseverează! Chiar dacă lumea ar zice că asta însamnă a face rău. Ceea-ce negreșit va și zice, nu mă-ndoesc.

p

Sînt departe de-a presupune, că ieu prezint un caz aparte. Fără îndoială că mulți dintre cetitorii miei se vor apăra tot în chipul acesta. Cît privește de-a face o faptă fără să-ncredințez că vecinii miei vor lua-o de bună, nu șovăesc de-a spune că aș fi de tocmit un vînjos găligan: dar asta ar fi tocmitorul s’o vadă. Bincle ce-l facem, în întele. sul obicinuit al cuvîntului, trebuie să fie în afară de preocuparea noastră de căpetenie, și de cele mai multe ori neintenționat. In practică se zice: începeți de unde vă găsiți și cum vă găsiți, fără să tindeți cu deosebire la cine știe ce merit, și c’o bu nătate calculată nu întoarceți spatele de la bine, Dacă ar trebui să predic și ieu vre-o dată pe asemenea ton, aș zice mai degrabă: Siliți-vă să fiți buni. Pentru-că soarele, după ce a aprins cu focurile lui, sus în ceriu, splendoarea unei luni sau a unei stek de a șasea mărime, n’a fost să se oprească, să lerge ca un spiriduș, să dee o ochire la fereastra fie-cărei colibe, să facă lunatici, să corăslească laptele din oale, să prefacă bezna-n lumină, în loc să-și sporească neîntrerupt căldura, ca și binefacerea-i natu rală, pănă să ajungă la atîta stălucire în cît să nu se găsască muritor care să poată să-l privească în față, după care să se învîrtească, în propriea-i orbită

ECONOMIE

127

în jurul lumei, făcîndu-i bine, sau, mai curînd, după descoperit o filosofie mai adevărată, lumea să se învîrtească în jurul lui, după bine.

cum a

Cînd Phaeton, fiul Soarelui, doritor să-și dovedească prin binefacere obîrșiea cerească, a împrumutat carul soarelui într’o singură zi, și s’a depărtat de la calea bătută, a aprins mai multe grupe de case din ulițele de jos ale ceriului. A pîrjolit suprafața pămîntului, a secat izvoarele toaie, și-a făcut marele deșert al Saharei. Pănă cînd, în sfîrșit, cu un trăsnet, Jupiter 1-a prăpăstuit asupra lumei noastre, cu capul in jos. Iear soarele, în doliu după moartea lui Phaeton, un an întreg n’a mai strălucit.

Cu

Nu-i duhoare mai grețoasă de cît cea care purcede din bunătatea înăcrită. Umana, divina putreziciune. Dacă aș fi încredințat că un om vine la mine anume scopul de-a-mi face bine, mi-aș căuta scăparea prin fugă. Ca și cum ar fi vorba de acel vînt uscat și arzător al pustiei africane, numit simun, care-ți umple gura, nasul, urechile și ochii cu nisip, pănă ce te inăbușă. Mi-aș căuta scăparea prin fugă, de frica de-a nu mă vedea dăruit c’o părticică din bunul său, de-a nu vedea o părticică din virusul său amestecată in sîngele mieu. Nu, în asemenea caz mai bine să îndur neajunsul pe calea firească. Un om nu-i om bun, după mine, fiind-că mă hrănește cînd mor de foame, sau mă încălzește cînd deger, sau mă scoate din groapă, dacă mi s’ar întîmpla vre-o dată să cad în vre-o groapă. Pentru asta putem găsi un Terre-Neuve. Filantropiea, în înțelesul cel mai larg, nu-i iubirea semenului. Howard* iera, fără îndoială, în feliul lui, cel mai vrednic și cel mai mi

§§

128

WALDEN

nunat om. Și meritul i s’a recunoscut. Dar, ce folos ne poate aduce nouă o sută de Howarzi, dacă șneajungînd încă la decădere și meritînd a fi ajutați, filantropiea lor nu ne folosește la nimic, nouă? N’am auzit nici-o dată vorbindu-se de vre-o întrunire filantropică în care să se fi propus, în chip sincer, să mi se facă bine, mie sau semenilor miei.

Jesuiții fură cu desăvîrșire pîcîliți de Indienii cari, › pe rug, sugerau ideea altor chipuri de schingiuire, schingiuitorilor lor. Mai presus de suferința fizică, se văzu une-ori că acești Indieni ierau în afară de ori-ce consolare ce-ar fi putut să le aducă misionarii. Și legea care constă în a face altora ceea-ce ai voi să ți se facă, căzu cu mai puțină convingere în urechile unor oameni, cari, întru-cît îi privea, habar n’aveau de ceea-ce li se făcea, cari iubeau în alt chip pe vrăjmașii lor, și cari puneau bucuros în practică, cît se poate de-aproape, această iubire, iertînd vrăjmașilor ce făceau.

Incredințați-vă că asistența ce-o dați săracilor ie tocmai aceea de care săracii ar avea cea mai mare nevoe, cînd ie vorba de pilda voastră, care-i lasă cu mult în urmă. Dacă dăruiți bani, dăruiți-vă și pe voi, nu vă mulțămiți să dăruiți numai bani. Ni se întîmplă să facem ciudate greșeli. Adesea cel sărac nu-i atît de înghețat, nici atît de flămînd, pe cît ie de murdar, trențăros, ignorant. In parte, poate, așa i-i gustul: nu c’ar fi tocmai nenorocit. Dacă-i dăruiți, bani, poate și mai multe trente-și va cumpăra. Ieu aveam obiceiul să mă înduioșez de acei bădărani lucrători irlandezi, cari tăiau de pe lac ghiata în niște boarfe atît de subțiri și de trențăroase, pe cînd ieu tremuram în hainele mele mai groscioare și mai elegante întru-cît-va. Intr’o zi, pe-un ger aprig,

§§

căzînd în apă, unul dintre acești lucrători, veni la mine să se incalzască. Și-l văzui dezbrăcîndu-și, - pănă să ajungă la piele, trei părechi de pantaloni, și două părechi de ciorapi, ce-i drept destul de murdari, cari-i îngăduiau înse să refuze hainele extra, oferite de mine, întru atît de intra avea. Scăldătoarea fusese singurul lucru de care avusese nevoe. După care am prins să mă înduioșez de mine, dîndu-mi samă c’ar fi fost o caritate mai mare să-mi hărăzesc o flanelă mai bine mie, de cît Irlandezului un întreg magazin de confecțiuni.

Sînt mii cari ciopîrțesc ramurile răului, față de unul care trage la rădăcină. Și se poate ca cel care consacră cea mai mare parte din timp și cea mai mare sumă de bani pentru nevoiași, să contribue prin feliu-i de traiu la producerea mizeriei pe care cată s’o ușureze, în van. Evlaviosul stăpînitor de sclavi, care consacră produsul fie-cărui al zecelea sclav, ca să răscumpere o Duminică de libertate pentru ceilalți…

Unii oameni își arată bunătatea pentru săraci, slujindu-se de iei la bucătărie. N’ar fi oare mai multă bunătate din partea lor, dacă s’ar sluji singuri? Vă lăudați că cheltuiți o zecime din venitul vostru cu caritatea. Poate c’ar trebui să cheltuiți pentru asta celelalte nouă zecimi, ca să nu mai fie vorba de caritate. Societatea nu cuprinde oare de cît o zecime de proprietate? Și proprietatea se datorește oare generozităței celui în a cărui stăpînire această proprietate se află, ori lipsei de vigilență, de zel, din partea celor ce reprezintă justițiea?

Filantropiea ieste, așa zicînd, singura virtute mai prețuită de omenire. Ce zic, iea-i prețuită peste măsură. Și egoizmul nostru ie care îi exagerează va

Walden

5

§§

180

WALDEN

loarea. Un om, pe cît de sărac, pe atît de robust, într’o zi cu soare, la noi la Concord, aducea laude unui concetățean, pentru-că, după iel, se arăta bun față de sărac, voind să zică față de sine. Bunii moși și bunele mătușe ale neamului omenesc sînt prețuiți mai mult de cît adevărații părinți, mame și tați spirituali… Mi s’a întîmplat odinioară să aud pe-un adevărat conferențiar, om de știință și de inteligență, care, făcînd un curs asupra Engliterei, ajunse să-i înșire gloriile științi.ice, literare, politice: Shakespeare, Bacon, Cromwel, Milton, Newton, și alții, după care să vorbească despre eroii Creștini, punîndu-i, ca și cum ar fi cerut-o profesiea lui, cu mult mai presus de ceilalți, dîndu-i drept cei mai mari dintre mari: Penn, Howard, Mrs. Fry.* Cine nu-și dă samă de falșitatea și de fățărniciea acestui lucru? Cei mai mari filantropi, poate. Dar nu cei mai mari bărbați din Englitera, cele mai mari femei. Nu vreu să tăgăduesc, cît de puțin, lauda ce se cuvine filantropiei, ci, pur și simplu, cer să fim drepți față de toți cei cari prin vieața și prin lucrările lor sînt o binecuvîntare pentru omenire. Ceea ce-mi place mai mult la un om, ’nu-i nici integritatea sau caracterul lui, nici bunăvoința lui, cari nu-s așa zicînd, de cît tulpina și frunzele lui… Plantele a căror verdeață, o dată uscată, slujește la făcut tizană, ceaiu pentru bolnavi, nu slujesc de cît la o umilă întrebuințare și se văd întrebuințate mai cu samă de șarlatani. Ieu vreu floarea și fructul omului: de la iel la mine să treacă o mireazmă, iear legăturile noastre să fie o aromă de maturitate.

t

§§

ECONOMIE

131

Bunătatea omului nu trebuie să fie un act parțial, mai mult de cît efemer, ci un neîntrerupt prisos, care nu costă nimic pe om, și de care omul rămîne inconștient. Caritatea de care ne îngrijim, care ne preocupă, acopere mulțime de păcate. * Filantropiea învălue prea adesea omenirea, ca într’o atmosferă, cu amintirea unor vechi, unor îndurate dureri și numește asta simpatie, iubire. Ceea-ce-ar trebui să împărtășim înse cu frații noștri, ieste curajul, nu desperarea, sănătatea și voioșiea, nu întristarea. Și să luăm aminte, ca întristarea să nu se răspîndească prin molipsire. Din ce plaiuri australe s’aud accente tînguitoare? Sub ce latitudine hălăduesc păgînii cărora am dori să le trimetem lumină? Care-i, omul necumpătat șși brutal, pe care am yoi să-l răs cumpărăm? Simte cine-va cel mai mic neajuns, care-l împiedică să-și îndeplinească funcțiile, simte măcar o durere de burtă pentru-că sediul simpatiei acolea ie, de ce să mai stee la gînduri: apuce-se fără întîrziere de reformat… lumea. In calitatea-i de microcozm, însu-si iel va descoperi, ceea-ce-i o curată descoperire și cel menit s’o facă iera chiar iel, va descoperi că lumea nºa avut de lucru și s’a apucat de mîncat mere crude. De fapt, după iel, globul nu-i de cît un mare măr crud, și-i o primejdie grozavă cînd ne gîndim că copiii oamenilor ar putea să-] ronțăiască înainte de a se coace. De aici filantropiea-i drastică, ce aleargă după Eschimoși și după Patagonezi, care îmbrătoșază satele suprapopulate ale Indiei și-ale Chinei. Și după cîți-va ani de activitate filantropică, Puterile slujindu-se, între acestea, pentru scopurile urmărite de iele, slujindu-se de iel,

§§

132

WALDEN

dispepsiea-i va fi trecut, Globul va fi căpătat un simulacru de rumeneală pe una sau pe-amîndouă fețele, ca și cînd ar fi început a se coace. Și vieața, pierzîndu-și cruzimea, va fi din nou dulce și bună de viețuit… N’am visat nici o dată o enormitate mai mare, pe care ieu unul n’am săvîrșit-o. Și n’am cunoscut nici o dată, și nici voiu cunoaște vre-o dată, om mai rău de cît mine.

Cred că ceea-ce mohorăște pănă la atît pe reformator, nu-i simpatiea pentru semenii săi, ajunși la disperare, ci, ori-cît ar fi de prea sfînt fiu al lui Dumnezeu, răul lui personal. Tămăduiască-se iel, reverse-se primăvara asupra lui, deștepte-i-se dimineața la căpătăiu, cu alte cuvinte ajungă-l norocul pe iel, și nu-i va mai păsa de generoși-i tovarăși, pe care-i va părăsi fără sinchisală… Scuza mea că nu fac conferințe împotriva întrebuințărei tutunului, ie că n’am mestecat nici o dată tutun în gură. Asta-i o pedeapsă pe care au s’o îndure cei ce s’au lecuit de asemenea mestecare. Am mestecat și ieu destule lucruri, împotriva cărora aș putea să fac conferinți…

Dacă vi se va întîmpla vre-o dată să vă amestecați în vre-o operă caritabilă, să nu știe mîna voastră cea stîngă ce face dreapta, pentru-că, cu adevărat, binele acela de puțină însemnătate va fi. Salvați pe pe cel ce se îneacă, și înodați-vă șnurul de la încălțăminte. Odihniți-vă și apucați-vă de altă liberă muncă.

Feliul nostru de muncă a fost conrupt prin comunicarea cu sfinții. Culegerile noastre de imnuri răsună de-o melodioasă urgie a lui Dumnezeu, și de îndurarea-I nemărginită. Pănă și profeții și izbăvitorii au consolat mai mult temerile de cît să întărească speranțele omului. Nicăeri nu se pomenește de-o simplă și slobodă mulțămire pentru darul

§§

ECONOMIE

133

vieței, cea mai mică laudă însemnată ce s’ar aduce lui Dumnezeu. Ori-ce veste de sănătate și de izbîndă mă bucură, ori-cît de depărtat și de retras ar fi locul unde s’ar întîmpla. Ori-ce veste de boală și de neizbîndă, contribue să mă întristeze și mă îndurerează, ori-ce simpatie ar putea exista de la mine la iea, sau de la această boală și neizbîndă la mine.

Dacă voim, așa dar, să restabilim omenirea, după mijloacele cu adevărat indiene, botanice, magnetice, haturale, să începem prin a fi, noi înși-ne, atît de simpli și atît de sănătoși ca Natura: Să risipim nourii planează asupra propriilor noastre frunți, și să adunăm în porii noștri un pic de vieață. Nu vă mărginiți de-a îndeplini rolul de inspectori ai celor săraci, ci siliți-vă să deveniți una din gloriile lumel.

ce

Cetesc în Gulistan, sau Grădina Rozelor, a șeicului Saadi de Shiraz, următoarele: „S’a pus unui înțelept întrebarea: Din mulțimea de arbori vestiți pe cari Dumnezeu Prea Inaltul i-a creat falnici și umbroși, nu-i nici unul care să se numească azad, sau liber, afară de chiparos, care roade nu dă. Ce taină să fie ascunsă aici? Ințeleptul răspunse: Fie-care arbore are produsul sau rodul lui, și anotimpul lui anumit, în durata căruea ieste fraged și înflorește, după care se usucă, se vestejește: Chiparosul nu-i supus nici uneea din stările astea, rămînînd totdeauna in floare: Azadii sînt de natura asta, ca religie liberi, independenți. Ca și oamenii liberi din punctul de vedere religios. Nu-ți întemeea inima pe ce-i trecător, pentru-că Dijlah, sau Tigrul, va curge mereu prin Bagdad, pe cînd neamul Califilor stins va fi: Dacă mîna ta ie îmbielșugată, fii darnic, ca ´curmalul. Dar dacă n’are nimic de dat, fii un azad, un om liber, ca chiparosul”.

§§

PRETENȚIILE SĂRĂCIEI

Te măguleșt prea tare, sărmane nevoiaș, Care reclami un loc în firmament, Fiind-că coliba-ți, sau polobocul tău,

Nutreș’e oare-care trindavă sau înfumurată virtute

La soarele care nu costă nimic, la umbra aproape de izvoare,

De rădăcini și legume. Unde mîna ta dreaptă,

Smulgînd din suflet pasiunile omenești,

Al căror izvor se revarsă în mănuchiu de virtuți, Degradează natura, amorțind simțurile,

Și, Gorgonă, face din omul activ o stîncă de piatră.

Noi nu căutăm saca societate

A cumpătărei tale ajansă imperioasă.

Nici acea nelegiuită stupiditate

Care nu cunoaște bucuriea sau întristarea.

Nici tăriea-ți sufletească,

Silnicită, pasivă, pe nedrept înălțată

Mai pre Sas de activă. Stupida scîrbă, Care-și așază tronu-n mediocritate,

Se poate potrivi cu sufletele voastre servile. Noi unii proslăvim

Numai acele virtuți cari admit revărsare: Gesturi mindre, generoase, magnificență regală, Prudență pătrunzătoare a toate. Mărinimie Care nu cunoaște margini, și eroica virtate Pentru care antichitatea n’a lăsat name, De cit doar pilde, ca Hercule,

Achil, Teseu. Inapoi, în văgăuna ta.

Și dacă vei vedea sfera luminată din nou, Invață, alte gloril a nu cunoaște.

# Unde-am trăit și pentru ce am trăit în asemenea loc

Intr’o perioadă a vieței ni se pare că ori-ce loc ar fi bun pentru casă. In jurul locuinței mele, pe-o rază de douăsprezece mile, ieu am cercetat ținutul în toate părtile. In închipuire cumpăram pe rî id toate fermele, pentru-că toate ierau de cumpărat și le cunoșteam prețul. Cercetam acareturile fie-cărui fermier, îi gustam din merele pădurețe, vorbeam desprę, agricultură, luînd ferma pentru suma cerută, ipotecînd-o în gîndul mieu în folosul proprietarului, prețuind-o chiar mai mult luînd totul de bun după acte încă iear drept acte, cuvîntul proprietarului, pentru-că strașnic îmi mai plăcea să stau la taclale. Cultivam ferma, și pănă la un punct, pot zice, și pe fermier, și după ce mă săturam de asemenea joacă și isprăveam tocmeala, mă retrăgeam. Această experiență m’a făcut să trec în ochii prietenilor miei drept un soiu de samsar de imobile. Ori-unde m’aș fi așezat puteam să trăesc, și priveliștea se fumina neapărat de ființa mea. Ce-i o casă, de nu un sediu, o așezare, cu atît mai bine dacă ie o așezare de țară. Descoperii mai multe locuri pentru o casă, de utilizat, mai tîrz u poate, locuri pe cari unii le-ar fi socotit prea departe de sat, pe cînd ieu socoteam satul prea departe de iele. Da, aș putea să trăesc aici, îmi ziceam. Și trăiam, un ceas, vieața unei veri, a unei ierni, descoperind cum să las să treacă vremea fugară, și cum să dau la spate o iearnă, și să văd primăvara sosind. Viitorii locuitori ai acestei regiuni, ori-unde

§§

vre-o

și-ar așeza casa, pot fi bine încredințați că au fost întrecuți. O după amiază iera de-ajuns pentru a desemna pămîntul de livadă, sau de grădină, partea de pădure și de pășune, ca și pentru a hotărî cari frumoși stejari sau pini ar fi trebuit să fie lăsați în picioare în fața porței, și de unde copăcelul lovit de trăznet ar fi putut părea mai impunător la vedere. După care lăsam totul cum se găsea, poate pîrlog, fiind-că un om ie bogat potrivit cu numărul de lucruri pe care are putința să le lese nestingherite. Imaginațiea mea m’a dus atît de departe în cît am întîmpinat chiar refuzul mai multor ferme. Ceea-ce mai ales și ales și cătam. Fără să-mi fi fript dată degetele cu vre-o posesie, efectivă. Cel mai aproape de-o posesie efectivă a fost atunci cînd după ce am cumpărat pămîntul lui Hollowell, am început să aleg sămînța de sămănat, și-am întruchipat cu ce să fac o roabă ca măcar să-l urnesc din loc, dacă nu să-l încarc. Dar n’am apucat bine să capăt înscris de la proprietar, că femeea lui fie-care bărbat are o asemenea femee își schimbă părerea, voind să-l păstreze. După care bărbatul îmi oferi zece dolari, ca să-l dezleg de cuvîntul dat. Drept vorbind ieu nu posedam la sufletul mieu de cît zece cenți, și iera mai pre sus de aritmetica mea să spun dacă ieu ieram omul care avea numai zecę cenți, sau poseda o fermã, sau zece dolari, sau și una și alta. Cu toate astea am lăsat pe om să-și păstreze cei zece dolari și să-și păstreze și ferma, fiind-că pe socoteala lui petrecusem destul. Sau, mai drept, ca să fiu generos, i-am vîndut ferma exact, cu prețul pe care i-l dădusem pe iea, și cum nu iera bogat, i-am mai dăruit și zece dolari. Iear ieu am rămas cu cei zece cenți ai miei, cu sămînța de să

§§

UNDE-A’M TRAIT..

137

mănat și cu ce să fabric o tărăboanță, descoperind prin asta că fusesem bogat fără nici o pagubă pentru sărăciea mea. Păstrînd firește peisagiul și încărcînd de atunci anual ceea-ce produce, negreșit fără tărăboanță. Cît despre peisagii:

I am monarch of all I survey, My right there is none to dispute”.

Eu sint rege a tot ce contemplu: Dreptul meu în privința asta nu se poate tăgădui”.

W. Cowper (1731-1800). The Solit id d’Alexander Selkirk. Mi s’a întîmplat adesea să văd un poet depărtîn+ du-se, după ce se bucurase de bunul cel mai prețios al unei ferme, cînd pentru fermierul morocănos iel luase doar cîte-va mere pădurețe. Ce feliu, pro. prietarul stătuse ani întregi fără să-și dee samă, iear un poet îi pusese ferma în versuri, cea mai minunată împrejmuire invizibilă, i-o zălogise, îi mulsese laptele, o smîntînise, nelăsînd fermierului de cît zerul.

Adevăratul farmec al fermei lui Hollowell, în ochii miei, iera: situațiea iei cu totul retrasă, găsindu-se ca la două mile departe de sat, ca la jumătate de milă, de cel mai apropiat vecin, și despărțită de drumul mare printr’o întinsă cîmpie. Mărginită de-un rîu, care după cum susținea proprietarul, ferea ferma cu ceața lui, de înghețurile de primăvară. Cu toate că pentru mine iera tot una. Fațada spălăcită și starea de ruină a casei. Ostrețele derăpănate, cari puneau un interval între mine și cel care de-o cam dată o ocupa. Merii scorburoși și acoperiți de leprariță, roși de epuri, arătînd ce feliu de vecini aveam’ să am. Dar mai ales, farmecul acestei ferme consta în amintirea ce-mi rămăsese despre iea de la cele dintăi călătorii ale mele ce le făcusem în susul .

§§

138

WALDEN

rîului, cînd casa iera ascunsă în dosul unei dese tufe de arțari roșii, prin cari auzeam cînele de pază lătrînd. Ieram grăbit să cumpăr această fermă, înainte ca proprietarul să fi ajuns să spulbere cîte-va stînci, să doboare merii cei scorburoși, să scoată cu plugul cei cîți-va tineri mesteceni crescuți în islaz, în scurt, înainte de-a fi dus mai departe îmbunătățirile lui. Ca să mă bucur de asemenea avantagii, ieram gata a bate palma, sau, ca Atlas, să iàu pămîntul în spate, fără să știu ce a căpătat Atlas în schimb pentru asta, ieram gata a îndeplini. tot soiul de lucruri al căror motiv sau scuză iera numai că puteam să plătesc și să nu fiu stingherit ca stăpîn. De știut, știeam prea bine că ferma avea să producă cea mai bună recoltă de feliul celei ce-mi trebuea, dacă aș fi putut să fac așa ca netulburată s’o las. Am povestit înse ce s’a întîmplat cu asemenea fermă.

Tot ce puteam deci pretinde, cît privește exploatarea pe scară mare, pentru-că o grădină totdeauna am cultivat, tot ce puteam pretinde iera că-mi păstrasem sămînța. Mulți cred că sămînța, învechindu-se, se îmbunătățește. Nu mă îndoesc că timpul n’ar alege dintre sămînța bună și rea. Și cînd voiu ajunge să samăn, voiu fi, probabil, mai puțin supărat că mn’am înșelat. Ceea-ce vreau să spun înse, o dată pentru totdeauna, semenilor miei, ie de-atrăi cît mai mult cu putință liberi și fără cătușe. Nu-i mare deosebire între cătușele unei ferme și cele ale închisoarei ținutului.

Bătrînul Caton, a cărui „De Re Rustica” ieste „Cultivatorul” mieu, zice, și singura traducere pe care am văzut-o din iel face din această vorbă, o curată absurditate: „Dacă vă gîndiți să luați o fermă,

§§

bagați-va bine în cap să n’o cumpărați cu ochii închiși, fără să vă dați toatá osteneala s’o cercetați cum se cuvine. Și să nu credeți că-i de-ajuns, doar să-i dați un ocol. Cu cît veți cutreera-o mai mult, cu atît vă va plăcea mai mult, dacă .ie să vă placă”. Ieu cred că n’aș cumpăra o fermă cu ochii închiși, ci as cutreera-o cît aș trăi. Și aș ajunge să și fiu înnormîntat în iea, fără să pot zice poate că mi-a plăcut pe deplin.

Și acum să vedem încercarea făcută de mine, pe care-mi propun s’o descriu mai pe larg, pentru înlesnire punînd doi ani într’un an. N’am de gînd să intonez descurajărei, lingezelei, o odă. Ci să trimbițez cu toată vigoarea Crainicului dimineței, cocoțat pe craca lui, fie și numai pentru a-mi deștepta vecinii.

Cînd mi-am statornicit pentru întăea dată locuința-n pădure, cînd am început adică a petrece aici nopțile ca și zilele, ceea-ce s’a întîmplat să fie în ziua aniversărei Independenței, la 4 Iuliu, 1845, casa mea, încă neisprăvită pentru iearnă, nu iera de cît o simplă adăpostire împotriva ploaei, fără tencueală, nici sobă. Păreții îi ierau din scînduri ciotoroase, trecute prin pensula intemperiilor, cu largi crăpături, ceea ce făcea să fie, noaptea, cam răcoroasă. Furcile verticale, de curînd cioplite, ușa proaspăt geluită, și căscătura ferestrelor, dădeau casei mele o înfățișare curată, aerisită, mai ales dimineața, cînd lemnăriea îi iera atît de saturată de rouă în cît aproape să mă facă să cred că pe la amiază va ieși din iea vre-un cleiu zaharat. In închipuirea mea, casa păstra în cursul zilei mai mult sau mai puțin din caracterul acesta auroral, amintindu-mi de-o oare-care locuință de pe un munte, pe care o vizitasem în anul din

§§

urină. Iera o casă, așezată-n mult aer, netencuită, făcută să primească un zeu călător, și unde o zeiță putea să lese să i se tîrîe mantica. Vînturile cari treceau pe de-asupra sălașului mieu, ierau de-acele cari aleargă pe culmea munților, purtătoare de frînturi de accente, sau doar crîmpee din muzica pămîntească, cerești. Vîntul dimineței suflă mereu, poema creației ieste neîntreruptă, dar rari urechile ce-o ascultă. Olimpul nu-i, pretutindeni, de cît capsula pămîntului.

Singura casă al cărui proprietar fusesem mai înainte, dacă las la o parte o luntre, a fost un cort, de care mă slujeam cu prilejul excursiilor ce făceam vara, cort pe care-l am încă învăluit în pod, pe cînd luntrea, după ce a trecut din mînă în mînă, cursul vremei 1-a coborît. Cu adăpostul din urmă, mai rezistent, împrejurul mieu, am făcut oare-care progres, în ce privește statornicirea în lume. Cheresteaua mea, ori-cît de ușor vestmîntată, mă învăluea ca o cristalizare, și reacționa asupra clăditorului iei. Iera sugestiv, aproape ca schițarea unui tablou. N’aveam nevoe să ies din casă, ca să iau aer, pentru-că atmosfera lăuntrică nu-și pierduse nimica din prospetime. Nu iera de loc o ușă închisă, ușa în pragul căreea stam chiar pe ploile mari. Harivansa zice: „O locuință fără păsări ie ca un feliu de bucate lipsit de dresuri”. Cum nu iera locuința mea, pentru-că ieu mă aflaiu din capul locului cu păsările vecin. Nu că aș fi întemnițat vre-o zburătoare cît de micuță, ci pentru-că m’am pus pe mine în cușcă, aproape de păsări. Și nu ieram aproape numai de păsările cari cutreeră de obiceiu grădina și livada, ci chiar de cîntătoarele mai sălbatece, mai sperioase, mai din fundul pădurei, cari nu fac nici o dată, sau rar de tot cetățeanului serenade: ciocîrliea, sturzul cu cap ce

§§

UNDE-AM TRAIT…

141

nușiu, scarletul, scatiul, whip-pour-will, și-atîtea altele Mă găseam așezat la marginea unui mic lac, ca la o milă și jumătate la sud de satul Concord și ce-va mai ridicat de cît iel, în mijlocul unei păduri spațioase, care se întindea între acest tîrguleț și Lincoln, și ca la două mile spre sud de acel singur renumit cîmp, cunoscut sub numele de Cîmpul de bătae de la Concord. Dar ieram atît de jos în pădure în cît partea opusă, de la mine ca la o jumătate de milă, acoperită de stejari și iea, iera cel mai depărtat al mieu orizont. In cea dintăi săptămînă, de cîte ori îmi aruncam privirea asupra lacului, îmi făcea impresiea unui „tarn”* suspendat în văzduh, doar pe-o coastă de munte, cu fundul mult mai sus de cît suprafața altelor lacuri. Iear cînd răsărea soarele, îl vedeam aruncîndu-și neguroasele vestminte de noapte, și arătîndu-și ici-colo, încet-încet, molaticele sale încrețituri sau suprafața-i lucie, pe cînd aburii, ca niște fantome, se retrăgeau din toate părțile, pe furiș, în pădure, ca la ieșirea de la vre-o adunare nocturnă, conspiratoare. Insă-și ceața, părea să se ție agățată de copaci ziua, mai tîrziu de cît de obiceiu, ca și pe coastele munților.

Acest mic lac iera neprețuit ca vecin în răstimpurile unei ploi călduțe de August, cînd și văzduhul și apa fiind de-o liniște desăvîrșită, cum și ceriul senin, în tot toiul după amiezei avea toată seninătatea serei, și cînd griveta cînta prin prejur, itindu-se cînd pe-un țărm, cînd pe altul. Un lac ca acesta nu-i nici o dată mai luciu de cît în atari momente. Și partea de aer liber suspendată de-asupra-i fiind puțin adîncă și întunecată de nori, apa, plină de lumini și de

§§

142

ļ

WALDEN

reverberații, devine iea însă-și un ceriu inferior, cu atît mai fermecător.

De pe culmea unei coline apropiate, de unde pădurea nu de mult fusese tăiată, iera

un încîntător luminiș către Sud, peste lac, printr’o largă deschizătură, spre colinele cari alcătueau aici țărmul, ale căror versanturi opuse, căzînd unul asupra altuea, presupuneau existența unui curs de apă în direcțiea asta, printr’o vale împădurită, cu toate că apă în realitate nu exista. Pe-aici privirile mele porneau printre și pe de-asupra înverzitelor coline apro. piate, asupra altora depărtate și mai înalte la orizont, . albăstrii. Ce zic, rîdicîndu-mă în vîrful pi.ioarelor, puteam zări cîte-va coame mai albastre, mai depărtate încă, cătră nord-vest, aceste medalioane azurii, dintr’o bucată cu ceriul, puteam zări și o mică parte din sat. Dar în alte direcții, chiar din punctul acesta, nu puteam vedea dincolo de pădurea care mă împrejmuea.

le bine să ai apă în preajmă, ca să pui în cumpănă pămîntul și să-l faci să plutească. Pănă și cea mai mică fîntînă, pe lîngă alte bunuri are și pe acela, cînd te uiți în iea, că te face să vezî că pămîntul ie insular și nu ieste un continent. Și-apoi nu-i mai puțin însemnat că apa are proprietatea să-ți ție la răcoare și untul. Cînd priveam de pe culmea pe care mă aflam peste lac, spre partea bălților din Sudbury, bălți pe cari în vremea creșterei apelor le deosebeam rîdicate, poate printr’un efect de miragiu, în valea lor fumegîndă, ca o bucată de monedă într’un lighian, tot pămîntul de dincolo de lac părea o coajă subțire, izolată, ținută de-asupra de această mică pînză intermediară de apă. Ceea-ce mie îmi amintea că pămîntul pe care stam iera doară pămînt uscat.

§§

UNDE-A’M TRAIT…

143

Cu toate că din pragul casei mele vederea nu iera atît de întinsă, nu mă socoteam cîtu-și de puțin la strîmtoare sau stînjinit. Iera destulă hrană pentru închipuirea mea. Platoul înclinat al tufelor de stejar, pănă unde se ridica țărmul opus al lacului, se întindea spre bărăganurile vestice, spre stepele Tartariei, prezentînd destul loc pentru toate neamurile de vagabonzi. „Nu-s fericiți pe lume, de cît oamenii cari se bucură în libertate de-un larg orizont”, zicea Da modara, cînd turmele lui cereau alte, mai largi pășuni.

Loc și timp ierau la o laltă schimbate, și ieu stăteam, mai aproape de acele părți ale universului și de acele ere ale istoriei cari m’au atras totdeauna mai mult. Unde trăiam iera tot atît de departe ca și unele regiuni observate noaptea de astronomi. Noi avem obiceiu de-a imagina niște locuri rari și încîntătoare în vre-un colț mai depărtat și mai ’ceresc al sistemului nostru solar, dincolo de jilțul Casiopeei, departe de zgomot și frămîntare. Ieu am descoperit că, casa mea avea așezarea tocmai într’o asemenea parte retrasă, dar vecinic nouă și neprofanată, a universului. Dacă făcea osteneala să te stabilești în acele regiuni învecinate cu Pleiadele sau cu Hiadele, cu Aldebaran sau cu Altair, atunci to mai acolea mă aflam ieu, sau la o egală depărtare de vieața pe care o lăsasem în urmă, micșorat și clipind cu atît mai multă strălucire din ochi celui mai aproape al mieu vecin, fiind vizibil pentru iel numai în nopțile fără lună. De-așa natură iera partea din lume pe care m’am stabilit:

11

»

There was a shepherd that did live, And held his thoughts as high

As were the mounts whereon his flocks Did hourly feed him by”.

§§

144

WALDEN

„Iera o dată un păstor

Care-și socotea cugetările tot attt de inalte

Cit ierau de înalți și munțil pe cari turmele sale Din ceas în ceas îl purtau dîndu-i hrană”.

Ce-am crede oare despre vieața păstorului dacă turmele lui s’ar fi depărtat mereu spre pășuni mai înalte de cît cugetările lui?

Nu iera dimineață care să nu fie pentru mine o invitare voioasă de a-mi egala vieața în simplitate, aș putea zice și-n nevinovăție, cu însă-și Natura. Ieram un tot atît de sincer adorator, ca și Grecii, al Aurorei. Mă sculam de mînecate și mă scăldam în lac. Iera un exercițiu evlavios, și unul din cele mai bune lucruri ce le-am făcut. Se zice că pe baea regelui Tchingthang ierau săpate caractere cari acelaș lucru îl aminteau: „Inoește-te pe deplin în fie-care zi, și mereu, și mereu, și mere, ne-ntrerunt”. Lucru care-l pri ep. Dimineața întoarce vrîstele cele eroice. Ușoara bîzîială a înțarului, pe cale de a-și îndeplini invizibila lui învîrteală, fără de nici un rost, în zori, prin încăperea mea, cînd stăteam cu ușa și cu ferestrele deschise, îmi pricinuea mai multă emoție de cît a trîmbițat vre-o trompetă, vre-o dată în slava gloriei. Requiemul lui Homer: o Iliadă și Odisee în aer, cîntîndu-și al său ire, și-acele curse rătăcitoare. Ce-va cozmic iera: o vestire neîntreruptă, pănă la alte descoperiri, a vecinicei vigori a lumei și rodni ii. Vremea deșteptărei ie dimineața, care ie cea mai însemnată parte din zi. Dimineața ie cea mai puțină dormitare în noi. Și vreme de-un ceas, cel puțin stă trează vre-o parte din noi, care tot restul zilei dormitează, și noaptea. Nu trebuie de loc să așteptăm o zi, dacă zi se poate numi, cînd să ne deștepte atingerea mecanică a unei slugi, și nu Geniul pe care-l avem, cînd să nu ne

§§

UNDE-AM TRAIT…

145

mireazmă.

deștepte întremarea noastră și năzuințele noastre lăuntrice, însoțite de undele unei muzici cerești, în locul clopotului de uzină, cînd aerul ieste plin de pentru o vieață mai înaltă de cît acea din care am căzut adormiți. Cu chipul acesta bezna își dă rodul, și-și dovedește folosul, ca și lumina. Omul care nu crede că fie-care zi presupune o oră mai matinală, mai sacră, mai aurorală, pe care încă n’a profanat-o, desnădăjduește de vieață și urmează o cale coborîtoare, din ce în ce mai întunecată. După o încetare parțială a vieței simțurilor, sufletul omului, sau mai curînd organele lui, capătă pe fie-care zi o nouă vigoare, și Geniul lui cercetează din nou ce cakt nobilă are iel de urmat. Toate evenimentele mai de samă, pot zice, au loc în timpul dimineței și într’o atmosferă de dimineață. Vedele zic: „Toate inteligentele se deșteaptă cu dimineața”. Poeziea și arta, cele mai nobile și cele mai însemnate acțiuni ale omului, datează din ceasul acesta. Toți poeții, toți eroii sînt, ca Memnon, copiii Aurorei. Și la răsăritul soarelui își revarsă iei cîntul. Pentru cel a cărui mlădioasă și viguroasă cugetare merge în pas cu soarele, ziua-i vecinică dimineață. N’are de-a face ce spun ceasornicele sau atitudinile și lucrările oamenilor. Dimiheața ieste cînd mă deștept și cînd în mine-i un zori de zi. Reforma morală ie stăruința întrebuințată pentru scuturat somnul. Cum se face că oamenii furnizază o atît de sărăcăcioasă socoteală de ziua lor, cînd n’au făcut de cît să-și petreacă dormitînd timpul? Atît de săraci calculatori doar nu sînt. Dacă n’ar fi fost doborîți de-ațipeală, dacă nu i-ar fi furat cu alte cuvinte somnul, ce-va tot ar fi săvîrșit, fără doar. Milioanele, pentru munca fizică sînt destul de deștepte. Dar nu-i de cît unul la un milion, care să

§§

146

WALDEN

fie destul de deștept pentru munca intelectuală, folositoare. Și unul dintr’o sută de milioane, care să aibă o vieață poetică sau divină. A fi deștept, însemnează ca să fii viu. Ieu n’am întîlnit încă un om care să fie cu totul deștept. Cum aș fi putut să-l privesc în față!

Trebuie să ne deprindem a ne deștepta și a ne ținea deștepți, nu cu ajutorul unor mijloace mecanice, ci c’o așteptare neîntreruptă a zorilor, care să nu ne părăsască nici în cel mai adînc somn. Nu cunosc nimic mai încurajator de cît aptitudinea netăgăduită ce-o are omul, de a-și înălța, de a-și înobila vieața, datorită unei stăruinți conștiente. Ie ca și cum ai fi în stare să zugrăvești un anume tablou, sau să sculptezi o statue, și așa să faci un lucru frumos. Cu cît ie mai glorios înse de-a sculpta și de-a zugrăvi atmosfera, ca și mediul pe care-l sondăm cu privirea. Ceea-ce moralicește putem să facem. A avea înrîurire asupra calităței zilei, ieată cea mai înaltă din arte. Ori-ce om are datoriea să-și făurească vieața, în toate amănuntele, vrednică de contemplarea celui mai înalt ceas al său și mai aspru. Vom respinge îndemnurile rele, sau mai degrabă le vom urma pănă la totala uzură, după cum ne vor învăța mai bine oracolele să facem.

. Ieu m’am îndreptat spre pădure fiind-că am voit să trăesc după o matură chibzuință, să nu săvîrșesc de cît acte esențiale vieței, și să văd dacă n’aș putea pricepe ceea-ce vieața ar avea de destăinuit, ca nu, cînd voiu ajunge să mor, să descopăr că n’am trăit. N’am voit să trăesc ceea-ce nu iera vieață, cînd vieața ieste atît de scumpă. Și n’am voit să practic nici resemnarea, fără să fie neapărată nevoe. Ceea ce-mi

§§

UNDE-AM TRAIT…

147

trebuea mie, iera să träesc din bielșug, sä sorb toată măduva vieței, să trăesc destul de riguros, destul de spartan, ca să pun pe fugă tot ce nu iera vieață. Să trag o largă coasă și să tund la pămînt, să grămădesc vieața într’un ungheriu, s’o reduc la cea mai simpla expresie. Și dacă vieața s’ar fi descoperit nemernică, atunci să-i aflu întreaga, adevărata nemernicie, și-apoi să i-o dau la iveală, în fața lumei. lear dacă vieața iera sublimă, s’o cunosc din experiență, și să pot da despre iea o socoteală exacta în viitoarea-mi excursiune. Pentru-că, în cea mai mare parte, mi se pare că oamenii sînt într’o ciudată nesiguranță în privința vieței, neștiind dacă vine de la diavol sau de la Dumnezeu, și conchizînd, cam grăbit, cà cel mai de căpetenie scop al omului pe pămînt ar fi de-a „aduce Slavă lui Dumnezeu și de-a se bucura în veac întru Iel”.

Și trăim ticăloșește, ca niște furnici. Cu toate că, după cum spune povestea, am fost prefăcuți de multă vreme în oameni. Ne luptăm ca niște pitici împotriva cocoarelor. Și celei mai bune din virtuțile noastre, care ie virtutea de a trăi, rătăcire peste rătăcire, cîrpitură peste cîrpitură, și o restriște de prisos, restriște care se poate înlătura, îi prilejește manifestarea, acestei virtuți. Vieața noastră se risipește în amănunte. Un om cum se cade, cinstit, n’are de loc nevoe să socotească mai mult de cît cele zece degete de la mîni, și-n cazuri rari de tot poate adăoga și pe celelalte zece de la picioare, restul punîndu-l în bloc. Simplitate, simplitate, simplitate. Da, afacerile sau îndeletnicirile voastre să fie două-trei, nu sute sau mii. In loc de milioane, socotiți cu jumătatea de duzină, și țineți-vă socotelile pe unghiea degetului cel gros. In mijlocul acestei mări asurzitoare, care-i vieața

§§

148

WALDEN

civilizată, sînt atîția nouri și atîtea furtuni, atîtea scruntare mișcătoare și mii și mii de amănunte de cari trebuie să ții socoteală. In cît, dacă nu vrea să se cufunde înainte de a ajunge la port, omul trebuie să trăească cu o strașnică cumpăneală. Și strașnic calculator trebuie să fie cel care izbutește, într’adevăr. Simplificați, simplificați. In loc de trei prînzuri, dacă-i nevoe, nu luați de cît uaul: în loc de-o sută de feliuri de mîncare, cinci. Și celelalte, reduceți-le în proporție. Vieața noastră ie ca un feliu de Confederație Germanică, alcătuită din stătulețe, cu granițele mereu schimbătoare, așa-că un german nu putea spune cum ie mărginită această Confederație la un timp dat. Insă-și națiea, cu toate pretinsele iei progrese interioare, cari, fie zis în treacăt, sînt cu totul exterioare și superficiale, însă-și națiea nu-i de cît un așezămînt greoiu, nemăsurat, îmbîcsit de mobile, împiedicîndu-se în propriile sale bodroanțe, așezămînt ruinat prin lux, ca și prin cheltuelile sale nesocotite, prin lipsa de calcul și scop respectabil, ca și al milioanelor de gospodării cari alcătuesc țara. Singurul leac, atît pentru nație cît și pentru celelalte gospodării, constă într’o aspră economie, într’o simplitate riguroasă de vieață și într’un scop înălțător, simplitate și scop mai mult de cît spartiate. Națiea trăește prea la galop. Oamenii cred de neapărată nevoe ca Națiea să aibă un comerț, să exporteze ghiață, să vorbească prin telegraf, și să străbată trei-zeci și atîtea de mile pe ceas, fără să-și bată capul, dacă vor face-o sau nu însi-și iei. Dar dacă am trăi ca niște babuini sau ca niște oameni, ieată ceea-ce nu-i prea sigur. Dacă în loc de-a fabrica traverse, și de-a făuri șine, și de-a consacra zile și nopți la muncă, dacă ne-am întrebuința timpul să batem existențele noastre pe

§§

nicovală pentru a le face mai bune, cine va construi drumului de fier? Și dacă nu vom construi drumuri de fier, aum vom ajunge la vreme la ceriu? Dar, dacă vom rămîne acasă, să ne îndeletni.im cu ceea ce ne privește, cine va avea nevoe dé drumuri de fier? Nu noi mergem în drumul de fier: drumul de fier merge peste noi. Gînditu-v’ați vre-o dată ce sînt acele zăcători cari susțțin drumul de fier? Acei adormiți? Fie-care-i un om, un Irlandez, un Yankeu. Șinele sînt așezate pe iei, pe iei i-acopere pietrișul, pe iei rulează fără zdruncinătură vagoanele. Și-s adînc zăcători, puteți fi prea bine încredințați. Și nu vor trece mulți ani, fără ca o altă grămadă să fie culcată, peste care ieară-și să se muleze. Așacă dacă unii au plăcerea să treacă pe-o șină, alții au nefericirea de-a vedea trecîndu-se peste iei. Cînd se întîmplă să se treacă peste un om care merge dormitînd, „zăcătoare” supranumerară în poziție proastă, și cînd ie deșteptat, ieată că se opresc de-o dată toate vagoanele și se scot țipete de păun, ca și cum ar fi vorba de-o singură întîmplare. Sînt bucuros să aflu că de fie-care cinci mile trebuie o echipă de oameni ca să menție la locul lor „zăcătorile” și-n patul lor, cum se află, la acelaș nivel. Pentru că-i un semn că s’ar putea ridica într’o zi.

De ce să trăim cu atîta grăbire și cu atîta risipă de vieață? Ne-am pus în cap să ne răpunem prin foame înainte de a ne fi foame. Oamenii declară că o împunsătură de ac făcută la timp scutește o sută, și ieată-i făcînd o mie de împunsături astă-zi pentru a scuti mîni o sută. Muncă. N’avem, care să fie vre-un lucru mare. Ceea ce-avem ieste danțul lui Saint-Guy, cum am zice epilepsiea, fără putință, mă tem, de-a fi limpezi la cap. Dacă aș voi să trag de vre-o două

§§

150

WALDEN

ori de funiea clopotului parohial, ca pentru o alarmă de foc, cu alte cuvinte pentru a nu da clopotului pace, nu s’ar afla om pe vre-o fermă, în împrejurimile Concordului, cu toată mulțimea de angajamente cari ar putea să-i slujască în dimineața asta drept scuză, nu s’ar afla băetan, nu s’ar afla femee, aș putea zice, care să nu lese totul baltă și să urmeze direcțiea sunetului. Nu atît cu scopul de-a salva din flăcări vre-un oare-care avut, cît, ca să spunem tot adevărul, cu scopul de-a vedea mai cu samă cum arde, fiind-că trebuie să ardă, și fiind-că trebuie să se știe că nu noi sîntem acei cari să fi pus foc. Sau cu scopul de-a vedea cum se stînge, și de-a contribui și noi măcar cu atîta la stîngere, de-a vedea dacă lucrul se face cum se cuvine. Și asta chiar dac-ar fi vorba de biserica parohială… Un om de-abiea trage un somnișor le-o jumătate de ceas după masă. Cînd deschide ochii, ridică capul și întreabă: „Ce veste nouă”. Ca și cum restul omenirei ar fi fost de strajă lîngă iel. Sînt unii cari dau poruncă să fie deșteptați la fie-care jumătate de ceas, negreșit fără de nici un scop. In schimb, drept răsplată, povestesc ce-au visat. După o noapte de somn, noutățile sînt tot atît de neapărate ca și zacusca. „Spuneți-mi, vă rog, ori-ce s’a putut întîmpla cui-va, de curînd, unde-va, pe pămînt”… După care, pe lîngă cafea și ruletă, cetim că pe fluviul Wachito unuea i s’au scos ochii.* Fără să ne gîndim o clipă că trăim în bezna insondabilei peșteri de mamut, care ie lumea asta, și că noi înși-ne doar un crîmpeiu de ochiu de avem.

Cît mă privește, de poșta de scrisori m’aș lipsi.

§§

UNDE-AM TRAIT…

151

Ieu socot poșta, un agent de prea puține comunicări. însemnate. Ca să fiu drept, ieu n’am primit în vieața mea, mai mult de una sau două scrisori

0

am scris și ieu acum cîți-va ani cari să fi făcut cheltuiala timbrului lor. Poșta de doi gologani, în deobște, ie instituție datorită căreea, oferi în chip serios doi gologani unui om, ca să știi ce gîndește, gologani pe cari îi oferi adesea cu tot dinadinsul, așa ca să rîzi. Și ieu sînt sigur că n’am cetit nici o dată vre-o noutate de vre-o valoare, într’un ziar. Cetim că unul a fost prădat sau asasinat, sau ucis printr’un accident. Că o casă a ars, o corabie a naufragiat, un vapor a făcut explozie, o vacă a fost călcată pe Western Rail-Road, un cîne turbat a fost omorît, sau că un val de lăcuste a năpădit iearna. Noutăți a căror reeditare nu-i nevoe s’o mai cetim. O dată ajunge. De vreme ce principiul ni-i cunoscut, ce mai au de-a face miriadele de exemple și aplicări? Pentru filosof, ori-ce noutate sau nuvelà, cum i se zice, ie flecăreală. Și atît cei cari o editează, cît și cei ce-o cetesc nu sînt de cît niște palavragii așezați la ceaiu. De îndată ce se găsesc mai mulți, îi apucă mîncărimea de limbă. Mai dăună-zi, pare ca a fost atîta îmbulzeală, la unul din birourile unui ziar, ca să se afle cele din urmă noutăți sosite din străinătate, în cît mai multe geamuri de-ale stabilimentului au fost sparte de-ngrămădeală. Noutăți pe cari, cu oare-care iscusință, cred foarte serios, le-ai fi putut scrie cu douăsprezece luni, dacă nu cu doisprezece ani mai de vreme, fără să fi fost prea lipsit de exactitate. In ce privește Spania, .

** In Englitera, cine va s piadică Visător, pe care le obiceiul să-l întrebi pe negiudité, duymuitĄ.

gologani, ca să știm

ce gindeli”.

”ADRIAN MARINO”

BIBLIO

ARA

§§

152

WALDEN

bună-oară, dacă te pricepi cum să faci să intervie Don Carlos, Infantele, Don Pedro, Sevila și Grenada, din cînd în cînd, în anumite proporții, se poate să se mai fi schimbat întru cît-va numele de cînd am cetit ieu gazetele, — și dacă te pricepi cum să întroduci o cursă de tauri, cînd alte fapte diverse lipsesc, nu vei greși de feliu. Și ne va da o tot atît de bună idee despre starea exactă sau despre ruina lucrurilor în Spaniea, ca și rapoartele cele mai succinte și mai lucide de sub asemenea rubrică, din ziare. Cît despre Englitera, cel din urmă crîmpeiu de noutate ce ne-a yenit din partea asta ie, dacă putem zice așa, revoluțiea din 1649. Și o dată știută istoriea recoltelor Engliterei din cursul unui an mijlo iu, asupra Engliterei nu mai ie nevoe de revenit, afară dacă speculațiile Dumitale n’au un caracter curat pecuniar. Dacă-i îngăduit să-și spue părerea cel care rar își aruncă privirea asupra ziarelor, nimic nou nu se întîmplă vre-o dată în străinătate, nici măcar o Revolutie franceză.

Ce noutate, ce lucru însemnat de știut, și care să nu fi fost vechiu o dată. Kieou-he-yu (mare demnitar al Statului Wei) trimese pe cine-va la Khoung-tseu, ca să-i ducă noutăți de la iel. Khoung-tseu, făcu pe sol să se așeze alături de iel, și-l întrebă așa:„,Ce face stăpînul tău”? Solul răspunse cu plecăciune: „Stăpînul mieu se străduește să-și împuțineze numărul cusururilor lui, dar nu poate să le mai dee de capăt”. Trimesul plecat, filosoful spuse: „Ce vrednic sol, ce vrednic sol”. Predicatorul în loc să împueze urechile fermierilor somnoroși, în ziua lor de odihnă de la isprăvitul săptămînei, pentru-că Dumineca ie vrednica încheere a unei săptămîni rău întrebuințate, și nu proaspătul și sprintenul început al uneea nouă, - în loc să le împueze urechile cu logosul lui, pre

§§

UNDE-AM TRAIT…

153

dictatorul ar trebui să strige cu-n glas de tunet: „Destul. Opriți-vă. De ce atîta ifos de-a vă grăbi, cînd sînteți de-o ucigătoare încetineală”?

Impostura și iluziea trec drept bune și adînci adevăruri, pe cînd realitatea ie fabuloasă. Dacă oamenii, cu hotărîre, n’ar avea ochi de cît pentru realități, fără a se lăsa înșelați, vieața, ca să ne slujim de asemănări cunoscute, ar semăna cu un basm, c’o poveste din O mie și Una de Nopți. Dacă n’am respecta de cît ceea ce nu se poate înlătura și are drept la respect, numai muzică și poezie ar răsuna pe toate cărările. In ceasurile de cumpăneală și de înțelepciune, noi descoperim că numai lucrurile mari și vrednice sînt înzestrate cu oare-care existență, permanentă și absolută. Că micile temeri și micile plăceri, nu sînt de cît umbra realităței. Realitatea, pururea ie încîntătoare, sublimă. Inchizînd ochii și dormitînd, învoindu-se să se lese înșelați de aparențe, oamenii stabilesc și consolidează vieața lor zilnică de rutină și obiceiu, pretutindeni, vieața care li-i și zidită pe temelii curat iluzorii. Copiii, cari se joacă de-a vieața, îi discern adevărata lege și adevăratele iei relații, mai limpede de cît oamenii maturi, cari nu sînt în stare a o trăi vrednicește, și cari se cred mai înțelepți prin experiență, cu alte cuvinte prin faliment. Am cetit într’o carte indiană, că „iera o dată un fiu de rege, care, rătăcit în copilăriea lui din cetatea-i natală, fu crescut de-un locuitor al pădurilor. Ajungînd la maturitate acasă, iel își închipuea că se trăgea din neamul barbar la o laltă cu care trăise. Descoperindu-l unul din miniștrii părintelui său, îi dădu pe față cine iera. După care închipuirea greșită ce-o avusese despre calitatea lui se schimbă, și se recunoscu, drept print, cum iera”. „Așa-i cu sufletul”, urmează filosoful indian, după împrejurările în cari se află, se înșală

§§

asupra calităței sale pănă cînd i se descopere, de vre-un sfînt predicator, ádevărul. Atunci se recunoaște ca Brahm”.

Nu mai încape îndoeală că dacă noi, locuitorii Nouei Englitere, ducem această vieață mediocră, precum o ¡ducem, o ’datorim faptului că vederea noastră nu trece dincolo de aparența lucrurilor. Noi credem că aceea ce pare, aceea și ie. Presupunînd că un om, plimbîndu-se prin Concord, nu i-ar vedea de cît realitatea, ce credeți c’ar fi din „Mill dam”? Dacă ne-ar descrie realitățile văzute, omul acesta, n’am recunoaște locul din descrierea lui. Priviți o capelă, un palat de justiție, o temniță, o prăvălie, o locuință, și spuneți ce însamnă cu adevărat asemenea lucruri în fața unei cinstite priviri: s’ar risipi cu toatele în povestirea ce-ați face despre iele. Oamenii socotesc că adevărul s’ar fi retras la confinele sistemului nostru, după cea mai depărtată stea, înaintea lui Adam, și după cel din urmă din oameni. In ’eternitate rezidă, ce-i drept, ce-va adevărat și sublim. Dar toate timpurile, toate locurile și împrejurările aflătoare sînt acum și aici. Dumnezeu însu-și ie la zenit, în momentul cînd ieu vorbesc, și nu va fi mai divin nici o dată, în cursul tuturor veacurilor. Și numai neîntreruptei instilări sau îmbibări a realităței care ne împrejmuește datorim că sîntem în stare să pătrundem sau să cuprindem tot ce ieste sublim și nobil. Universul răspunde ne-ntrerupt și cu devotament concepțiilor noastre. Fie-că am călători repede sau au încetul, calea ni-i desemnată. Să întrebuințăm așa dar existențele noastre spre a concepe. Poetul și artistul n’au avut nici o dată o atît de frumoasă și de nobilă

§§

UNDE-AM TRAIT…

155

viziune pe care cel puțin o parte din posteritate să n’o poată îndeplini.

Să petrecem o singură zi cu atita matură chibzuință ca și Natura, fără a ne lăsa abătuți din cale de coaja de nucă sau de aripa de țîntar căzută pe șini. Să ne sculăm de mînecate și să nu luăm nimic în gură, sau să luăm ce-va, liniștiți și fără tulburare, fie c’ar veni, fie c’ar ple a cine-va, fie c’ar suna clopotele și ar tipa copiii, hotărîți a face din ziua noastră o zi. De ce să ne iee sau să ne lăsăm tîrîți de curent? Să nu ne lăsăm doborîți și prăbușiți în acest cumplit rapid, acest hău, care se numește un prînz situat în podișurile nisipoase meridiane. Luptați cu primejdiea asta și veți scăpa, pentru-că restul căei merge la vale. Cu nervii încordați, cu vigoarea dimineței în vine, pășiți mai departe, cu ochii aiurea, îndreptați la cacatarg, ca Ulise. Dacă locomotiva șueră, șuere pănă va răguși: treaba iei. Dacă sună clopotul, de ce să alergi? Ne putem gîndi cu ce muzică samănă. Să stopăm. Și ori-unde ne-am găsi, să dăm din picioare ca să ne facem o cafe, prin mocirla și smîrcul părerei lumei, a prejudecăței, a tradiției, a iluziei, a aparenței, această aluviune, acest nămol care acopere globul, să ne facem o cale, peste Paris și Londra, peste New-York, Boston și Concord, peste Biserică și Stat, peste poezie și filosofie, peste religie. Să ne facem o cale, pănă vom da de păinînt sănătos, de stînci așezate la locul lor, pe cari să le putem numi realitate, și să zicem: Ieată ceea ce ieste, și ie bine cum ieste. După care începeți, porniți înainte, avînd de-acuma un punct de sprijin. Mai presus de revărsare de ape, de îngheț și de foc, începeți a potrivi un loc, unde să puteți pune temeliea unui zid, a unei așezări, sau să fixați măcar în siguranță un felinar, poate o prăjină, nu un Nilometru, ci un Realometru, ca

§§

156

WALDEN

cunoască adîncimea

vrîstele sau veacurile viitoare să la care din cînd în cînd a ajuns inundațiea de aparențe și imposturi. Dacă veți sta în picioare în fața faptei, înfruntînd-o în față, veți vedea soarele lucind pe amîndouă suprafețele iei, ca pe suprafețele unui junghiu, și-i veți simți dulcele ascuțiș despicîndu-vă prin inimă și prin măduvă, după care veți conchide în chip fericit la cariera voastră cea muritoare. Vieață ori moarte, ceea-ce noi cerem ieste realitatea. Dacă sîntem cu adevărat muribunzi, să ascultăm horcăiala gîtlejului nostru și să simțim răcirea extremităților. Dacă sîntem vii, să ne vedem de treburile noastre, ca niște vii.

Timpul, nu-i de cît rîul în care ieu pescuesc. Beau din iel, dar tot o dată îi văd și fundul și-i descopăr puțina lui adîncime. Slabul lui curent, trece, dar eternitatea rămîne. Aș vrea să beau mai adînc, să pescuesc în ceriu, al cărui fund ie pietruit cu stele. Nu știu măcar pănă la unul să socotesc. Nu cunosc nici cea dintăi literă din alfabet. Am regretat totdeauna că n’am rămas tot atît de înțelept ca în ziua în care m’am născut. Inteligența ie un despicător: iea discerne și-și deschide o cale în taina lucrurilor. Ieu nu doresc să-mi fie ocupate mînele cu nimic, care ar fi de prisos. Capul mieu, ieată mînele și picioarele. Aici sînt concentrate cele mai bune facultăți ale mele. Instinctul îmi spune că, capul mieu i-un organ de săpat, pentru care alte creaturi se slujesc de rît sau de labele dinainte. Dar ieu cu capul aș voi să-mi sap și să-mi netezesc calea prin aceste coline. Ieu cred că cea mai bogată vînă sau mină se găsește pe unde-va pe-aproape de-aici. După varga mea ghicitoare și după șuvița de aburi, ce se ridică. Așa-că aici voiu căuta să fac săpături…

į

§§

# Lectura

Gîndindu-se ce-va mai mult asupra alegerei îndeletnicirilor lor, oamenii ar ajunge poate mai întăi de toate, cu toții, cercetători și observatori. Pentru-că, nu mai încape vorbă, natura și menirea tuturora, fără deosebire, sînt cît se poate de interesante. Adunînd avuție, pentru noi sau pentru urmașii noștri, întemeind o familie, o gospodărie, cucerind glorie, noi sîntem muritori. Indeletnicindu-ne cu adevărul, căutînd să dezvăluim adevărul, noi ajungem nemuritori. Ne punem la adăpostul schimbărilor, la adăpostul accidentalului, sau întîmplărei. Un foarte vechiu filosof, egiptean sau indian, a ridicat un colț din vălul ke acoperea statuea divinităței. Iear filfietoarea mantie stă si acum ridicată, și ieu mă aflu înmărmurit în fața unei ’splendori tot atît de nouă ca și aceea ce-a uimit pe filosoful acela, fiind-că ieu ieram în acel filosof, care a avut asemenea îndrăzneală, iear în mine se află iel, care contemplă aceea-și vedenie. Nici o pulbere nu s’a așternut pe mantiea asta. Nici un timp nu s’a scurs de cînd a fost descoperită această divinitate. Timpul pe care noi îl desăvîrșim, pe care îl perfecționăm cu adevărat, și care poate fi perfecționat, nu-i nici trecut, nici prezent, nici viitor.

Reședința-mi din Walden iera mai priincioasă de cît ori-ce universitate, nu numai pentru cugetare, ci și pentru cetirea cea serioasă. Și cu toate-că cabinetele de lectură ierau în afară de raza mea obicinuită de circulare, ieu mă găseam mai mult de cît ori-cînd

§§

158

WALDEN

sub înrîurirea acelor cărți cari fac înconjurul lumei, și ale căror fraze scrise mai întăi pe scoarță, se văd astă-zi simplu copiate din cînd în cînd pe hirtie de cîrpă. Poetul Mîr Camar Uddîn Mast, zice: „Să stai tolănit și să cutreeri regiunile ’lumei spirituale: am cunoscut asemenea privilegiu din cărți. Să te îmbeți cu un simplu pahar de vin: ieu am simțit această plăcere gustînd licoarea doctrinelor ezoterice” Toată vara Iltada lui Homer zăcut-a pe masa mea, răsfoind-o numai din cînd în cînd. Munca manuală ne-ntreruptă, de la-nceput, pentru-că aveam și casa de isprăvit și fasolele de prășit, făcea ori-ce studiu c neputință. Mă consolam înse cu perspectiva lecturei pe viitor. In clipele de răgaz ce mi le îngăduea munca, am cetit totu-și două-trei cărți usoare de călătorii. Dar asemenea îndeletnicire nu intîrzie să mă facă să-mi fie rușine de mine. Nu ieram pare în călătorie chiar ieu?

Omul de studiu poate ceti pe Homer și Eschil în grecește, fără primejdiea pentru dînsul de a-și pierde vremea sau de-a gusta o sacă plăcere. Pentru-că asemenea cetire implică dorința de-a egala oare-cum eroii acestora. Și omul de studiu consacră ceasurile de dimineață paginilor din Homer și Eschil. Cărțile eroice, chiar tipărite în caracterele limbei noastre, vor fi totdeauna în limbă moartă pentru niște timpuri degenerate. Și trebuie să cercetăm cu trudă Însemnătatea fie-cărui cuvînt, fie-cărui rînd, închipuind un înțeles mai larg de cît îngădue întrebuințarea curentă, cu deșteptăciunea, `bărbățiea și mărinimea ce-avem. Cartea modernă, cît de fecundă și de ieftenă ie, cu traducerile iei, n’a făcut mare lucru ca să ne apropie de marii scriitorii din ve chime. Aceștia par tot atît de singurateci, și lítera…

§§

în care sînt tipăriți, tot atit de rară și curioasă. Așa-că zilele din tinereță și ceasurile prețioase nu sînt de loc pierdute cînd cine-va învață măcar cîte-va cuvinte dintr’o limbă clasică, veche, cuvinte cari vor pluti toată vieața de-asupra trivialităței curente, și cari vor sluji ne-ntrerupt de-a ne stimula cugetarea. Nu degeaba îi place fermierului să-și amintească și să repete cele cîte-va cuvinte latine pe cari le-a auzit.

Se zice, că studiul clasicilor va face loc, într’o zi, studiilor mai moderne, mai practice. Dar cugetătorul, omul de studiu cercetător, va studiea totdeauna pe clasicii tuturor limbilor și tuturor timpurilor. Pentru-că, ce sînt clasicii oare, de nu cele mai nobile cugetări ale omului, încrustate? Adevăratele ’oracole, cari decrepitudinea, decăderea, nu le-a atins, clape sicii sînt. Și ori-cît de modernă va fi o chestie dată, își va găsi în clasici răspunsuri pe cari nu le-au furnizat nici o dată Dodona sau Delfii. Dacă refuzăm să studiem pe clasici sub cuvînt că sînt vechi, de ce să nu refuzăm atuncea să studiem și Natura, că-i și mai veche.

A ceti cum se cuvine

cu alte cuvinte într’un spirit de veritate, niște opere adevărateieste o îndeletnicire cît se poate de nobilă, și care va pune pe cetitor la încercare mult mai bine de cît_ori-ce altă îndeletnicire în cinste în zilele noastre. Pentru asta nu trebuie mai puțină pregătire sau antrenare de cît aceea la care se supun átleții, și o vieață întreagă întrebuințată în scopul acesta nu ie prea mult. Cărțile trebuesc cetite c’o luare aminte tot atît de mare și cumpănire, ca și aceea cu care au fost scrise. Nu-i destul să știi să vorbești limba popoarelor în care aceste cărți au fost scrise, pentru-că-i o mare deosebire între limba vorbită și limba scrisă,

§§

160

WALDEN

intre limba auzită și cea pe care-o cetim. In de obște una ie tranzitorie, trecătoare un sunet, o limbă,

un simplu dialect, ce-va animalic, și-o învățăm, ca dobitoatele, de la mamele noastre, inconștient. Pe cînd cealaltă ie o lucrare aleasă și măestrită. Dacă una ie limba noastră maternă, cealaltă ieste limba noastră paternă, un mod de-a ne exprima cu băgare de samă și-n chip ales, prea desăvîrșită ca să fie apreciată la dreapta-i valoare numai după ureche, limbă care pentru vorbire trebuie să o naștem din

nou.

Mulțimea oamenilor cari în Vrîsta de Mijloc sau Evul Mediu se mulțămeau să vorbească greaca și latina, nu ierau calificați prin întîmplarea nașterei să cetească operele geniale scrise în asemenea limbi. Pentru-că aceste opere nu ierau scrise nici în acea greacă, nici în acea latină vulgară, în de obște pe atunci știută, ci în limba aleasă a literaturei. Și oamenii din Vrîsta de Mijloc nu învățaseră dialectele mai nobile ale Greciei și ale Romei. Așa-că aceste opere ierau, ca și materiea pe care ierau scrise, pentru asemenea oameni, o hîrtie de lepădat. Ceea-ce prețueau acești oameni în schimb, iera o tristă literatură contimporană. Dar cînd diferitele nații din Europa învățară deosebite limbi scrise, cu toate-că aspre, și-n feliul lor, îndestulătoare pentru trebuințele născîndelor lor literaturi, atunci știința cea veche se însufleți, și erudiții ajunseră să deosebească după această înrudire îndepărtată, comorile din antichitate. Ceea-ce multimea romană și greacă nu putea auzi, cîți-va eruditi, după scurgerea veacurilor, ceteau, și cîți-va erudiți mai cetesc.

§§

L’ESC TUR A

161

On-ce admirațție am avea pentru elocvența accidentalà a oratorului, trebuie să recunoaștem că nobilele cuvinte scrise sînt în de obște tot atît de departe de fluctuărilc limbei vorbite sau tot atît de mai presus de iea, ca și firmamentul cu stelele sale, de nori. Stelele sînt de jață, și cine ie în stare le poate ceti. Astronomii vorbesc despre iele fără-ncetare și le observă. Nu-s niște meteore sau exalări,* ca voroavele noastre zilnice sau ca aburul respirărilor noastre. Despre așa numita elocvență dia Forum, ce-am putea spune alta, de cît că-n de obște ie o curată retorică? Dintre cei patru păreți ai cabinetului nostru de studiu n’am putea-o alt-feliu numi. Oratorul cedează, se lasă ripit de inspirarea unui fapt trecător, și vorbește cu abandonare, pierdut, mulțimei pe care o are în față, celor cari-l pot asculta. Scriitorul, a cărui vieață ie mai egală, mai ordonată, și pe care atît evenimentul cît și mulțimea cari inspiră pe orator l-ar tulbura, se adreresază inteligenței și inimei omenirei, tuturor celor, din ori-ce generație, cari pot să-l priceapă.

Nu-i de mirare că Alexandru cel Mare, în cursul expedițiilor sale, purta Iliada, într’o bisactea prețioasă, cu iel. Pentru c’o vorbă scrisă ie asemenea unei sfinte relicve. Pentru noi iea ie un lucru mai intim și mai universal de cît ori-ce altă operă de artă. le opera de artă care se apropie de vieață mai mult. Vorba scrisă se poate traduce în toate limbile, nu numai să se cetească, ci să se exale în realitate de toate buzele omenești: nu numai să se reprezinte pe pînză sau în marmoră, ci să facă parte, însă-și, din suflul vieței.

Simbolul cugetărei unui om din vechime ajunge

Walden

6

§§

162

WALDEN

cuvîntul unui modern. Cele două mii de veri n’au făcut de cît să împărtășască monumentelor literare ale Greciei, ca și marmurilor sale, o șlefuire mai matură de aur automnal. Pentru-că aceste monumente și-au dus pretutindeni, în toate țările, ca să se ocrotească împotriva atacurilor sau măcinărilor vremei, atmosfera lor de divină seninătate. Cărțile reprezintă comorile adunate de lume și legitima moștenire a generațiilor și-a neamurilor. Cărțile, cele mai vechi și mai bune, au locul lor firesc și-nsemnat pe polița celei mai umile colibe. Iele n’au nimic de pledat sau de cerut pentru iele, și cîtă vreme iele vor lumina și vor întreținea pe cetitor, bunul lui simt nu le va putea respinge sau lepăda. Autorii lor alcătuesc aristocrațiea cea mai naturală și mai mîndră a ori-cărei societăți, și, mai mult de cît regii sau împărații, au înrîurire asupra neamului omenesc.

Cînd omul fără carte, disprețuitor și înfumurat poate, cîștigîndu-și prin silința și industriea lui dreptul la odihnă și independența la care-a rîvnit, cînd se vede primit în cercurile bogățimei și a celor din lumea bună, dînsul își îndreaptă negreșit ochii și spre culmile încă nepătrunse ale inteligenței și ale geniului. Și, dîndu-și samă de nedesăvîrșirea culturei sale, ca și de zădărniciea tuturor avuțiilor sale, dovedește bun simț prin grija ce-o are de-a asigura copiilor săi cultura intelectuală a cărei lipsă ’dînsul o simte atît de mult. Numai așa dînsul întemeează cu adevěrat o familie.

Cei cari n’au învățat să cetească pe clasici în limba lor, adică în textul original, nu pot să-și facă de cît o nedesăvîrșită idee despre istoriea neamului omenesc. Pentru-că, trebuie să o spunem, n’avem nici o traducere mai a cătărei, în vre-o limbă modernă, a lucrărilor lor. Afară dacă n’am privi ca o traducere

§§

LECTURĂ

168

însă-și civilizațiea ce avem. Homer nu există în englezește, nici Eschil, nici chiar Virgil, opere tot atît de limpezi, tot atît de senine, și aproape tot atît de frumoase, ca dimineața. Pentru-că scriitorii din urmă, ori-ce-am putea spune despre geniul acestora, rar au egalat vre-o dată, dacă au egalat, frumuseța ca și desăvîrșirea laborioasă a celor vechi, cum si 18 lucrările căror dînșii și-au consacrat o viata intreagă. Și numai cei cari n’au cunoscut nici o dată pe clasici pot spune că iei ar putea să fie uitați. De uitare va putea fi vorba cu atît mai puțin cînd vom avea știința și geniul care să ne îngădue de-a-i pătrunde și-apreciea. Cînd va veni vrîsta de aur a omenirei, toate relicvele, clasicii noștri, și toate scripturile și mai vechi, mai mult de cît clasice, încă și mai puțin cunoscute, se vor întruni la o laltă. Vaticanurile se vor umplea de Vede și Zendaveste și Biblii, de Homeri și de Danți și Shakespeari. Toate veacurile își vor depune ast-feliu, succesiv, în forul lumei, glorioasele lor trofee. O asemenea stivă ne va îngădui poate să escaladăm și ceriurile în cele din urmă.

Operele marilor poeți n’au fost cetite încă pănă acum’a de omenire, pentru-că numai mari poeți să le cetească ar fi putut. Iele au fost cetite numai după cum vulgarul cetește-n stele, astrologicește, iear nu în chip astronomic. Cea mai mare parte din oameni au învățat să cetească, pentru a se supune unei meschine necesități, după cum au învățat să socotească, ca să-și ție catastifele și să nu se lese înșelați în comerț. Din lectura privită ca cea mai nobilă îndeletnicire intelectuală, dînșii nu știu .nimic sau aproape himic. Cu toate astea numai asta însamnă a ceti în cel mai înalt înțeles al cuvîntului. Trebuie să cetim, nu ca să ne legănăm La sunetul cuvintelor, ca o alin

§§

161

WALDEN

tare, lăsînd să dormiteze cele mai nobile facultăți ale noastre. Ci să cetim cu silință, cu trudă, consacrînd unei a semenea munci cele mai prețioase ceasuri ale noastre și mai lucide.

Ieu cred că de îndată ce-am învățat să cetim, trebuie să cunoaștem ceea-ce ie în literatură mai bun. Să nu ne mărginim a repeta acele b, a, ba ale noastre, și doar cuvintele de-o silabă. Să nu rămînem întreaga vieață tot într’aceea-și clasă, a țîncilor, încă și acolea codași. Cea mai mare parte din oameni sînt mulțămiți dacă cetesc sau ascultă cetindu-se, și-au avut norocul să se pătrundă de înțelepciunea unei singure bune cărți, Bibliea. Cît pentru restul vieței, să vegeteze si să-și irosască facultățile, să-și prăpădească vremea cu ceea-ce lumea numește lecturi ușoare. Cunosc o lucrare, pe care o propagă cabinetele literare, în mai multe volume, întitulată Little Reading.* Credeam că se referă la un oraș cu asemenea nume, pe care încă nu-l vizitasem. Sînt oameni cari, ca și cormoranii sau corbii de mare și struții, mistue tot feliul de lucruri de asemenea soiu, chiar după cel mai îmbielșugat prînz de carne și legume, pentru-că asemenea oameni nu vreau să se piardă nimic. Dacă alții sînt mașinile cari să producă asemenea merinde, mașinile cari s’o absoarbă sînt iei. Aceștia cetesc pentru a miea oară povestea despre Zebulon și Sofroniea. Cum au iubit aceste persoane, cum n’a iubit nimeni mai înainte, fără ca vre-una din iele să facă, cursul amorului lor sincer s’ajungă lin în tot cazul,

cum și-a urmat acest amor cursul și s’a-ncurcat, și s’a

*Traducerea acestui cuvint ieste: Mică Lectură. Reading mai ieste înse și un nume de oraș.

** Shakespeare: Visul unei nopți de vară. Actul I, scena I.

§§

LECTURĂ

165

0,

descurcat, și așa mai departe… Cum un sărman nenorocit s’a urcat într’o clopotniță, care ar fi putut tot atît de bine nici să nu-i calce pragul, după care, urcîndu-l fără nici o nevoe acolo, fericitul romanțier trage clopotul, să se adune toată lumea și să asculte, Doamne, să asculte cum se coboară… Intru cît mă privește, ieu cred c’ar fi mai bine de-a metamorfoza pc pe toți acești aspiranți eroi de roman universal, de-a-i metamorfoza în oameni moriști, după vechial obicei care consta de-a așeza pe eroi printre consstelatii și de-a-i lăsa să se învîrtească acolo pănă vor rugini, fără să se mai coboare vre-o dată ca să plictisasacă cu năzbîtiile lor, oamenii cum se cade. Altă data, cînd romanțierul và trage clopotul nu voiu mai face nici o mișcare, chiar de-ar fi să ardă templul din temelie. „In Virful Picioarelor-Hop-Tumba Fac, roman din Vrîsta de Mijloc, de vestitul autor, al La-Ri-Fla-Fla-Fla, va apărea în fascicule lunare: ie o gloată: nu dați năvală”… Și lumea cetește cu ochii holbați, cu curiozitatea-ntețită, o curiozitate primitivă, cu rînza neobosită, ale cărei corugații nici n’au măcar nevoc de stimulent, cetește cum cetește un școlăraș de patru ani edițea lui de doi gologani și cu cuperta aurită a Cenușăresei, fără nici un progres, bag

de samă, nici ca pronunțare, nici ca accent sau ca dicțiune, sau vre-un talent de-a scoate sau vîrî vre-o morală. Rezultatul ieste slăbirea vederei, o stagnare a circulărei vitale, o săcătuire generală și-o deprimare a tuturor facultăților intelectuale. Acest soiu de turtă dulce se pune zilnic în aproape toate cuptoarele, mai cu rîvnă de cît grîul curat sau săcara și mălaiul, și găsește totdeauna o pieață sigură și cumpărători după iea achitați.

Cărțile cele mai bune sînt cetite puțin chiar de

§§

166

WALDEN

cei așa numiți buni cetitori. La ce se reduce oare lectura la noi în Concord? Cu puține abateri, nu se vede nici o înclinare în orașul acesta pentru cele mai bune sau pentru cele foarte bune cărți, chiar din limba engleză, ale cărei cuvinte pot fi cetite și silabizite de cătră toți. Pánă și oamenii crescuți în colegii, cari-au trecut prin înalte școli, așa zicînd înzestrați c’o educație liberală, aici ca și mai pretutindeni de-altminteri, după cît știu, de-abiea dacă au o slabă cunoștință, dacă o au și pe asta, despre clasicii englezi. Cît despre monumentele înțelepciunei omenești, despre clasicii vechi, despre Biblii, de apropiat de ori-ce însetoșat de-a-și spori cunoștințele, nimeni nu-și dă nici cea mai mică osteneală să se adape.

Cunosc un pădurar, între două vrîste, care ia un ziar francez, nu pentru noutăți, cum zice iel, pentru-că-i mai pre sus de una ca asta, ci așa „ca să se întreție”, fiind din naștere Canadian. Și cînd îl întreb care-i cel mai bun lucru ce-ar putea să-l facă în lumea asta, dînsul declară că acela de-a-și întreținea engleza și-a o spori. Asta-i aproape tot ce fac sau cată să facă, în de obște, cei cari-au fost crescuți în colegiu, luînd pentru asta un ziar englezesc.

Și apoi, după ce ai ’cetit o carte engleză de oarecare valoare, cu cine să vorbesti la Concord? Sau, să presupunem c’ai ceti în orginal unul din acei clasici, greci sau latini, pe cari sînt obicinui’i să-i ridice în slăvi, chiar cei așa numiți necărturari: nu vei găsi un suflet cărui să-i vorbești despre iel, și va trebui să te osîndești la tăcere. Drept vorbind doar profesorul de colegii, dacă a învins (dificultățile limbei, care să fi învins de-asemeni și dificultățile unui spirit ca cel al poeziei unui poet grec, care să aibă

§§

LECTURA

167

avut o

de dăruit oare-care simpatie cetitorului vigilent, negresit și eroic. Cît despre Scripturile Sfinte, sau despre Bibliile omenirei, cine din orașul acesta le cunoaște măcar din nume? In afară de Ebrei, cea mai mare parte din oameni habar n’au că și alte neamuri ar fi scriptură. Un om, ori-care, se va abate cale de-o poștă din drumul lui, pentru a pune mîna pe-un dolar de argint. Ieată înse niște cuvinte de aur, rostite de cei mai mari înțelepți din vechime, a căror valoare ne-au trîmbițat-o de-a rîndul înțelepții fiecărui veac. Cu toate astea noi nu învățăm a ceti de cît doar Lectura Ușoară, abecedarele, cărțile de școală, și, după ce părăsim școala, „Little Reading”, Micile lecturi, cărțile cu istorioare pentru nevrîstnici și-ncepători. Așa-că lectura noastră, convorbirea noastră, cugetarea noastră, cu toatele, sînt la un nivel foarte coborît, vrednic cel mult de niște pitici și de niște neisprăviți.

leu năzuesc să fac cunoștința unor oameni mai înțelepți de cît acei pe cari i-a produs pămîntul Concord, oameni al căror nume nici nu sînt cunoscute aici. Sau, să aud cum-va numele lui Platon fără să fi cetit vre-o dată ce spune iel? Ca și cum Platon ar fi fost concetățeanul mieu și nu l-aș fi văzut nici o dată vecin cu mine, și nu l-aș fi auzit nici dată vorbind sau n’aș fi tinut samă de înțelepciunea cuvintelor sale. Să fie înse cu putință una ca asta? Dialogurile sale, cari cuprind ceea-ce iera într’însul nemuritor, să zacă acolea pe raft, fără să-mi fi aruncat vre-o dată ochii pe iele? Sîntem de-o educație inferioară, josnici și ignoranți. In privința asta mărturisesc, că nu fac mare deosebire între ignoranța acelora dintre concetățenii miei cari nu știu să cetească de loc, și ignoranța celui care n’a învățat să ce

§§

168

WALDEN

tească de cît lucruri pentru copii și pentru cei cu puțină pricepere. Ar trebui să ne ridicăm la valoarea oamenilor mari din vechime, fie și numai începînd a cunoaște cît aceștia prețuesc. Nur sîntem de cît o rasă de stărpituri și-n avînturile noastre intelectuale nu ne ridicăın de loc mai suLS Sus de cît coloanele gazetei

zilnice.

Nu toate cărțile sînt atît de mărginite ca cetitorii lor. Și poate nu lipsește cartea care ar rezolva toate problemele a căror dezlegare ne preocupă. Dacă am fi în stare a le-nțelege, poate că am găsi într’însa cuvinte cari ar conveni absolut condiției noastre, tot atît de salutare ca și dimineața sau primăvara și cari poate ne-ar face să vedem lucrurile sub o nouă înfățoșare. Cîți oameni n’au făcut să dateze de la lectura unei cărți, o eră nouă în vieața lor! Poate că există pentru noi cartea care să explice minunile noastre și să descopere altele nouă. Se poate ca lucrurile acuma neexprimabile, să le găsim unde-va exprimate. Chestiile cari ne tulbură, ne încurcă, ne zăpăcesc, la timpul lor s’au prezentat minței tutulor înțelepților. N’a lipsit una. Și fie-care a dat răspuns după gradul destoiniciei sale, prin spusele sale, prin vieața sa. Pe lîngă înțelepciune, am mai căpăta și mărinimie.

Singuratecul, tocmit cu ziua în vre-o fermă din împrejurimile Concordului, carele, înzestrat cu a doua naștere și cu o experiență religioasă a lui, carele se vede redus, cum socoate, redus la gravitatea tăcerei și la excluzivizm prin credința lui, nu poate bănui c’ar fi adevărat, dar Zoroastru, acum atîtea mii de ani, aceea-și cale-a bătut și-a făcut aceea-și experiență. Ca un înțelept ce iera, Zoroastru înse

§§

LECTURĂ

169

știea că experiența-i iera universala, de aceea iel se purtă cu vecinii săi ca atare, și trece să fi inventat si întemeeat printre oameni și-un cult. Singuratecul, de aceea, să se întreție cu Zoroastru, umil, după care, trecînd prin înrîurirea mărinimoasă a tuturor oamenilor iluștri, să se întreție chiar cu însu-și IsusHristos, fără să-și mai bată capul cu „biserice noastră”.

Noi sîntem mîndri că trăim în veacul al XIX-lea, și ne lăudăm că mergem mai iute pe calea progresului de cît alte popoare. Uitați-vă ce puțin face urbea noastră pentru propriea iei cultură. Ieu nu vreu nici să măgulesc pe concetățenii miei, nici să fiu de iei măgulit, pentru-că asta nu ne va înainta cu nici un pas mai departe. Noi avem nevoe să fim întețiți, să fim îmboldiți, ca niște boi ce sîntem, pentru a iuți pasul. Comparativ, avem un sistem de școale comune, cuviincios: astea numai pentru copiii cei mici. Dar, afară de-un liceu, pe jumătate mort de foame și care funcționează doar iearna, și de curînd slabul început al unei biblioteci pusă la cale de cătră Stat, nici o școală pentru cei maturi. Aproape pentru ori-ce alt articol de alimentare destinat să facă plăcerea, dacă nu durerea stomacului nostru, cheltuim mult mai mult de cît pentru alimentarea noastră mintală.

Ar fi vremea să avem și școale ne comune nu numai comune, să nu renunțăm la educațiea noastră cînd începem a deveni bărbați și femei. Ar fi vremea ca satele să fie niște universități, și cei mai vrîstnici din locuitorii lor, „fellow”-ii* de universități, cu

§§

răgaz, dacă vor avea cu adevărat înclinarea, să urmeze studii liberale întreaga vieață. Să se mărginească oare lumea pe veci numai la un Paris sau Oxford? Nu s’ar putea oare face ca niște studenți să fie întreținuți și să primească o educație liberală sub ceriul Concordului? N’am putea angaja oare vre-un Abelard să ne ție cursuri? Din nenorocire, hrănirea vitelor, ca și păzirea prăvăliei, ne ține prea mult departe de școală, și educațiea noastră rămîne amărît de înapoiată și neglijată.

Ar fi nevoe ca-n țara asta Communa să iee în unele privinți locul marelui senior de odinioară, din Europa. Comuna ar trebui să-și facă o cinste de-a ocroti frumoasele arte. Pentru asta ie destul de bogată. Nu-i lipsește de cît avîntul trebuitor și cultura. Comuna cheltuește cu dărnicie, fără să ție socoteală, pentru lucrurile cari au trecere în ochii fermierilor și în ochii negustorești. Dar cînd ie vorba să-și dezlege băerile pungei pentru lucrurile pe cari oamenii inteligenți le socotesc cu mult mai fundamentale, par’că i-ai cere luna. Orașul acesta a cheltuit șaptesprezece nii de dolari pentru o primărie, pleașca sau politica fie lăudate, probabil înse că nu va cheltui atîtea’ parale pentru spiritul viu, adevărata carne de pus în asemenea carapace, nu va cheltui atîtea parale, într’o sută de ani. Cei o sută două zeci și cinci de dolari prevăzuți anual pentru un liceu de iearnă, sînt mai bine cheltuiți de Comună de cît ori-ce altă sumă egală, cheltuită de iea.

Dacă trăim în veacul al XIX-lea, de ce nu ne-am bucura de avantagiile pe cari le prezintă veacul al XIX-lea? De ce vieața noastră să fie numai și numai provincială? Dacă ținem să cetim gazetele, de ce să nu înlăturăm cancanurile din Boston și să nu

§§

LECTURA

171

din lume?

———

punem mîna dintr’o dată pe gazeta cea mai bună Fără să sugem mereu țîța gazetelor pentru familiile neutre”, sau sa paștem Ramurile de Maslin”, aici, in Noua Engliteră. Rapoartele tuturor societăților savante să ajungă până la noi, și vom vedea dacă iele au vre-o știință. De ce să lăsăm lui Harper și Frères, și lui Redding și C-ie, grija de a me alege lecturile? După cum nobilul cu gust cultivat se încunjură cu tot ce contribue la cultura-i, geniu știință spirit cărți tablouri sculpturi muzică instrumente de precizie, și așa mai departe, tot așa să facă și satul. Să nu se mărginească la un belfer, un popă, un pălămar, o bibliotecă de parohie, și trei oameni de samă, aleși, pentru-că pelerinii noștri strămoși au petrecut cu aceștia o întreagă iearnă geroasă, pe-o stîncă supusă la bătaea vînturilor. A lucra în chip colectiv, însamnă a lucra în spiritul așezămintelor noastre. Și sînt încredințat că, afacerile noastre colective fiind mai înfloritoare de cît cele ale unui nobil, noi dispunem de mai multe mijloace. Noua Engliteră ar putea angaja pe toți înțelepții lumei ca să vie s’o instruească. Iea îi poate sălășlui și nutri tot timpul la locuitori, fără să se arate provincială cît de puțin. Ieată școala ne comună care ne trebuește. Dacă-i nevoe, súprimați un pod de peste pîrău, faceți mai pe-ncolo un mic ocol și aruncați un arc peste prăpastiea mult mai întunecoasă a ignoranței ce ne împrejmuește.

§§

ZGOMOTE

Adîncindu-ne-n cărți, chiar și în cele mai alese, mai clasice, și cetind numai graiuri particulare scrise, iele înși-le simple dialecte, și dialecte provinciale, ieată-ne în primejdiea de-a uita graiul pe care toate lucrurile ca și toate evenimentele îl vorbesc fără metaforă, singurul bogat, graiul-etalon sau model. Multe se publică, dar puține se imprimă în asemenea graiu. Razele cari străbat prin oblon vor zbura din amintire o dată dat în lături oblonul. Nu-i metodă sau disciplină care să poată înlocui nevoea de a fi mereu cu luare aminte. Ce însamnă un curs de istorie sau de filosofie, chiar și de poezie, ori cu cîtă măestrie ar fi fost întocmite, sau cea mai bună societate, sau cea mai minunată rutină de existență, față de disciplina de a privi totdeauna ce-i de privit? Vrei să fii un cetitor, curat un om de studiu, ori un vizionar? Cetește-ți destinul, vezi ce-i înaintea ta, și-ntinde calea-n viitorime.

In cea dintăi vară, n’am cetit cărți: am prășit doar fasole. Ce zic. Am făcut adesea ce-va mai bun. Au fost ceasuri cînd nu m’am simțit îndrituit să sacrific fruntea clipei de față nici unei munci, fie cu capul, fie cu brațele. Une-ori, în cîte-o dimineață de vară, după ce-mi făceam scăldătoarea obicinuită, mă așezam în pragul casei mele scăldată-n soare, de la răsărital soarelui la amiază, și stăteam, între pini, hickori, și sumaci, în sînul unei singurătăți și unei liniști pe care nimica n’o tulbura, pe cînd păsările cîntau prin prejur sau zburau fără zgomot přin casă, pănă ce soarele ajungea la fereastra-mi de la apus, sau zgomotul vre-unei harabale de călători de pe drumul

§§

cel mare, îmi aducea aminte de timpul scurs. In clipele acelea creșteam, după cum crește porumbul. noaptea, și nici o muncă cu mînele n’ar fi avut atîta valoare. Nu iera de loc un timp pierdut acesta din vieața mea, ci cu mult mai pe sus de rațiea sau porțiea mea obicinuită. Pricepeam ce înțelegeau Orientalii prin contemplare și lăsare de muncă, sau prin odihnă. In de obște ieu nu mă îngrijam de trecerea vremei. Ziua înainta par’că pentru a lumina vre-o ispravă făcută de mine: acum iera dimineața, și-acum iera sară, și nimic de samă îndeplinit. In loc de a cinta ca păsările, ieu zîmbeam pe tăcute fericirei mele neîntrerupte. După cum pitulicea, cocoțată în hickorul din fața casei mele, își ciripea trilul iei, tot așa îmi aveam și ieu rîsul interior sau ciripitul înăbușit, pe care-l putea-i auzi din cuibul mieu purcegînd. Zilele mele nu ierau zile de săptămînă, cari să poarte pecetea vre-unei zeități păgîne, și nu ierau hăcuite de ceasuri, aceste zile, fărimițate de tic-tacul unui ceasornic. Pentru-că ieu trăeam ca Indienii cei Puri, despre cari se zice, că „pentru ieri, a-zi și mîne n’aveau de cît un singur cuvînt, deosebirea de înțeles exprimînd-o, arătînd cu degetul înapoi pentru ieri, pentru mîni, înainte, și de-asupra capului pentru ziua ce trece”. Curată trîndăvie, după concetățenii miei, fără doar. Dar dacă m’ar fi judecat păsările și florile, după legea lor, negreșit că nu mi-ar fi găsit nici o vină. De alt-feliu omul trebuie să-și găsască; indreptățirea în sine. Ziua naturală ie cît se poate de potolită, și nu-și va dezaproba indolența nici cînd.

Prin feliu! mieu de vieață, asupra oamenilor nevoiți să-și caute petrecerea în afară, în societate și teatru, aveam cel puțin avantagiul că însă-și vieața mea devenise pentru mine o petrecere și nu înceta nici o dată de a fi nouă. Iera o dramă cu mai multe

§§

scene, fără sfîrșit. Și dacă ne-am cîștiga totdeauna vieața într’adevăr, și ne-am rîndui-o după cel din urmă și mai bun chip chibzuit de noi, n’am fi nici o dată bîntuiți de urît. Urmați-vă geniul cît mai de-aproape, și nu va fi nevoe să vi se arate alt punct de vedere din ceas în ceas. Gospodăriea iera o minunată și voioasă petrecere. Imi ierau murdare podelele? Mă sculam de mînecate, și, așezîndu-mi tot mobilierul afară, pe iearbă, pat și scînduri de pat, una peste alta, udam podelele cu apă, le presăram cu nisip de la lac, după care c’o mătură le frecam pănă ce se albeau. Și pănă să bage sătenii ce-va în gură, soarele de dimineață îmi și usca cum se cade casa, pentru a-mî îngădui s’o rînduesc din nou. Așa-că meditările mele ierau aproape neîntrerupte. Nimic mai hazliu de cît să vezi toate uneltele mele de gospodărie pe iearbă, grămăgioară, ca o buccea de bohemian, și masa mea rotundă cu trei picioare, de pe care nu rîdicam nici cărțile, nici condeiul, nici cerneala, așezată între pini și hickori. Păreau mulțămite și iele să se afle afară și par’că nemulțămite să se vadă în casă din nou. Imi venea une-ori să aștern un macat peste toate și să mă întind alături și ieu. Iera o plăcere să vezi soarele strălucind peste tot și să auzi suflînd pe de-asupra libera adiere de vînt. Toate cele mai familiare obiecte păreau mai interesante afară, de cît în casă. O pasere saltă pe o cracă vecină, siminocul crește sub masă, de picioarele căreea mărăcinii se-ncolăcesc: măciulii de pin, scăfîrlii de castan, frunze de fragi, împestrițază și umple pămîntul. Pare că așa iera dat să se amestece aceste forme cu mobilierul mieu, masă, scaune, și scînduri de pat, fiind-că odinioară acestea printre iele au fost și făceau parte din neamul lor. Casa mea iera așezată pe-o costișă, tocmai la mar

§§

ZGOMOTE

175

1

ginea unor gigantici copaci, în mijlocul unei dumbrăși de pitchpini și hickori, ca la vre-o jumătate de duzină de prăjini departe de lac, la care ducea o cărare, care cobora de pe coastă. In curtea mea din față creșteau fragi, mure, siminoc, iearba lui Sf. Ioan, splinuța de aur, stejăreii de tufă, ciresul pitic, afina și aluna de pămînt. Pe la sfîrșitul lui Mai, cireșul pitic (Cerasus pumila) împodobea marginile cărărei cu gingașele lui flori resfirate-n umbrele, cilindric, în jurul scurtelor sale tulpini, cari, toamna, se plecau sub greutatea marilor și frumoaselor cireșe, căzînd în ghirlande, ca niște raze, în toate părțile. Din cireșe-am gustat, ca o măgulire adusă Naturei, cu toate că numai de gustat nu ierau. Sumacul sau o’e’arul (Rhus glabra) creștea cu-mbielșugare împrejurul casei, deschizîndu-și cale prin umplutura mea de pămînt, și ridicîndu-se de cinci-șase picioare încă din cel dintăi anotimp. Larga lui frunză înhorbotată, din tropice, iera hazlie, cu cu toate-că la privit cam ciudată. Mugurii mari cari întîrzie primăvara scoteau de-o dată codiți uscate pe cari le-ai fi ’socotit moarte, se dezvoltau ca prin farmec în drăgălașe verzi rămurele și fragede, cu-n diametru de-un deget. Și une-ori creșteau àtît de nesocotit, punîndu-și la-ncercare slabele lor articulații, în cît, așezat la fereastra mea, mi se întîmpla să aud cîte-o fragedă și delicată rămurică, căzînd de-o dată ca un evantaliu păn la pămînt, cu toate că nu sufla nici o adiere, ruptă de propriea iei greutate. In ´August, mulțimea de gorgoaze, cari, in floare, atrăseseră puzderii de albine sălbatece, căpătau încetul cu încetul frumoasa lor coloare catifelată cărămiziu, și din pricina greutăței lor, îndoeau și iele și rupeau rămurelele delicate.

1

1.2

In după amiaza asta de vară, cînd stau la fereastra

§§

176

WALDEN

mea, șoimi, vultani, fac rotocoale în apropierea locului mieu desfundat de cultură. Fanfara porumbeilor sălbateci, cari zboară cîte doi și cîte trei de-a curmezișul cîmpului mieu de vedere, sau se cocoață bătînd din aripi pe ramurile pinilor de la nord, din dosul casei mele, dau văzduhului glas. Un pescărel încrețește fața cea lucie a lacului și prinde-un pește. O vidră se furișară pe lîngă lac, în fața casei mele, și prinde-o broască de lîngă țărm. Stînjenelul se apleacă sub greutatea „bondarilor”, cari zboară în toate părțile. Și-ntreaga jumătate de ceas din urmă am auzit, cînd pierzîndu-se-n depărtare, cînd întărindu-se, ca gilgîiala unei găinuși, hurueala vagoanelor drumului de fier cari transportă călători de la Boston la țară. Pentru-că nu trăeam atît de în afară de lume ca acel copilandru care, se zice, trimes la un fermier în partea de răsărit a satului, nu întîrzie să fugă pentru a se întoarce acasă, nu atît din pricina muncei prea mari, ci mai ales din pricina urîtului. Iel nu văzuse un loc atît de trist și atît de departe de lume. Oamenii plecaseră nu știu unde. Și iel nu auzea măcar un șuerat de locomotivă. Mă întreb dacă mai ie vre-un asemenea loc acum în Massachuset:

.In truth, our village has become a butt

For one those fleet railroad shafts, and o’er

Our peaceful plain its soothing sound is Concord”.

„Și așa, ieată și satul nostru ajuns o țintă Pentru una din aceste linii ferate, și pe Intinsa și liniștita noastră cîmpie Zgomotul alinător ie Concord”.

Calea

ferată de la Fitchburg atinge lacul ca la o sută de prăjini la sud de unde locuesc. Ieu merg de obiceiu pe linie la sat, și mă găsesc așa zicînd

• Dintr’un poem de W. E. Channing, prieten al lui Thoreau,

§§

ZGOMOTE

177

legat de lume prin calea asta. Oamenii trenurilor de marfă. cari călătoresc de la un capăt la altul, mă salută ca pe-o veche cunoștințá a lor, atît de des mă-ntîlnesc și mă lasă în urmă, socotindu-mă c’aș fi vre-un amploiat: ceea-ce și sînt. Pentru că aș și voi bucuros să mă văd unde-va reparator de cale pe orbita pămîntului.

Sueratul locomotivei pătrunde-n pădurea mea și vara și iearna, par’c’ar fi țipetul unui uliu pe cale de-a se lăsa peste vre-o ogradă de fermă, și-mi aduce la cunoștință că un număr de neastîmpărați negustori din marele oraș sosesc în cuprinsul celui mai mic, sau că niște zvînturateci negustori de la țară se întorc de pe versantul celalt. Atingînd un orizont, dau de veste ca să deschidă altui orizont calea, auziți fiind une-ori din cuprinsul amindouă orașelor. Uite că ți-a venit de-ale băcăniei, țară: tainul vostru, țărani. Nu-i om atît de independent în ferma lui, să zică: baiu. Și ieată-vă răsplata, strigă șueratul țăranului: lemnul de construcție, ca niște lungi berbeci, răpezindu-se cu două-zeci de mile pe ceas la asaltul zidurilor cetăței, și-atîtea scaune ca să se poată așeza pe iele toți obosiții, toți cei doborîți sub poveri, cari locuesc la spatele unor asemenea ziduri. Ieată politeța covîrșitoare, copleșitoare, cu care țara întinde un scaun orașului. Toate colinele indiene cu afine se văd despoiate, toate bălțile acoperite cu stufăriș se văd răzuite la oraș. Pleacă bumbacul și vine pînza: pleacă mătasa, vin stofele: pleacă cărțile, vine spiritul înse care le-a scris.

Cînd întîlnesc locomotiva cu trenul iei de vagoane, care se depărtează c’o mișcare planetară, - sau, mai degrabă, ca o cometă, pentru-că observatorul nu știe dacă, cu o așa viteză și cu direcțiea ce o are, va mai vizita vre-o dată sistemul nostru, fiind-că orbita iei

§§

178

WALDEN

cu

nu samănă de loc cu o curbă care se-ntoarce, norii iei de fum, flamură filfîetoare în urmă, fivită cu aur și cu argint, ca niște nori scămoși pe cari i-am văzut, sus în ceriuri, desfășurîndu-și masa lor în lumină, ca și cum acest semi-zeu în călătorie, acest grămăditor de nori, acuș-acuș va lua și ceriul apusului să-l arunce după sine ca să-l urmeze: cînd aud acest cal de fier trezind cu nechezatul lui ca un tunet ecoul munților, cînd îl văd spulberînd pămîntul cu picioarele sale, și suflînd pe nări foc și fum (nu știu ce feliu de cal înaripat sau dragon aruncător de foc se va mai pune de-acum în Mitologie), ie (ca și cum pămîntul ar fi dobîndit în sfîrșit o rasă vrednică de a-l locui astă-zi. Numai dacă toate ar fi așa precum par, și dacă oamenii ar subjuga elementele pentru scopuri înalte. Dacă norii suspendați de-asupra locomotivei ar fi nădușala unor fapte eroice, sau ar aduce bună-starea celui care lunecă pe de-asupra țarinei fermierului, atunci elementele și însă-și Natura ar întovărăși bucuros pe oameni în misiunea for și ¡le-ar sluji drept escortă.

Ieu pîndesc trecerea vagoanelor de dimineață cum : aștept răsăritul soarelui, doar o lecuță mai regulat. Trenul lor de nori care se-ntinde departe-n urmă, mergînd la ceriu pe cînd vagoanele merg la Boston, ascunde soarele o clipă și întunecă cîmpul mieu depărtat, tren ceresc pe lîngă care trenulețul de vagoane care-ncinge pămîntul nu-i de cît un de cange cîrlig. Rindașul calului de fier s’a sculat de mînecate în dimineața asta de iearnă, la licărirea stelelor cari înălbesc munții, ca să dee fîn și să-și înhame fugaciul. Chiar și focul a fost atîtat de. asemeni de vreme, pentru a-i împărtăși căldura

· vitală și să-l avînte. Dacă întreprinderea ar fi tot atît

de nevinovată pe cît ieste de matinală… Cînd zăpada ie

§§

groasă, i se pun telegarului rachetele cuvenite, și cu plugul cel uriaș trage o brazdă de la munte la mare, brazdă-n care vagoanele, în urmă, ca o semănătoare, samănă toți oamenii neastîmpărați, agitați, și toată marfa flotantă, ia sate, ca o sămînță. Zilnic telegarul de fier zboară peste cîmpii, neoprindu-se de cît ca să îngădue stăpînului său să se odihnească. Și la miezul nopței sînt deșteptat de galopul lui și de sfornăiala-i infruntătoare, cînd în vre-o dosnică gură de pădure înfruntă elementele sub armătura-i de ghiață și de zăpadă. Și de-abiea cu luceafărul de dimineață se întoarce la grajd, pentru a porni din nou în călătoriile lui, fără odihnă și fără somn. Une-ori, sara, l-aud în grajdu-i, deșertînd din plămîni-i energiea prisositoare a zilei, ca să-și astîmpere ’nervii, să-și răcorească plămînii și creerii cîte-va ceasuri de-un somn de fier. Dacă întreprinderea ar fi atît de eroică, afît de impunătoare, pe cît ie de prelungită și de neobosită…

Hăt departe prin pădurile seculare situate la confinele orașelor, pe unde odinioară numai vînătorul pătrundea ziua, în noaptea cea mai întunecată revarsă lumină strălucitoare saloane, cei din lăuntru habar ne-avînd că pe-aici ar trăi cine-va. Acum oprindu-se în vre-o luminoasă gară, în vre-o capitală sau tîrguleț, unde s’adună o mulțime de lume curtenitoare.. Acum în Balta Lugubră, spăimîntînd bufnițele și vulpile. Plecarea și sosirea vagoanelor fac a-zi epocă: în ziua satului. Pleacă și vin cu atîta regularitate,. cu atîta precizie, șuerătura lor se aude atît de departe în cît fermierii după iea își regulează ornicele. Așa-căi o singură instituție bine orînduită regulează o întreagă: țară. De la inventarea drumului de fier, n’au mail făcut oare oamenii ca punctualitate oare-care progres? Nu vorbesc oare și nu gîndesc mai răpede la gară de cît făceau în biurourile diligenței? le ce-va electri

§§

zător în atmosfera celui dintăi din aceste locuri. Am ramas uimit de minunea ce-a săvîrșit-o: ca unii din vecinii miei, ori-cît aș fi profetizat-o că nu vor ajunge nici o data la Boston, datorită unui atît de grabnic mijloc de transport, să fie gata la sunetul clopotului. A face lucrurile „repede ca trenul” a ajuns de-acum o zicătoare. Și ar face ca o oare-care autoritate să te avertizeze cît mai des și-n chip sincer să te ții departe din calea sa. Fără impunere de-a ceti legea contra atrupamentelor, fáră salve de pușcă peste capetele mulțimei, în asemenea caz. Noi am clădit dintr’a bucată un destin, ua Atropos, care nici o dată nu întoarce capul. (Mașina voastră n’ar trebui să aibă alt nume). Oamenii sînt avertizați că la un ceas și minut anumit aceste săgeți vor fi slobozite spre anumite puncte cardinale. Și nu se stingheresc daraverile nimănui, iear copiii pot să meargă la școală pe altă cale. Și așa trăim pe-un picior mult mai stabil. Și cu toții sîntem crescuți să ne vedem ast-feliu copiii lui Tell. Văzduhu-i plin de săgeți nevăzute. Ori-ce cărare ce nu-i a ta, íe cărarea destinului. Tu, păstrează-ți cărarea.

Ceea ce-mi recomandă comerțul, ie îndrăzneala lui și bravura. Iel nu pune mîntele la piept ca să se roage lui Jupiter. Ieu văd zilnic oamenii cari-l praetică mergînd la afacerile lor cu mai mult sau mai puțin curaj și-ncîntare, făcînd chiar mai mult de cît bănuiau, și purtîndu-se chiar mai bine de tît puteau să-și închipuiască cu tot dinadinsul. Eroismul care-i face să rămîe nestrămutați o întreagă jumătate de ceas pe frontul de bătae de la Buena Vista,* nu mă atinge atît cît statornica și voioasa bărbăție a celor cari-și fac din plugul de zăpadă cartierul de iearnă, cari nu se mulțămesc cu curajul celor trei ceasuri de Bătălie care face parte din războiul mexican din 1847.

§§

ZGOMOTE

181

dimineață, curaj pe care Bonaparte il socotea cel mai rar, dar al caror curaj nu se odihnește atît de curînd, cari nu dorm de cît cînd doarme tempesta sau cînd sînt înghețați mușchii telegarului lor de fier. In această dimineață poate de Mare ’Ninsoare, în plină furie încă și care îngheață singele oamenilor, aud accentul înăbușit al clopotului lor de locomotivă ieșind din brîul de negură alcătuită de răsuflarea-le răcită, care dă de veste ca vagoanele sosesc, fără întîrziere, cu tot veto al tempestei de zăpadă nord-est al Nouei-Englitere. Și văd plugarii acoperiți de zăpadă și promoroacă, cu capul rîdicat de-asupra unui corman care răstoarnă alte cele de cît părăluțe și cuiburi de șoareci de cîmp, * ca acele bucăți de stîncă din Sierra Nevada, care ocupă un loc aparte în univers.

In potriva ori-cărei așteptări comerțu-i încrezător și senin, sprinten, aventuros și neobosit. De altminteri foarte natural în metodele lui, mult mai natural de cît multe întreprinderi fantastice și experiențe sentimentale, de unde și nepomenita-i izbîndă. Sînt cît se poate de bucuros, încîntat, cînd trenul de marfă, întrecîndu-mă cu zgomot din mers, miros bucatele cari-și răspîndesc mireazma de-a lungul căei de la Lungul Ambarcader** pănă la lacul Champlain, bucate cari-mi vorbesc de țări străine, de stîn.i de coralit sau de mărgean, de oceane indiene, de ceriul tropicelor, de întinderea globului. Mă simt și mai mult un cetățean al lumei la vederea frunzei de palmier care va acoperi la vara viitoare capetele blonde ale Nouei Englitere, a cînepei de Manila și a învelitorilor de nuci de coco, a vechilor odgoane, a baloturilor de cafea, a fierăriei și a cuelor ruginite. Vagonul plin de pînze ferfenițite ie mai instructiv

Aluzie la două poeme ale lui Robert Burn. Gara din Boston.

§§

182

WALDEN

į

și mai interesant astă-zi de cît dacă astea ar fi fost prefăcute în hîrtie și bucoavne tipărite. Cine va ști să descrie cu atît pitoresc, ca aceste peticării, istoriea tempestelor prin cari-au trecut? lele-s niște côpii ce nu mai au nevoe de corectură. Ieată plecînd acuma lemnul de clădărie din pădurile din Maine, care n’a fost cărăbănit la mare în timpul celui din urmă puhoiu, mai scump la mie cu patru dolari, din pricina celui cărăbănit sau fărîmat: pin, brad negru, cedru, întăea, a doua, a treea și a patra calitate, toate mai ieri de-o singură calitate, ca să se legene pe spatele ursului, pe spatele cerbului, pe spatele renului. După aceea varul lui Thomaston, un lot minunat, de găsit unde-va în văgăuna munților înainte de a se stînge. Baloturi de trente, de toate nuanțele și calitățile, cea mai josnică stare la care se poate, coborî bumbăcăriea și pînzăriea, rezultatul final al toaletei, desene ce nu se mai poartă a-zi, de cît doar la Milwaukee, a acelor splendide articole indiene, tulpanuri, muselinuri, engleze, franceze, americane, și așa mai departe, adunate din toate cartierele, atît din bogățime cît și din sărăcime, mergînd să se prefacă-n hârtie de-o singură coloare sau de-o ușoară nuanță, pe care se vor scrie, credeți-mă, despre vieața reală povești, minunate și proaste, și întemeeate pe fapte.

Vagonul închis care miroase a pește sărat, puternica aromă a Nouei Englitere și a comerțului, mă face să mă gîndesc la Pescării și la Marile Bănci. Cine n’a văzut un pește sărat, puternic afumat ca să ție cît va dura lumea, fără ca ce-va să-l poată conrupe’, ’dînd perseverența sau nestrămutarea sfinților de rușine? S’ar putea mătura sau pava cu iel chiar și străzile, și despica lemne mărunțele. In ’dosul căruea, cărăușul ar putea să se adăpostească de soare, de vînt sau de

§§

ZGOMOTE

183

ploae, cu încărcătură cu tot. Pește pe care negustorul, cum a făcut o dată un negustor ’din Concord, l-arª putea spînzura la stabilire dinaintea prăvăliei ca firmă, și lăsa acolo pănă ce nu va mai fi cu putință celul din urmă al său client să spue dacă lucrul ie animal, vegetal sau mineral, cu toate că va fi rămas tot atît de pur ca un fulg de zăpadă, și pus în oală va iesi un pește auriu, minunat pentru prînzul de Sîmbătă…* Apoi, piei spaniole, cu coada încă încîrligată și bîrligată, cum iera cînd boii cari o purtau alergau prin pampasurile, nemărginitele cîmpii ale teritoriului spaniol, semnul ori-cărei îndărătnicii, dovadă că aproape toate vițiile constituționale sînt disperate și incurabile. Mărturisesc că, practicește vorbind, cînd cunosc adevărata dispoziție a unui om, ieu nu nutresc nici o nădejde s’o schimbe și să-și însușască una mai bună sau mai rea, în starea aflătoare de existență. Cum zic orientalii: „Incălziți, comprimați, înfășurați cu legături coada unui coteiu, după zece ani consacrați unei asemenea munci, iea tot forma naturală și-o va lua”. Singurul leac fără greș împotriva unor boale înrădăcinate ca cele arătate de aceste cozi, ie de a face din iele cleiu. Ceea ce cred că de obiceiu se și face. După care rămîn cum le pui și lipesc…

leată un butoiu de melasă sau de rachiu, adresat lui John Smith, Cottingsville, Vermont, vre-un negustor din fundul Munților Verzi, care importă pentru fermierii vecini desțălinărei sale, și stă poate în clipa asta în pragul pivnitei sale gîndindu-se la cele din urmă sosiri de pe coastă, cum vor schimba prețurile pentru iel, povestind clienților săi chiar în clipa de față, cum le-a povestit de două-zeci de ori înainte de dimineața asta, ieri și alaltăeri, că așteaptă de prima

F

§§

184

WALDEN

calitate cu trenul ce vine. După cum anunță și Cuttingsville Times.

Pe cînd toate astea pleacă, altele vin. Inștiințat prin fluerat, rîdic ochii de pe cartea mea și zăresc vre-un pin mare, tăet departe de pe colinele de la nord, care și-a luat zborul peste Munții Verzi și Conecticut, aruncat ca o săgeată de la un capăt la altul al teritoriului comunei în zece minute, și abiea dacă îl mai contemplă vre-un ochiu. Plecî:d

to be the mast

Of same great ammiral”.

…să fie catargul

Vre-unui mare amiral”.

Milton. Paradisul Pierdut.

ȘI arculați. Iea ă sosind trenul de animale, curtător de vite din o mie de munți,* țarcuri de staule, ogrăzi de ferme-n văzduh, păzitorii înarmați cu toegele lor, ciobănașii în mijlocul turmelor lor, totul, afară de pășunea munților doar, dus într’un vîrtej ca frunzele spulberate de vîntul lui Septembre, din munți. Văzduhu-i plin de mugetul vacilor, de behňitul oilor, de zgomotul grămădirei boilor, ca și cum ar trece vre-o vale pastorală pe-aici. Cînd bătrînul clopotar din frunte bălăngănește talanga, munții sar ca niște berbeci, iear colinele ca niște mielușei.** Un vagon, la mijloc, plin de bouari, acum pe-aceea-și treaptă cu cirezile lor, răzămați în nefolositoarele lor bîte, ca de firma funcției lor, cu toate că acum rămași fără slujbă. Undc să le fie și cînii? Pentru cîni ie o panică.. De data asta au pierdut calea și nu-și mai fac meseriea. Par’că-i aud lătrînd la spatele munților din Peterborough și par’că-i văd urcînd gifiind versantul occi

§§

ZGOMOTE

185

dental al Munților Verzi. De-acum în colo nu vor mai raspunde la háulire. Slujba lor, pierdută și dînsa. Uite credința lor, neasemanata lor isteție. Se vor intoarce iear la bîrlogul lor primitiv, sau poate vor ajunge sălbateci și vor face pa e cu lupul și vulpea. Si ieată-ți vieața pastorală trecută-n virtej. Dar clopotul sună, și trebuie să mă dau la o parte din cale ca să las să treacă vagoanele:

What’s the railroad to me?

I never go to see Where it ends.

lt tills a few hollows,

And makes banks for the swalows, It sets the sand a-blowfng,

And the blackberries a-growing.

Ce-mi folosește mie drumul de fier? N’am să mă duc nici o dată să văd Unde-ajunge.

Umple vre-o văgăună,

Face pentru rindunele terase, Să se spulbere nisipișul, Mărăcinii să crească.

Și-am trecut peste cale, cum treci peste-o urmă de care de prin pădure. Și nu voiu mai avea ochii ’scoși, și urechile sparte de fum, de aburi, de fluerat.

Și-acum, cînd vagoanele au trecut și cu iele tot acel tulburător univers, cînd în lac peștii nu mai simt huruiala vagoanelor, sînt mai singur de cît ori-cînd. Tot restul îndelungatei după amieze, meditările mele nu vor mai fi poate întrerupte de cît de huruiala sau trăncănitura abiea auzită a unei trăsuri sau car, departe, pe drumul mare.

Une-ori, Duminica, auzeam clopotele: clopotul din Lincoln, din Acton, din Bedford sau Concord, cînd

1

§§

3186

WALDEN

vinti iera priincios, ca o slabă, dulce, și-ai fi zis firească melodie, vrednică de importat în singurătate. La o potrivită depărtare, peste pădure, acest zgomot capătă o vibrătoare zbîrnîitură, ca și cum țepile de pin ar fi fost la orizont coardele unei harfe atinse de vînt. Ori-ce zgomot perceput la o cît mai mare distanță nu produce de cît un singur și acelaș efect, o vibrare a lirei universale, o auială. După cum atmosfera mijlocitoare face o depărtată muche de pămînt interesantă la privire prin coloarea azurie ce-i dă. Și așa, îmi venea o melodie filtrată de aer și care tăinuise au fie-care frunză, cu fie-care acușor de pădure, o parte din zgomotul reluat de elemente, modulat, repetat din vale-n vale-n ecou. Ecoul, pănă la un punct, ieste un zgomot original: De-acolea vraja, farmecul lui. Nu-i numai o repetare a ceea ce s’ar fi cuvenit să fie repetat prin prejur, ci în parte glasul pădurei: acelea-și cuvinte și note vulgare, cîntate de o nimfă a pădurilor.

Sara, mugetul depărtat al vre-unui vaci, la orizont, dincolo de pădure, răsuna dulce, melodios, luîndu-l mai întăi drept glasul unor menestreli, poeți și cîntăreți ambulanți, cari-mi dădeau une-ori serenadă, poate pe cale de-a rătăci prin munți și prin văi. Fără să întîrziiu, nu fără plăcere, să mă văd înșelat, cînd se prelungea în muzica ieftenă și naturală a vacei. Nu vreu să fac o satiră, ci să-mi dau părerea asupra cîntărei acestui soiu de flăcăi, cînd spun c’am observat deslușit că iera apropiată de muzica vacei, și că la urma urmei nu era vorba de cît de-o singură articulare a Naturei.

Regulat la șapte ceasuri și jumătate, într’o parte a verei, o dată trenul de sară trecut, whipporwillii își cîntau vecerniile timp de o jumătate de ceas

§§

Z GIO M’O TE

187

instalați pe o stinghie lîngă ușa mea, sau pe creștetul casei. Incepeau să cînte aproape cu regularitatea unui ceasornic, din cinci în cinci minute un timp anumit, potrivit cu apunerea soarelui, în fie-care sară. Și aveam un rar prilej de-a face cunoștință cu obiceiul lor. Une-ori auzeam’, în diferite părți ale pădurei patru sau cinci, din întîmplare unul întîrziat asupra altuea c’o măsură, și atît de aproape de mine în cît adesea distingeam pe lîngă cîrîitul care întovărășea fie-care notă, acea bîzîitură deosebită, ai fi zis a unei muște dintr’o pînză de paianjen, cu toate că-n mai ridicată măsură. Une-ori se întîmpla ca unul să se învîrtească și să se învîrtească roată împrejurul mieu în pădure, la depărtare de cîte-va picioare abiea, ca legat de-o sfoară, probabil cînd mă affai aproape de ouăle lui. Și cîntau, la intervale, de la un capăt al nopței la altul, pentru a deveni și mai melodioși cu puțin înainte de zori și o dată cu ivirea lor.

Cînd celelalte păsări tac, cîntul îl încep huhurezii, ca niște bocitoare, străvechiul lor u-lu-lu. Tipetul lor lugubru ie cu adevărat Ben-Jonsonian.* Hître vrăjitoare de miezul noptei. Nu-i cinstitul și răpezitul tu-whit tu-who al poeților, ci, fără nici o glumă, un cînt de cimitir cum nu se poate mai solemn, alinările mutuale ale iubiților cari se sinucid, amintind chinurile și deliciile amorului supernal în crîngul infernal. Imi plăcea să ascult tînguirea lor, răspunsurile lor înduioșetoare, turluite de-a lungul poalelor pădurei, cari aduceau une-ori a muzică de păsări cîntătoare, dacă muzică se poate numi partea mohorîtă și-n lacrimi, regretele și suspinele căror le-ar fi ars să fie cîntate. Ierau spiritele, spiritele abătute și presentimentele melancolice, ale sufletelor * Ben Jonson. poet din timpul lui Shakespeare.

§§

188

WALDEN

scăpătate cari odinioară sub forma omenească cutreerau pe înoptate pămîntul și se dedau la lucruri întunecate, pe cale de-a-și ispăși acum păcatele lor prin imnurile sau trenodiile lor plîngătoare pe scena fără de legilor lor. Și pricep mai bine prin astea adevărul și capacitatea acestei naturi, sălașul nostru al tuturor. Uh-u-u-u-u ce folos că nu-s mor-r-r-t, ’suspină unul din cîntăreți pe marginea la.u’u’, și-tr’un zbor circular plea ă cu neliniștea disperărei să se pue pe-o nouă creangă de stejar desfrunzit. Atunci Ce folos că nu-s mor-r-r-r-t, repetă altul ca un ecou pe țărmul opu, cu o mișcătoare sinceritate. Și mor-r-r-r-t_revine ca un su’lu de departe, din pădurile din Lincoln.

Mai aveam serenada unei bufnițe. Colea, aproape să pui mîna pe iea. Huhuitul iei l-ai fi luat drept sunetul cel mai melancolic al Naturei. Ca și cum ar fi voit să steriotipeze și să permanentizeze prin corul iei cele din urmă tînguiri ale unei ființi omenești, vre-o sărmană și slabă rămășiță de mortăciune care a lăsat speranța după iea, și urlă ca un animal, cu toate că cu hohote de plîns omenești, cari străbat în valea întunecată, hohote cari fac și mai înfiorătoare un soiu de melodie gî’gîitoare. Cînd cerc s’o imitez mă văd chiar pe mine că încep prin sunetele gl,- expresiea unui spirit care a ajuns la gradul gelatinos de mucegăială în mortificarea ori-cărei cugetări sănătoase și curagioase. Uite înse una care răspunde din fundul pădurei pe-un ton pe care depărtarea îl face cu adevărat melodios, -Hu, huu, huu, hurou, huu. Și, într’adevăr, de cele mai multe ori asta nu insufla de cît plăcute asociații de idei, fie că ai fi auzit asemenea accente ziua sau noaptea, vara sau iearna.

1

§§

ZGOMOTE

189

Jeu mă bucur de existența bufnițelor. Scoată pentru oameni huidueli idioate și maniace. le un zgomot care se armonizază minunat cu bălțile și cu pădurile crepusculare pe cari nu le împodobește nici o lumină, care amintește o natură vastă și puțin dezvoltată, necunoscută de oameni. Bufnitele reprezintă cugetările cu totul crepusculare și nesatisfăcute, pe cari le are ori-cine. Soarele a strălucit totdeauna peste suprafața vre-unei sălbatece bălți, unde bradul negru se înalță acoperit de leprariță, ulii învîrtindu-se pe de-asupra, unde pițigoii tîrîe prin tufișuri, și găinușa ca și epurașii stau în iele pitiți. Dar lieată că o zi mai lugubră și mai altminteri s’arată, și se ivește o rasă diferită care să exprime caracterul acestei Naturi.

i

Sara tîrziu aud huruiala vagoanelor de pe poduri

zgomot care, noaptea, de cît ori-care altul se aude mai de departe. Aud lătratul cînilor, și une-ori si mugetul unei nemîngîiate vaci în vre-o depărtată ogradă de fermă. Intre acestea tot țărmul răsună de trimbita broaștelor uriașe, spiritele netămăduite ale unor băutori și cheflii, rămași nepocăiți, căutînd să cînte o horă în lacul lor Stigian, dacă nimfele din Walden îmi îngădue asemenea comparație, pentru-că, cu toată raritatea ierburilor, broaște-n iel sînt. Spirite cari nu se îndură să părăsască regulele de desfătare ale veselelor chefuri de-odinioară, cu toate-că glasul li-a răgușit și li s’a făcut acuma solemn și grav, făcînd voioșiea de rîs, ’cu toate că vinul, pierzîndu-și buchetul, nu mai ie de cît o poșircă de umflat burta, iear dulcea beție, ne putînd să mai înece amintirea trecutului, nu mai ie de cît o simplă saturare, o îmbibare cu apă, o dilatare.

§§

190

WALDEN

Cea mai „aldermanică”,* cu gușa pe o frunză de broscăriță, care slujește de ștergar gure sale băloase pe țărmul acesta septentrional, trage un bun gît de apă, odinioară disprețuită, după care trece mai departe o cupă, ejaculînd tr-r-r-unk, tr-r-r-unk, tr-r-r-unk Dintr’un golfuleț depărtat vine strună pe apă aceea-și parolă repetată, repetată acolo de cea care urmînd al doilea după vrîstă și gușă și-a înghițit pe deplin partea iei. Și după ce regula asta s’a repetat și-a ocolit tot țărmul, atunci ejaculează și pristavul, bucuros, tr-r-r-r-unk. După care una alteea făcîndu-și ecou, fără să lipsască purtătoarea cea mai puțin umflată de burtă, cea mai sfrijită, mai fleșcăită, ca să nu fie vre-o scăpare din vedere cum-va. Și cupa trece, trece de-a rîndul pănă ce soarele ceata dimineței o risipește, cînd patriarhul, singurul care nu-i atuncea sub lac, urmează a mai orăcăi, din cînd în cînd, în zădar, trunk, așteptînd între timp un răspuns.

Nu-mi aduc aminte să fi auzit în timpul desțălinirei mele zgomotul de cucurigu cînd-va, și-am socotit că făcea să întreții vre-un cocoșel, măcar pentru muzica lui, în calitate de pasere cîntătoare. Accentul acestui ex-fasan sălbatec de Indiea, ie fără îndoeală accentul cel mai remarcabil pe care-l scoate vre-o pasere. Și dacă s’ar putea aclimatiza cocoșii fără să fie domesticiți, ar ajunge curînd zgomotul cel mai vestit din pădurile noastre, întrecînd trîmbita ascuțită a gîștei și chiotul bufniței. Inchipuiți-vă atuncì *cotcodăcitul găinelor pentru a umplea răstimpul cînd s’ar odihni goarna domnului și seniorului lor. Nu-i

** In loc de „sub masă”.

§§

de intrare că omul a adăogat aceastä pasere la

avutul său casnic,

ca sa nul mai vorbim de

ouăle și de hartanele de pui. Să te plimbi într’o dimineață de iearnă printr’o pădure în care aceste

ar fi din bielșug, prin pădurile lor native, păsări și să auzi cocoșeii sălbateci cucurigînd în copaci, clar și strident, pe întinderi de mile, pe pămîntul răsunător, acoperind nota celorlalte paseri, mai bă,

ia închipuiți-vă asemenea lucru. Națiile le-ar face mai vigilente. Care om nu s’ar scula de mînecate, si nu s’ar scula din ce în ce mai de mînecate pe fie-care zi, pănă ce-ar deveni cu adevărat sănătos, bogat și-nțelept?* Acest cînt de pasere străină ie celebrat de poeții tuturor țărilor paralel cu cînturile cîntăreților lor băștinași. Inimosului Crainic toate climatele-i plac. Iel ie chiar și de cît băștinașii mai indigen. Sănătatea lui ie totdeauna desăvîrșită. Plămini-i sînt puternici, înfocarea lui, neslăbită nici cînd. Pănă și marinarul pe Atlantic și Pacific se deșteaptă la glasul lui. Dar zgomotul lui strident pe mine nu m’a sculat nici o dată din somn.

leu n’am întreținut nici cîne, nici pisică, nici porc, nici găini, așa-că vi s’ar părea c’ar fi fost lipsă de zgomote casnice. Nici putineiu, nici vîrtelniță, nici cîntecul ibricului, nici șuerătura samovarului, a fîntînei de ceaiu, nici țipet de copil, să te consoleze. Un om de datină veche, un gospodar, și-ar fi prăpádit capul sau ar fi murit de urît. Nici măcar guzgani în părete, pentru-că foamea i-ar fi alungat, sau mai curînd, nici o nadă nu i-ar fi atras. Nimic de cît veverițe pe casă și sub podele. In boldul casei un whip-pour-will. Sub fereastră o gaiță viorie.

§§

192

WALDEN

Un epure sau o marmotă, pitiți sub casă. Domiciliati sau adăpostiți după iea, o bufniță bătrînă, c’o bufnicioară. O ceată de gîște sălbatece sau un cufundar cu risul lui, pe lac. Și o vulpe, să latre noaptea. Nu iera măcar o ciocîrlie, măcar un grangur, aceste drăgălașe paseri de cîmp, să-mi viziteze vre-o dată deștelenirea. Nici cocoși cari să cînte cucurigu acum, nici găini să cotcodăcească în ograda fermei. Nici ogradă de fermă, ci libera Natură venind să bată la pragu-ți chiar. O pădurice crescînd sub ferestrele tale, oțetarii sălbateci și mărăcinii năpădindu-ți becìul, nemlădioși pitch-pini frecîndu-se de șindrilă și pîrîind, căutîndu-și un foc, cu rădăcinele pe cale a se înfige aproape sub casă. Drept găleată de cărbuni sau oblon, pe care vîntul l-a spulberat, un pin spin

tecat sau rădăcinile cărăbănite din dosul casei drept combustibil. Drept potecă de-ajuns la barrera curtei de intrare în timpul Nămeților, nici o barieră, nici curte de intrare civilizată.

și nici potecă, cátră lumea

§§

SINGURĂTATE

In sara asta fermecătoare ființa mea întreagă ie ca un singur simt, și prin toți porii numai farmec absorb. Colind în natură c’o libertate nețărmurită Mi se pare că nu fac de cît una cu iea. Pe cînd mă plimb de-a lungul țărmurilor pietroase ale lacului, c’o bluză fără mîneci pe mine, cu toate că-i cam răcoare și ie ceriul înourat și vînt, și cu toate că nu văd nimic deosebit să mă atragă, toate elementele îmi sînt familiare, neobicinuit de prietenoase. Cu orăcăitul lor, broaștele uriașe vestesc apropierea nopței, iear din partea cealaltă a apei vine cîntecul huhurezului pe aripa murmurătoare a adierei. Simpatiea mea pentru frunzele tremurătoare de anin și de plop, mă face aproape să-mi pierd respirarea. Dar, asemănătoare cu lacul, seninătatea mea numai se brăzdează, fără să fie tulburată adînc. Aceste vălurele, rîdicate de adierea serei, sînt tot atît de departe de vijelie ca și suprafața lucietă ca o oglindă a lacului. Cu toate că acum s’a întunecat, vîntul suflă încă și mugește-n pădure, valurile urmează a se clătina înainte, și cîte-va creaturi dezmiardă încă liniștea cu accentele lor. Nici o dată tăcerea nu ie deplină. Animalele cele mai sălbatece nu se odihnesc, ci acum își caută prada. Fără nici o teamă, vulpea dihorul, epurele, cutreeră cîmpiile și pădurile, străjeri de noapte ai Naturei, trăsătură de unire a vieței insuflețite de la o zi la alta.

Intors acasă, găsesc adesea că diferiți vizitatori au fost pe la mine, lăsîndu-mi cartea lor de vizită; un mănunchiu de flori, o cunună de nu mă uita, un

Walden

§§

194

WALDEN

nume cu creionul pe o frunză îngălbenită de nuc sau pe o așchioară de lemn. Cei cari umblă rar la pădure, iau din iea cîte-o bucățică, ca să se joace cu iea mergînd, pe care după aceea o lasă anume sau că o uită. Unul, după ce a curățit de coajă o vărguță de salcie, a împletit-o în formă de cerc, și a părăsit-o pe masa mea. Știu totdeauna cînd cine-va vine în lipsa mea, fie după mlădițele sau ierburile culcate, fie după urma de pași. Sexul, vrîsta sau calitatea, de asemeni, în deobște mi se vădește prin oare-cari mici amănunte: o floare aplecată, o mînă de iearbă smulsă și aruncată, mirosul stăruitor al unei țigări sau al unei lulele. Ce-va mai mult, mi s’a întîmplat une-ori să fiu înștiințat de trecera unui călător pe drumul cel mare, ca la șaizeci de prăjini de la mine, după duhoarea lulelei sale.

De obiceiu ie destul spațiu în jurul mieu. Orizontul mieu nu-i nici o dată mărginit chiar cît aș putea întinde doar coatele. Codrul, pădurea deasă, nu mi-i tocmai pănă în fața casei, nici lacul. Mai ie destul luminiș, familiar și călcat de mine, pe care am pus stăpânire și l-am împrejmuit oare-cum, reclamîndu-l Naturei. Cui datoresc înse că mi se lasă mie de cătră oameni această vastă întindere, acest întins circuit, de cîte-va ’mile pătrate de pădure solitară, pentru retragerea mea? Vecinul mieu cel mai apropiat ie la o depărtare de-o milă, și nici o casă nu se vede de cît din vîrful colinelor pe-o rază de-o jumătate de milă. Tot orizontul mărginit de pădure ieste numai al mieu. De-o parte, privirea mi se întinde în depărtare pănă la calea ferată, unde s’apropie de lac. Iear de alta pănă la împrejmuirea care mărginește calea pădurei. Căutînd bine, locul în care hălăduesc ie tot atît de singuratec ca și-o cîmpie. Ie tot atît de Noua Engliteră, ca și Asica,

§§

Africa. Așa zicind, ieu am mica mea lume, numai a mea, cu soarele mieu, luna mea, și cu sielele mele. Nici o dată vre-un călător n’a trecut noaptea pe dinaintea casei mele, nici bătut-a la usa mea. Ca și cînd cel dintăi om sau cel din urmă ieu aș fi fost. Afară de primăvara, cînd, la lungi răstimpuri, venea cîte-un om din sat sã pescuiască somnul-pisică

care pescuea negreșit mult mai mult în lacul Walden de feliul lui, și care țicnea cîrligul din beznă

om care nu întîrziea înse să bată-n retragere, de obiceiu cu coșarca aproape goală, abandonînd „lumea, beznelor, cum și mie”. Alt-feliu nici o dată inima cea neagră a nopței nu iera profanată de vre-o omenească vecinătate. Ieu (cred că în de obște oamenilor li-i cam frică de întunerec, măcar că toate vrăjitoarele au fost spînzurate, și s’a întrodus creștinizmul și lumînările.

Cu toate astea experiența mi-a arătat adesea că societatea cea mai dulce și mai blajină, cea mai nevinovată, cea mai întăritoare, se poate găsi în ori-ce lucru firesc, chiar pentru sărmanul mizantrop și pentru cel mai melancolic dintre oameni. Nu există melancolie pân la atît de mohorîtă pentru cine trăește în mijlocul Naturei și-i încă pe deplin în simțirile sale. Nici o dată n’a avut loc vre-o furtună, vre-o vijelie, care să nu pară ca o muzică eoliană unei urechi sănătoase și pure. Nimic nu poate constrînge, ce-i drept, la vulgara tristetă pe omul simplu și curagios. Cîtă vreme anotimpurile va să-mi rămîe prietene și să le gust dulceata, nimic nu va putea face să privesc vieața ca o povară și să-mi fie silă de iea. Dulcea ploae care-mi stropește fasolele și mă silește

*Aluzie la vestita elegie a lui Thomas Gray: Intr’un cimitir de țară.

§§

să stau în casă, nu-i nici posomoritá, nici melancolicä: chiar pentru mine iea-i minunată. Ce-i drept, mă-mpiedică de a-mi prăși fasolele, dar iea face mult mai mult de cît prășitura mea. Dacă ține prea mult, ca să putrezască sămînța-n pămînt și să prăpădiască în vale cartofele, iea-i încă bună pentru iearba cea de pe plaiuri. Bună pentru iearbă, cum să nu fie bună ploaea și pentru mine?

cunosc.

Cînd mă asemăn, cîte odată, cu ceilalți oameni, mi se pare că pe mine zeii mă favorizază mai mult, în afară de ori-ce merit pe care ieu unul nu mi-l Ca și cum prin favoarea lor aș avea o garanție și-o siguranță de cari semenii miei sînt lipsiți, și m’aș găsi obiectul unei îndrumări și ocrotiri speciale. Nu mă laud, dar s’ar putea să mă laude alții. Singuratec nu m’am simțit nici o dată, sau măcar apăsat de sentimentul singurătăței, afară de o singură dată, după cîte-va săptămîni de la venirea mea la pădure, cînd, vreme de-un ceas, m’am întrebat dacă vecinătatea apropiată a omului nu iera neapărată pentru o vieață senină și sănătoasă. A fi singur, par’că nu iera un lucru tocmai plăcut. Dar în acelaș timp îmi dădeam samă de-o ușoară indispoziție, care știeam prea bine c’avea să-mi treacă. Și pe cînd mă bîntueau asemenea gînduri, în sînul unei dulci ploi, avuiu de-o dată sentimentul unei societăți atît de duioase și-atît de binefăcătoare-n Natură, pănă și-n plescăirea picăturilor de ploae, în tot ce-mi atingea auzul și privirea din jurul casei. Simțiiu o bună voință atît de nemărginită și de neașteptată, susținîndu-mă ca o atmosferă, în cît mi se vădi deșărtăciunea foloaselor ce se atribue vecinătăței oamenilor. Și singurătatea nu m’a mai apăsat de atunci. Nici un ghimpe de pin, care să nu se dilate, care să nu se umple de simpatie, și care să nu fie pentru mine.

SINGURATATE

197

ca un prieten. Ieram atît de limpede vestit de prezența a ce-va cu mine-nrudit, pănă și-n priveliștile

cari obicinuim a le numi sălbatece și pustii, în pe it cel mai apropiat de mine, ca sînge și ca simțire omenească, nu iera nici parohul, nici un sătean. Si dindu-mi samă de asemenea lucru, mi se păru că nicăeri pe pămînt nu mă mai puteam socoti ca străin.

Mourning untimely consumes the sad. Few are their days in the land of the living, Beautiful daughter of Toscar”.

-Durerea timpurie pe cei triști îi consumă. In fara celor vii rari zilele lor,

Incîntătoare fiică a lui Toscar Ossian.

Indelungatele ceasuri cari mă țineau toată ziua in casă, primăvara și toamna, dezmierdat de mugetul vijeliilor și de neîntreruptele lor asalturi, sînt dintre cele mai plăcute trăite de mine. Amurgul venea de vreme, preludînd o sară îndelungată. Cîte cugetări n’au avut timpul să se înrădăcineze și să se dezvolte atuncea în mintea mea. In timpul vajnicilor ploi furtunoase de la nord-vest, cari aproape să spulbere casele satului, cînd gospodinele cu mătura și cu copaea în mînă stăteau în tindă, căutînd să oprească năvala puhoiului, așezat la spatele ușei căscioarei mele, care la urma urmei mai mult o tindă iera, gustam adînc plăcerea că mă aflu la adăpost.

In toiul unei furtuni, întovărășită de fulgere, trăsnetul lovi un brad mare de cealaltă parte a lacului, lăsînd o adîncă crestătură de sus în jos, într’o foarte regulată spirală, adîncă de-un deget cel puțin, și largă de trei sau paru, ca și cum ar fi fost făcută cu-n cuțitaș. Am trecut și mai dăunăzi pe-acolo și-am fost cuprins de înfiorare rîdicînd ochii și uitîndu-mă

§§

198

WALDEN

la această întipärire, mai vădită de cît ori-cînd, amintirea unui cumplit, zdrobitor fulger căzut din ceriul fără nici o prihană, acum opt ani. Mi se spune adesea: , Trebuie să te afli prea singur unde trăești. Nu simți oare Nu simți oare nevoea să te apropii de oameni, mai ales în zilele și nopțile ploioase și de ninsoare”? La aceasta ce rot răspunde? Pămîntul pe care-l locuim, cît ie de mare, în spațiu nu ie de cît un punct. La ce distanță, unul de altul. credeți că se află doi din cei mai depărtați locuitori, față de steaua de sus, al cărei disc nici nu se poate aștepta să i se aprecieze de instrumentele noastre lărgimea? Și de ce oare m’as simti singur? Planeta noastră nu ie oare în Calea Laptelui? Intrebarea ce mi se pune nu mi se pare cea mai de samă. Ce feliu de spațiu ieste acel ce desparte pe-un om de semenii săi și-l face solitar? leu am observat că nici un exercițiu cu picioarele nu poate apropiea cu mult două spirite, unul de altul. Care vecinătate ar fi oare mai de dorit? Fără îndoială că nu a cea mai mare parte dintre oameni, a gărei, a poștei, cîrciumei, a templului, a școalei, a băcăniei, a Beacon Hill,* sau a Five Points, ** locuri obicinuite de adunare, ci cea a izvorului vecinic al vietei, de unde întreaga noastră experiență am băgat de samă că izvorăște, ca salciea care crește aproape de apă și-și îndreaptă rădăcinele cătră iea. Vecinătatea poate să varieze după naturi, dar acolea își va avea bîrlogul cel înțelept…

Intr’o sară întîlnii

pe drumul lui Walden pe unul din concetățenii miei, care, precum se spune, agonisise o frumoasă avere ”,

}”

frumuseță pe

Colină pe care se ridică palatul Guvernamental din Boston. Răspîntie din New-York.

§§

SINGURATATE

199

care,

din parte-mi, nici o dată n’am prea văzut-o, ducînd la tîrg o páreche de boi, și care dorea să știe cum mă putusem hotărî să renunț la atîtea comodități ale vieței. I-am răspuns că mă simțeam cît se poate de bine făcînd așa, și neaparat nu glumeam. După care m’am îndreptat spre casă ca să mă culc, lăsîndu-l pe iel să orbăcăiască prin întunerec și prin noroit, spre Brighton, sau Brigh-town, unde avea să ajungă Dumnezeu știe cînd, în ziuă.

Ori-ce perspectivă de deșteptare sau de revenire la vieață pentru-n om mort face indiferentă chestiea de timp sau de loc. Locul unde deșteptarea se poate petrece ie pururea acelaș, și nepomenit de plăcut simțirilor noastre. De cele mai multe ori numai împrejurărilor exterioare și trecătoare le îngăduim să inspire acțiunile noastre. Rătăcirile noastre, de fapt, n’arr o altă pricină. Puterea care fasonează existența ieste foarte aproape de toate lucrurile. Aproape de noi, lîngă noi, cele mai mari legi se îndeplinesc ne-ntrerupt. Lîngă noi nu-i lucrătorul pe care l-am tocmit, cu care atît de mult ne place să tăinuim, ci lucrătorul al cărui lucru chiar noi sîntem.

Cît de nemărginită și de adîncă ieste înrĵurirea puterilor nevăzute ale Ceriului și-ale Pămîntului”. Căutăm să le descoperim, și nu le vedem. Căutănı să le auzim, și nu le-auzim. Una cu substanța lucrurilor, aceste puteri nu pot să fie despărțite de lucruri ”.

Aceste puteri fac, ca-n tot universul oamenii să-și purifice și să-și sanctifice inimele, să se îmbrace în haine de sărbătoare ca să aducă jertfe și închinăciune strămoșilor lor. Iele-s o mare de sub

Bright ie numele familiar ce se dă în America, boilor. Towm însemnează oraș.

§§

200

WALDEN

tile inteligențe. Dăinuiesc pretutindeni, de-asupra noastră, la stînga noastră, la dreapta noastră: de pretutindeni ne-nvălutesc, aceste puteri”. ”

Sîntem supuși unei experiențe care nu-i lipsită de interes pentru mine. Nu putem noi oare să ne lipsim de societatea celor banali, să avem drept

tovarăși propriile noastre cugetări? Adevăr grăește Confucius: „Virtutea nu rămîne nici o dată stingheră ca un orfan. Iea-și crează neapărat vecini ”.

Datorită cugetărei noi putem să fim afară din noi, într’un înțeles sănătos, cu alte cuvinte să ne dublăm. Printr’o silință conștientă a minței, noi putem să ne ținem departe de acțiuni și de urmările lor. Toate lucrurile, bune sau rele, trec ast-feliu pe dinaintea noastră ca un șuvoiu. Noi nu sînțem absorbiți în chip absolut de natură. Ieu pot să fiu sau bușteanul care plutește pe rîu, sau Indra care privește din Ceriu la iel. Pot să fiu mișcat de-o. reprezentație teatrală, și pot să nu fiu mișcat de-o întîmplare reală care s’ar părea că mă privește foarte de-aproape. Ieu nu mă cunosc de cît ca o entitate umană, zicînd așa, ca scena unor cugetări și unor pasiuni. Ieu sînt convins de-o oare-care dedublare, datorită căreea pot rămînea tot atît de departe și de mine ca și alții. Ori-cîtă înverșunare aș atribui experienței mele, ieu sînt conștient de prezența și de critica unei părți din mine, care s’ar putea zice că nu o parte din mine ie, ci un spectator, un spectator care nu ia parte la nici o experiență, care se mulțămește numai s’o urmărească, și care nu-i nici ieu, nici tu. Căzută perdeaua asupra comediei vieței, care cîte o dată se preface în tragedie, spectatorul își vede de cale. Pentru iel totul

Din Confucius.

§§

SINGURĂTATE

201

jera numai o ficțiune, o simplă lucrare de imaginație cîtă vreme persoana-i iera în joc. Această facultate de dedublare poate face din noi une-ori mediocri vecini, mediocri prieteni, nu tocmai buni.

A

Ieu găsesc mai sănătos să rămîn singur cea mai mare parte din timp. Chiar cea mai bună societate, si tot ieste dizolvantă, plictisitoare. Mie-mi place să rămîn singur. Și nici o dată n’am găsit camarad, a cărui tovărășie să fie atît de învăluitoare ca tovărășiea singurătăței. De altminteri nu sîntem noi în de obște mai singurateci cînd ieșim să ne amestecăm printre oameni, de cît cînd rămînem acasă la noi? Omul care cugetă și lucrează, ori unde s’ar afla, totdeauna ie singur. Singurătatea nu se măsură cu milele de întindere cari ne despart de semenii noștri. Studentul cu adevărat silitor, în stuparul încărcat al universităței din Cambridge ie tot atît de singur ca și-un derviș în pustie. Fermierul poate munci toată ziua singur, la cîmp sau la pădure, să sape pămîntul, să tae lemne, și să nu se simtă singur de loc, aflîndu-se-n treabă. Dar cînd se-ntoarce sara acasă, neputînd să rămîe singur într’o cămară, în voea cugetărilor lui, are nevoe să meargă unde poate „să vadă lume”, să se recreeze, după iel să se răsplătească pentru ziua lui de singurătate. De aceea dînsul se miară că omul de studii poate petrece toată noaptea singur acasă, și cea mai mare parte din zi, fără plictiseală, fără gînduri negre sau „gărgăuni”. Iel nu-și dă samă, că omul de studii, cu toate că acasă, iel se află la muncă în cîmpul lui, trage cu săcurea-n pădurea lui, ca fermierul în ale sale, ca să caute la urmă aceea-și recreație, aceea-și societate ca și fermiemul, cu toate că sub o formă poate mai Lumea se întîlne ESTE

EČA CENTRALA UNIVERS

CRCIAN

BL obste

lesne. Ne

”ADRIAN MARINO”

BIBLIS

prea

§§

7

202

WALDEN

a

găsim la prea apropiate intervale unii de alții, fără să avem vremea de-a dobîndi o nouă valoare. Ne întîlnim la masă pe fie-care zi de cîte-va ori, ca să ne dăm reciproc să gustăm, ieară-și și ieară-și, din aceea-și brînză mucegăită care sîntem. A trebuit să ne impunem un oare-care mănunchiu de regule, numite etichetă și politeță, ca să putem îndura ceastă deasă-ntîlnire și să nu izbucnim într’o războire pe față. Ne întîlnim la poștă, la adunarea parohială și-n jurul căminului în fie-care sară. Prea trăim în gloată, prea trăim în mulțime și ne încurcăm unul altuea calea. Ne izbim unii de alții, și așa, unii față de alții pierdem ori-ce respect. Mai puțină frecventare ar fi de-ajuns pentru toate comunicările mai de samă și cordiale. Uitați-vă la fetele dintr’o fabrică, nici o dată nu-s singure, afară de-n visurile lor. Dacă n’ar fi de cît un locuitor pe mila pătrată, ca acolea unde hălăduesc ieu, ar fi cît se poate de nimerit. Valoarea unui om nu stă doară în pielea lui, ca să fie nevoe să-l și atingem.

Am auzit o dată de-un om rătăcit prin pădure, care-a murit de foame la poalele unui copac, a cărui singurătate ar fi găsit susținere în vedeniile grotești pe cari din pricina slăbiciunei lui fizice i le-a făurit imaginatiea-i bolnavă, vedenii pe carì iel le-a luat drept realitate. Cînd sîntem în deplină sănătate și putere, atît fizică, cît și mintală, putem și noi să găsim susținerea neîntreruptă a unei asemenea societăți, mai normală înse și mai firească, și să ajungem a ne da samă că nici o dată nu sîntem singuri.

Ieu am o mulțime de lume la mine, mai ales dimineata, cînd nat ie nimeni. Voiu face unele comparații, ca cine-va să-și poată face o idee de starea mea. Ieu nu-s mai singuratec, mai solitar de

§§

cit cufundarul de pe lac, al carui ris ie atit de voios, de cît însu-și lacul Walden. Ce tovărășie are oare acest lac solitar? Și cu toate astea gînduri negre nu-l stapînesc, ci gînduri senine în el, în azurul apelor sale. Soarele încă-i singur, afara de în vremea înourată, cînd ai zice cîte o dată că-s doi, din care unul nu-i de cit un soare înșelător. Dumnezeu de asemenea ieste singur. Diavolul inse, ie departe. de a fi singur, iel ie totdeauna în companie, ie legiune. Ieu nu-s mai solitar de cît o simplă lumînărică sau o simplă păpădie dintr’o livadă, sau o frunză de fasole, de măcriș, de cît un tăun, un bondar. Nu-s mai singur de cît Mill Brook,* de cît o sfîrlează de vînt, de cît steaua polară, de cît vîntul de sud, sau o bură de ploae de April, de cît un dezgheț din Ianuar, sau de cît cel dintăi paiajen dintr’o casă nouă.

In îndelungatele seri de iearnă, cînd ninsoarea cade-ndesită și cînd vîntul urlă-n pădure, primesc une-ori vizita unui bătrin colon și proprietar băștinaș. Se zice că lacul Walden l-ar fi săpat iel, iel l-ar fi împietruit și împrejmuit c’o pădure de pini. Dînsul îmi povestește din vremurile vechi și din eternitatea cea nouă. Și numai amîndoi petrecem o sară cît se poate de veselă, stînd la taifas simplu, neafectat. Privim lucrurile cu-ngăduință și voioșie, chiar fără poame și fără cidru. Un prieten de-o înțelepciune cum nu se poate mai mare și de-un spirit cum nu se poate mai rafinat, care se ține mai discret de cît au făcut vre-o dată Goffe sau Whalley, și care, cu toate că trece drept mort, nimeni

**

Personagii acuzate c’au luat parte la omorirea lui Carol I al Engliterei, și cari au trăit ascunse în Massachusett.

§§

204

WALDEN

Prin împre.

CU

nu poate spune unde-i înmormântat. * jurimi mai locuește și-o damă, cam înaintată în vristă, pentru cei mai mulți nevazutá, și-a a cărei livadă mirezmată îmi place une-ori să colind, culegînd cîte-o floricică și cu urechea deschisă la povestirile iei. Pentru-că geniul iei ieste de-o îmbielșugare fără păreche, iear memoriea iei merge cu mult mai departe de cît Mitologiea. lea-mi poate spune începutul fie-cărei legende, cum și pe ce fapte s’a întemeiat, pentru-că evenimentele, în timpul tinereței sale s’au petrecut. Bătrîna damă ie robustă și rumenă. Se simte bine pe ori-ce timp. Se împacă toate anotimpurile. Și pare că va supraviețui tuturor copiilor iei. ** O, binefăcătoare curăție a naturei, a soarelui, a vîntului, a ploaei, a verei și iernei, cu cîtă sănătate și cu cîtă voioșie îți răspîndești ne-ntrerupt dărniciea. Și atît de mare ie simpatiea acestora cu neamul omenesc, în cît întreaga natură ar fi întristată, lumina soarelui s’ar întuneca, vîntul ar suspina o menește, norii ar vărsa lacrimi, pădurile s’ar despoea de frunzele lor și-ar îmbrăca doliul în toiul verei, dacă s’ar întîmpla ca un om să se întristeze pentru o cauză dreaptă. De ce n’aș trăi în bună înțelegere cu pămîntul? Nu-s oare și ieu oare-cum frunză și pămînt vegetal?

Care-i pilula ce ne va păstra sănătoși, voioși și senini? Nici cea a strămoșului mieu sau al tău, ci remediile universale, vegetale, botanice, ale strămoașei noastre, Natura. Datorită cărora iea s’a păstrat mereu tînără, a supraviețuit la vremea iei atîtor bătrîni

Fără-ndoială, zeul Pan.

Fără-ndoială Dama Natură.

§§

SINGURATATE

205

Parri, și și-a nutrit sănătatea cu trupeșiea lor ofilită. Drept leac universal, în locul uneea din acele fiole șarlatanești, pline de-o mixtură scoasă din Acheron și din Marea Moartă, cari ies din acele vagoane lungi, negre, cu despărțíturi joase, cari samănă cu niște goelete corăbioare cu două catarge

pe cari le vedem une-ori umplute cu butelii, îngăduiți ca ieu să trag o sorbiturá de aer proaspăt de dimineață, neprefăcut. Aerul dimineței. Dacă oamenii nu vreu să bee din iel la izvorul zilei, pue-se atuncea și în butelii, și să se vîndă în prăvălii, pentmu cei cari și-au pierdut buletinul de abonament la ceasul dimineței din lumea asta. Cu toate astea, luați aminte, iel nu-și va păstra pănă la amiază tăriea, chiar dacă ar fi păstrat în cel mai răcoros celar, ci, cu mult mai înainte, va face astupușurile să sară, pentru a se îndrepta cătră vest, pe urmele Aurorei.

leu nu sînt un adorator al Hygeei, fata bătrînului herbivor Esculap, care ni-i înfățoșată pe monumente ținînd într’o mînă un șarpe, și în alta o cupă din care șarpele par’că bea. Ador mai curînd pe Hebeea, paharnicul lui Jupiter, făcută de Junona dintr’o lăptucă sălbatecă, care avea puterea să redee vigoarea tinereței, zeilor și oamenilor. Fără-ndoială singura fată bine clădită, sănătoasă și viguroasă, care a călcat vre-o dată pămîntul. Primăvară sub pașii iei, ori pe unde se arăta.

Thomas Parr, care a murit la Londra în 1635, în vristă, se zice, de o sută cincizeci și doi de ani.

** Hebeea, după unele povestiri, pare să-și fi datorit nașterea faptului că Junona, mama iei, la un ospăț dat de Jupiter, mincase cu poftă o lăptucă sălbatecă,

§§

VIZITATORI

leu cd ca nu iubesc societatea mai puțin de cît alții, și sînt gata să mă alipesc momentan ca o lipitoare de ori-ce om plin de sînge ce-mi iese-n cale. Nu-s de feliul mieu un sihastru, și aș fi în stare să întrec pe cel mai fidel stîlp de catenea, dacă treaba mea la cafenea ar fi.

In casa mea aveam trei scaune: unul pentru singurătate, al doilea pentru prietenie, al treilea pentru societate. Cînd vizitatorii veneau în număr mai mare de cît m’aș fi așteptat, pentru toți nu iera de cît al treilea scaun, dar în de obște iei economiseau spațiul, stînd în picioare. Ie uimitoare cîtimea de oameni mari, bărbați și femei, ce poate încăpea într’o căscioară. Ieu am avut sub coperișul mieu pănă la două zeci și cinci și trei zeci de suflete, cu corpul lor, în acelaș timp, și cu toate astea ni se întîmpla adesea să ne despărțim fără să ne fi dat sama c’am fost prea aproape unii de alții. Multe din casele noastre, atît publice cît și private, cu încăperile lor aproape nenumărate, cu salele lor nemăsurate și cu pivnițele lor pentru aprovizionarea cu vinuri și cu alte muniții pentru pace, mi se par de-o mărime extravagantă pentru locuitorii lor. Iele-s atît de vaste și de mărețe în cît cei ce le locuesc par să nu fie de cît o vermină care le bîntue. Sînt uimit cînd în fața nu știu cărei Case Tremont, Astor sau Middlesex,* la strigarea lacheului văd că apare, tîrîndu-se de la un colț al verandei la altul, drept ori-ce locuitor, un ridicul șoricel, care se ascunde numai de cît în vre-o gaură din pavaj.

Case de Miliardari.

§§

Neajunsul pe care cîte-o dată l-am observat într’o căscioară ca a mea, iera greutatea de-a mă putea retrage cît mai departe de vizitatorul mieu cînd ne apu cam să formulăm marile cugetări în cuvinte mari. Cugetările tale, pentru a-și întinde toate pînzele, le trebuie spațiu, și șă facă o bună cale pănă să intre în port. Inainte de a atinge urechea auditorului, glonțul cugetărei tale, stăpînindu-și abaterea laterală și ricoșarea, trebuie să intre în cea din urmă și constantă a lui trajectorie, alt-feliu riscă să ieasă pe urechea cealaltă pentru a brăzda mai departe văzduhul. Afară de asta frazele noastre cer întindere, ca să aibă unde să-și desfășure și să-și formeze coloanele. Indivizii, ca și națiile, au nevoe de anumite margeni, largi și firești, măcar un teren neutru, destul de mare. Ieu am gustat o foarte mare plăcere vorbind peste lac cu un camarad care se afla pe țărmul opus. In casa mea ieram atît de-aproape umul de altul în cît de-o cam dată nu-nțelegeam! nimic. Nu puteam vorbi destul de încet ca să ne putem auzi. Ca și cînd ai arunca într’o apă liniștită două pietre atît de apropiate în cît să-și întretae ondulatiile. Dacă sîntem pur și simplu limbuți și vorbitori zgomotoși, atunci putem îndura să stăm cît de-aproape unul de altul, coastă lîngă coastă, și să ne simțim reciproc respirarea. Dar dacă vorbirea ie rezervată, chibzuită, iea cere mai multă depărtare între convorbitori. Așa-ca ori-ce fierbințeală și asudeală animală să se poată evapora.

Dacă voim să ne bucurăm de cea mai intímă societate cu ceea-ce în fie-care din noi ie în afară, sau mai presus de-o interpelare, trebuie nu numai să păstrăm tăcerea, ci în deobște să ne ținem la o așa distanță corporală unul de altul ca-n nici un caz să nu n’e

§§

208

WALDEN

fie cu putință de-a ne auzi altuea glasul. Din acest punct de vedere glasul nu există de cît pentru comoditatea celor cari-s tari de ureche. Sînt înse o mulțime de lucruri frumoase pe cari nu le putem exprima dacă ar trebui să le spunem cu glas tare. La mine, de îndată ce convorbirea prindea să iee o mai înaltă întorsătură și mai măreață, trebuea să ne depărtăm încet-încet scaunele în cît ajungeau să atingă păreții opuși, așa că, în de obște, au iera loc de-ajuns.

Odaea mea „predilectă”, au toate astea salonul mieu pururea gata pentru vizite, pe covorul căreea rar cădea soarele, iera pădurea de pini de la spatele casei mele. In zilele de vară, cînd veneaut la mine oaspeți distinși, ieu acolea îi conduceam. Și ce mai servitor, care mătura parchetul, ștergea mobilele de praf și ținea toate în bună regulă…

Dacă venea vre-un oaspe, unul singur, care împărtășea une-ori cu mine prînzu-mi frugal, frămîntarea aluatului pentru vre-un pudding a la minut, sau supravegherea creșterei și coacerei unei pînișoare sau turte-n spuză nu întrerupea nici de cum convorbirea. Cînd veneau cîte două-zeci de persoane în casa mea, se înțelege că nu mai putea fi vorba de prînz, chiar dacă ar fi putut să fie destulă pîne pentru vre-o doi. Ca și cînd mîncarea ar fi fost un lucru ieșit acuma din obiceiu. Firește că .practicam atunci abstinența. Și nu se lua nici o dată drept o jignire adusă ospitalităței, ci drept cea mai nimerită și mai înțeleaptă purtare. Cheltuirea și slăbirea vieței fizice, care atît de adesea cer reparare. .păreau miraculos de întîrziate în asemenea caz, și puterea vitală nu pierdea nici de-un deget teren. Cu chipul acesta puteam să primesc și-o mie de

§§

VIZITATORI

209

persoane, nu numai două-zeci. Și dacă s’ar fi intimplat vre-o datà ca cine-va să-mi părăsască casa dezamăgit sau scăpărîndu-i de foame măselele, cînd mă găsea açasă, de simpatiea mea cel puțin putea să fie cu totul asigurat. Atît ie de lesne, cu toate că omul ime de gospodari se-ndoesc, a’ît ie de lesne de-a stabili alte, mai bune, obiceiuri, în locul celor vechi. Ce nevoe de-a-ți întemeea reputațiea pe prînzurile pe cari le dai? Cit mă privește, nici o dată vre-un Cerber mai sigur nu m’a abătut de-a frecventa o casă, de cît pregătirea de-a mi se oferi un ospăt, pregătire pe care ieu am luat-o totdeauna drept o vestire politicoasă, pe ocolite, de-a nu mai prileji asemenea bătae de cap. Ieu cred că nici o dată nu voiu mai da cu ochii de asemenea scene. Mă voiu mîndri să am drept deviză căscioarei mele aceste rînduri ale lui Spenser, pe cari unul din vizitatorii miei mi le-a zgîriat, drept carte de vizită, pe-o frunză aurită de nuc:

„Arrived there, the little house they fill,

Ne looke for entertainment where none was. Rest is their feast, and all things at their will : The noblest mind the best contentment has”.

„Sosind, iată-i umplînd căscioara.

Nici o privire la ospăț, unde nu ie ospăt. Totul minunat li se pare, sărbătoare le ie odihnı: Spiritul nobil se și simte satisfăcut”.

The Faerie Queene, ch. XXXV.

Winslow, mai tîrziu guvernator al coloniei din Plymouth, mergînd cu-n tovarăș, pe jos, prin păduri, să facă o vizită de gală lui Massasoit, ajunse la coliba acestuea, mort de foame și obosit. Bine primit de rege, despre mîncare cu toate astea, nu fu vorba în ziua aceea. „lnoptîndu-se”, aici voju reproduce

§§

propriile lor spuse: „Ne culcă pe pat împreună iel și cu nevasta lui, iel la un capăt, noi la celalt. Patul alcătuindu-se numai din scînduri, așezate pe niște capre, ca la un picior de la pămînt, și dintr’o subțire rogojină așternută de-asupra. Alți doi dintre demnitarii săi, din lipsă de loc, se ingrămădiră lîngă și peste noi. Așa-că adăpostul fu, de cît călă. toriea, mai rău”. A doua zi, la o vreme, Massasoit „,aduse doi pești pe cari-i împușcase”, ca de trei ori mai mari de cît o plătică. „Peștii fierți, cel puțin vre-o patru-zeci de priviri ierau aruncate asupra lor. Aproape toată lumea mîncă din iei. Singurul nostru ospăț în timp de două nopți și o zi. Și dacă unul din noi n’ar fi cumpărat o găinușă, călătoriea noastră am fi făcut-o nemîncați”. Temîndu-se să nu-i apuce vre-o durere de cap din pricina lipsei de hrană și de nesomn, nesomn din pricina „cîntecelor barbare ale sălbatecilor (pentru-că aceștia aveau obiceiul să cînte ca să adoarmă)”, și ca să se poată întoarce cît mai aveau puterea de-a călători, Winslow cu tovarășul lui se retraseră. Cît despre găzduire, au fost, ce-i drept, sărăcăcios găzduiți. Cu toate că ceea-ce iei au luat drept incomoditate iera fără îndoeală menit să le facă onoare. Dar, ca nutriment, nu văd ce-ar fi putut să facă Indienii mai bine. N’aveau iei singuri ce să mînînce. Și ierau prea deștepți ca să-și închipue că niște scuze, ar fi putut să înlocuiască oaspeților lipsa bucatelor. De aceea și-au mai strîns curelele și-au tăcut muche, fără să crîcnească ce-va. In timpul altei vizite a lui Winslow, anotimpul fiind îmbielșugat pentru Indieni, n’a mai fost nici o lipsă.

Cît despre oameni, iei nu vor lipsi nici o dată, de nicăeri. Cît am locuit la pădure i’eu am avut mai mulți vizitatori de cît ori-cînd altă-dată în vieața mea;

cu

§§

VIZITATORI

211

ܵ ܹ

yreu să zic cam avut vre-o ciți-va. Mulți s’au prezentat aici în împrejurări mai priincioase de cît m’aș fi putut aștepta ori-unde aiurea. Și puțini au venit să mă vadă pentru lucruri neînsemnate. In privința asta, companiea mea iera cernută, iera triată, pe sprinceană aleasă de singură depărtarea mea de oraș. leu ieram retras atît de departe în marele ocean al singurătăței, unde rîurile societăței se pierd, în cît, in de obște, cît se atingea de nevoile mele, numai cele mai ine aluviuni se aflau în preajma-mi depuse. Și veneau plutind pănă la mine dovezile unor continente neexplorate și necultivate de pe tărîmul celalt.

Cine să se prezinte dimineața la coliba mea, de nu un om cu adevărat homeric sau paphlagonian, care să poarte un nume atît de potrivit și atît de poetic,* pe care regret că nu-l pot imprima aici, de nu un Canadian, un lemnar, și fabricant de bulamaci, în stare de-a găuri cinci-zeci de bulamaci, într’o zi, care să-și fi făcut cea din urmă cină dintr’o marmotă prinsă de cînele său. Despre Homer a auzit și dînsul vorbindu-se, și „dacă n’ar fi fost cărțile”, n’ar fi avut „ce să facă în zilele ploioase”. Cu toate că nu va fi cetit măcar una pănă la capăt în atîtea anotimpuri ploioase. Vre-un teolog, care știea să vorbească grecește în limba în care a fost învățat să-și cetească versetul în Testament, unde-va în parohiea-i natală. Și ieată-mă nevoit să-i traduc, pe cînd iel ținea cartea, imputarea lui Achile făcută lui Patrocle pentru înfățoșarea lui întristată: De ce lăcrămezi, Patrocle, ca o copilă”?

Alexandre Thérien (Terrien), al cărui nume în jurnalul lui Thoreau revine adesea.

§§

1

212

WALDEN

„Or have you alone heard some news from Phthia ? They say that Menoetius lives yet, son of Actor, And Peleus lives, son of Aecus, among the Myrmidons, Either of whom having died, we should greatly grieve”.

Sau de la Phthia, vre-o veste, ingur știi oare?

;

»

Menoetius, fiul lui Actor, se zice, trăește încă. Și Peleu, fiul lui Aeacus, la Myrmidoni. Mort care-ve, un mare păcai”.

lel zice: „Minunat”. Subsuoară are o legătură de scoarță de stejar alb, pentru un bolnav, recoltată în ziua de Duminică dimineață. Cred că n’o fi rău de mers după așa ce-va într’o asemenea zi, zice iel. Pentru iel Homer iera un mare scriitor, cu toate că nu știea tocmai bine despre ce iera vorba în scrierile lui. Greu s’ar fi putut găsi un om mai simplu, mai natural. Vițiu și boală, cari aruncă asupra lumei un atît de întunecat văl de-ntristare morală, pentru dînsul păreau așa zicînd, că n’ar exista. Iera în vrîstă de vre-o două zeci și opt de ani, și părăsise Canada și casa părintelui său, de vre-o doisprezece ani, să lucreze în State, să cîștige aice cu ce să-și cumpere o fermă, poate-n fara-i natală. Iera turnat în tiparul cel mai bucciu: un corp viguros, dar mișcîndu-se a lene, cu destulă grație înse: gîtul gros și pîrlit de soare, părul negru, tufos, și niște ochi albaștri, spălăciți, adormiti, pe cari une-ori o scînteere îi lumina. Purta o caschetă de pînză cenușie, pleoștită, un mintean de șiac și niște cizme de piele de vacă. Mare mîncător de carne, iel își ducea de obiceiu la muncă, de la casa-mi vre-o două mile pentru-că toată (vara spinteca lemne,

I

își ducea prînzul într’o găleată de tinichea: carne rece, mai adesea marmote reci, și-ntr’un ulcioraș atîrnat c’o sfoară la cingătoarea-i, cafea, din care îmi

§§

VIZITATORI

213

oferea cîte-o dată și mie să beu. Trecea de vreme, de-a dreptul prin fasolele mele, cu toate că fără grija, de-a ajunge mai degrabă la treabă, cum fac Yankeii. Nu voea să se obosască. Să cîștige cu ce să-și plătească întreținerea și de rest puțin ii păsa. I se întîmpla adesea să-și lese prînzul în buruene, dacă cinele îi prindea vre-o marmotă pe cale, și să se întoarne o milă și jumătate înapoi, s’o jupoae și s’o pue în beciul casei unde găzduea, după ce petrecea mai întăi vre-o jumătate de ceas gîndindu-se, de n’ar fi putut s’o cufunde mai bine la adăpost în lac pănă sara plăcîndu-i să chibzuiască îndelung asupra unei asemenea teme. Dimineața, trecînd, îl auziam zicîndumi: „Ce nor de porumbei. Dacă meseriea mea n’ar fi să lucrez în fie-care zi, vînătoarea mi-ar da tot ce mi-ar fi de nevoe drept carne: porumbei, marmote, epuri, găinuși, și zău, cu ce aș putea să dobîndesc într’o zi, aș putea să trăesc o săptămînă întreagă”. Iera un îndemînatec lemnar, care nu disprețuea nici fantaziea, nici ornamentațiea în meseriea lul. Copacii îi tăea de acelaș nivel și chiar de la pămînt, pentru-ca lăstarii să crească mai viguroși și ca o sanie să poată luneca peste rădăcini. Și-n loc să lese copacul întreg și să facă ’stînjeni din iel, iel îl reducea, ca să isprăvească, în haraci subțirei sau despicături pe care nu-ți rămînea de cît a le rupe cu mîna.

I

4

Mă interesa foarte mult, omul mieu, într’atît iera de liniștit și de singuratec, și tot o dată de fericit: un izvor de voioșie și de mulțămire, care licărea în privirile lui. Voioșiea îi iera cu totul senină. Mì se întîmpla une-ori să-l văd la lucru-n pădure, doborînd la copaci. Mă întimpina cu-n rîs de mulțămire nespusă și c’o salutare în franțuzeasca Canadiană, cu toate că vorbea englezește destul de bine. Apropiindu-mă,

§§

214

WALDEN

își întrerupea treaba, și într’o izbucnire de veselie pe jumătate stăpînită, se întindea de-alungul vreunui trunchiu de pin doborît de iel, din care despoea o șuviță de coajă pentru a face din iea un ghem, pe care-l mozolea, rîzînd și vorbind. Atit de mare iera la iel exuberanța animalică în cît cînd își aducea aminte de ce-va hazliu rîdea cîte-o dată ținîndu-se cu mînele de burtă și se tăvălea pe pămînt. Privind în jurul lui arborii, exclama: „Crede-mă, pentru fericirea mea mi-i deajuns de-a spinteca aici lemne: ieu n’am nevoe de altă petrecere”. Une-ori, în timp de odihnă, se juca toată ziua-n pădure cu-n pistolaș de buzunar, salutîndu-se, la intervale regulate, pe sine însu-și cu cîte o descărcătură, în mersul său. Iearna își încălzea cafeaua la amiază, într’un ibric, la un foc. Și pe cînd sta pe-un trunchiu de lemn să mînînce, pițigoii îi dădeau tîrcoale, se așezau pe brațul lui și-i ciuguleau cartofa pe care o ținea între degete. Ceea-ce îl făcea să zică, că-i „plăcea să aibă drăguții frățiori împrejur”.

In iel iera dezvoltat mai ales omul animal. Ca putere de îndurare și mulțămire fizică, se arăta văr cu pinul și cu stînca. L-am întrebat o dată dacă nu se simțea obosit seara, după munca de toată ziua. Mi-a răspuns, cu toată sinceritatea și seriozitatea-n privire: „Pe dracu, dacă m’am simțit obosit vre-o dată în vieața mea”. Dar omul intelectual și ceea-ce numim spiritual, dormita în iel, ca-ntr’un prunc. Iel nu căpătase de cît acea învățătură naivă și zădarnică pe care o dau preoții catolici băștinașilor, căreea școlarul nu datorește nici o dată să fie rîdicat pănă la gradul de conștiință, ci numai pănă la gradul de credință și venerare, și care din copil nu face un om, ci ține pe om în stare de copil. Cînd

§§

VIZITATORI

215

1-a făurit Natura pe omul mieu, dînsa 1-a înzestrat cu un corp viguros, cu mulțămire de starea lui, și I-a copleșit cu venerare și cu încredere, ca cei șapte zeci de ani ai lui de vieață să-i poată trăi ca copil. Iera atît de natural și atît de neprefăcut în cît nici o recomandare n’ar fi putut să-l recomande vecinului täu, alt-feliu de cît i-ai fi recomandat acestuea o marmotă. Vecinul tău ar fi descoperit de la sine asemenea lucru, cum l-ai descoperit și tu. Nu juca nici un rol. Oamenii îi plăteau un salar pentru muncă, și contribueau ast-feliu să-l nutrească și să-l îmbrace. Dar nici o dată iel nu schimba vre-o părere cu dînșii. Iera atît de simplu și de firește umil dacă se poate numi umil cel ce n’a avut nici o dată vre-o năzuință în cît umilitatea în ochii lui nu iera o calitate deosebită, de care să fie conștient. Oamenii mai luminați ierau, după iel, semi-zei. Dacă i-ai fi spus că unul din acești oameni avea să se arate, se transforma la față, ca și cum avea să se întîmple ce-va atît de măreț de care căuta să se ascundă și cu care să nu dea ochi. Urechile lui laude încă nu auziseră. Avea o considerație deosebită pentru scriitori și predicatori. Minuni ierau isprăvile lor. Povestindu-i o dată că și ieu scrieam mult, iel socoti multă vreme că iera vorba pur și simplu de scrisori, fiind-că și iel scriea destul de frumos. Mi se întîmpla une-ori să găsesc numele parohiei sale natale scris în caractere minunate-n zăpadă, cu toate cuvenitele accente franceze, pe marginea drumului mare, ceea-ce îmi arăta că trecuse pe-acolo. L-am întrebat dacă nu simțise vre-o dată nevoea să-și aștearnă gîndurile pe hîrtie. Mi-a răspuns că scrisori a cetit și a scris pentru cei în nestare s’o facă, dar că iel cugetări pe hîrtie n’a așternut. Nu, n’ar fi putut s’o facă, n’ar fi

1

§§

stut cum sa-nceapă. Asta 1-ar fi răpus, și apoi ar fi avut și bătae de cap să nu greșască ortografiea.

Am auzit că un om pe cît de distins pe atît de înțelept și reformator a întrebat pe Canadianul mieu dacă n’ar fi voit să vadă lumea schimbată. La care, Canadianul mieu a răspuns, înăbușindu-și un ris de surprindere, în accentu-i Canadian, habar neavînd că asemenea chestie ar mai fi fost vre-o dată tratată: „Nu, mie-mi place așa cum ieste”. Un filosof ar fi putut scoate o mulțime de idei din raporturile ce le-ar fi avut cu iel. In ochii unui străin părea a nu cunoaște nimic despre lucruri în general. Chiar mie mi s’a întîmplat să văd une-ori în iel un om pe care par’că nu-l mai văzusem și să mă-ntreb dacă iera tot atît de înțelept ca Shakespeare sau tot atîț de curat ignorant ca un copilaș, dacă trebuea să-l bănuesc de o rară conștiință poetică sau curat de stupiditate. Un orășan îmi spunea că pe cînd îl intîlnea hoinărind prin sat cu mica lui caschetă turtită, fluerînd așa pentru sine, i se părea un print deghizat.

{

Singurele lui cărți ierau un almanah și-o aritmetică, în care iera cît ’se poate de priceput. Almanahul iera pentru iel un feliu de enciclopedie, care presupunea că cuprinde un rezumat din toate cunoștințele omenești. Ceea-ce întru cît-va ieste adevărat, Imi plăcea să-l iscodesc asupra diferitelor reforme de actualitate, și nici o dată n’a lipsit de-a le privi din cel mai simplu și mai practic punct de vedere. Incă nu auzise vorbindu-se despre asemenea lucruri. N’am putea oare să ne lipsim de fabrici? Il întrebam. Mantaua lui de șiac iera țesută în casă, îmi răspundea, și nu iera rea. Dar fără ceai și cafea n’am putea trăi care? Și-n tara asta n’am irai găsi vre-o

§§

VIZITATORI

217

altă băutură afară de apă? Dînsul muiase frunze de brad negru în apă, băuse, și i se părea mai de preferat de cît apa pe timp de căldură. Mai întrebîndu-l dacă nu ne-am fi putut liipsi de bani, dînsul tăcu din înlesnirea banilor o demonstrare în stare de-a insufla dezvoltările cele mai filosofice asupra acestui așezămînt de la obîrșiea-i, arătînd chiar derivarea cuvîntului pecunia, care se împăca foarte bine cu banii. Un bou să fi avut al lui, și dacă ar fi avut de cumpărat de la prăvălie numai ace și ață, socotea că trebuea să fie anevoios lucru, cu neputință chiar, de-a urma să amaneteze de fie-care dată pentru cîte ce-va cîte-o parte din vită… Iel iera în măsură atîtea așezăminte mult mai bine a apăra de cît ori-ce filosof, fiind-că iel dădea, descriindu-le după interesul pe care li-1 atribuea, dădea adevărata rațiune a existenței lor, fără ca meditarea să-i insufle vre-o alta… Altă-dată, aflînd definițiea lui Platon despre om, — un biped fără pene,

și că s’a expus un cocoș fără pene, numindu-se omul lui Platon, iel găsi că iera o mare deosebire, pentru-că genunchii cocoșului se îndoeau de-a-ndăratele… I se întîmpla să strige: „N’ai idee cît de mult îmi place mie să tăinuesc. Crede-mă, aș tot tăinui toată ziua”. L-am întrebat o dată, cînd nu-l văzusem de luni de zile, dacă nu-i venise vre-o idee nouă în toată vara: Ei cucoane”, răspunse, „un om care a muncit ca mine, dacă nu uită ideile pe cari le-a avut, i-i de-ajuns. Se poate ca omul cu care prășești să fie înclinat să se iee la întrecere cu D-ta. Și atunci, negreșit, mintea trebuie să-ți fie la treabă: cugeți la buruene”. Une-ori, iel iera cel dintăi care să se informeze dacă ieu nu mai descoperisem ce-va. Intr’o

§§

218

WALDEN

zi de iearnă l-am întrebat daca iera mereu de starea lui mulțămit, cu dorința de-a insufla popei din sat, nevoit a pleca unde-va, să-l iee ca înlocuitor, sa trăiască mai cum se cade. „Mulțămit”, îmi răspunse. „Unii sînt mulțămiți cu una, alții, cu alta. Unui om, după ce a cîștigat cît îi trebue, poate să-i placă să stee toată ziua cu spatele la foc și cu burta la masă, bată-l să-l bată, pe cinstea mea”. N’am putut înse nici o dată, ori-cît m’am muncit, să-l fac să vadă partea spirituală a lucrurilor. Tot ce părea să priceapă în privința spiritualităței, iera un simplu avantaj, ceea-ce puteai să te-aștepți de la apreciarea ori-cărui animal. Cînd îi insuflam ideea vre-unei îmbunătățiri în feliu-i de vieață, se mulțămea să răspundă, fără să arate vre-o părere de rău, că iera prea tîrziu. Credea înse cu adevărat în cinste și în alte asemănătoare virtuți.

De descoperit puteai să descoperi, firește, în omul mieu, ori-cît ar fi fost de neînsemnată, o oare-care originalitate adevărată. Și observaiu une-ori că cugeta de sine, prin sine, și-și rostea părerea sa personală - fenomen atît de rar, în cît ieu aș face în ori-ce zi, și zece mile ca să-l observ. Lucrul se reducea la regenerarea sau îmbunătățirea multor așezăminte sociale. Cu toate că șovăea, și poate nu izbutea să se rostească destul de deslușit avea totdeauna o judecată dreaptă în capul lui. Cu toate astea judecata lui atît de primitivă iera, atît de înecată în existența lui animală, în cît, cu toate-că făgăduind mai mult de cît judecata unui om simplu instruit, rar ajungea la maturitatea să rodească ce-va. Dădea doar atît de gîndit, că-n cele mai de jos clase, puteau să se afle oameni de geniu, ori-cît de umili și de necărturari ar fi fost, oameni cari să-și păstreze feliul lor de-a vedea, sau cari să pară nimic a vedea

§§

VIZITATORI

219

tot atît de insondabili cum părea să fie chiar lacul Walden, din pricină poate că iera întunecat si milos.

{

1

Destui călători s’au mai abătut din cale ca să mă vadă și să-mi vadă lăuntrul casei, cerînd, drept scuză pentru vizită, un pahar de apă. Le spuneam că ieu beam de-a dreptul din lac, și-l ară am cu degetul, oferind să le împrumut poate un polonic. Ori-cît de departe tràiam, scutit n’am fost de-acel turneu anual de vizite, care are loc, pare-se, pe la începutul lui April, cînd toată lumea ie în mișcare. Și am avut și ieu partea de fericire, cu toate unele tipuri curioase întîmplate printre vizitatorii ce i-am avut. Oameni pe jumătate ramoliți, ieșiți din ospiciu și de aiurea, au venit să mă vadă. Am căutat a-i face să-și pue-n lucrare cealaltă jumătate de creer, să mi se spovedească cum-va. Cu prilejul acesta făcînd din creer o temă de convorbire. Fiind cu chipul acesta răsplătit pe deplin. Drept vorbind, mi-am dat samă că, unii dintre iei, ierau mai deștepți de cît ceea ce numim inspectori ai săracilor și notabili ai orașului, și că ar fi fost timpul ca rolurile să se schimbe… Cît despre creer, am găsit că între jumătate și întreg nu iera mare deosebire… Intr’o zi, mai ales, un nevoiaș, sărac cu duhul, care nu făcea nimănui nici un rău, și pe care l-am văzut adesea întrebuințat împreună cu alții ca un feliu de împrejmuire, în picioare sau stînd pe-o buturugă în țarină, ca să împiedice vitele să nu prăpădească recolta, și pe iel să se împiedice să nu umble lela, a venit să mă vadă, arătîndu-și dorinta de-a trăi ca și mine. Imi mărturisi c’o simplitate și c’o cinste care nu se mai află, cu mult mai pre sus, sau, mai curînd, mai pre jos, de tot ce numim smerenie, că

§§

WALDEN

doar „mintea nu-l ajungea”. Cuvintele lui. Așa-1 făcuse Dumnezeu, și se gîndea că Domnul avea grijă de dînsul cum avea șși de altă lume… „Ieu totdeauna am fost așa”, adăoga iel, „din copilăriea mea chiar. Minte multă n’am avut nici o dată. Ieu n’am fost ca copiii ceilalți. Sînt slab de cap. Socot că așa a vrut Dumnezeu”. Și dovada spuselor sale iera chiar iel. Iera o enigmă metafizică pentru mine. Rar am întîlnit vre-unul din semenii miei pe un teren atît de plin de făgăduinți. Iera atît de simplu și-a’ît de sincer, și atît de adevărat ce spunea. Și, drept vorbind, pe măsură ce părea că se înjosea, iel nu făcea de cît să se înalțe. Mai întăi m’am băgat de samă că asta iera curat rezultatul unei înțelepte politici sau șiritenii. Părea că pe-o bază de bună credință și de sinceritate ca acea pusă de bietul nevoiaș slab de cap, relațiile noastre piteau ajunge la ce-va mai bun de cît relațiile celor înțelepți.

Am avut cîți-va oaspeți dintre oamenii cari în de obște nu ierau socotiți printre săracii orașului, dar cari s’ar fi cuvenit prea bine să fie, - cari erau dintre săracii lumei, în ori-ce caz, oaspeți cari făceau apel nu la ospitalitatea ta, ci la spitalitatea ta: cari ooreau C₁1 aprindere să fie ajutați, și cari-și însoțeau mai întăi rugămintea cu înștiințarea că ierau hotărîți, între altele, să nu se ajute nici o dată iei singuri. Ieu vreu să aflu de la un vizitator, care n’ar fi curat mort de foame, ori-cît de mare poftă de mîncare ar avea, vreu să aflu în ce chip a căpătat pofta asta, cum i-a venit. Ținta carităței nu oaspeții sînt. Cei cari umblă după ajutor nu mai sînt oaspeți. Unii habar n’aveau că li s’a isprăvit vizita. Cu toate că ieu mă apucam de treburile mele, răspunzîndu-le din ce în ce mai de departe.

§§

VIZITATORI

221

I anotimpul emigrärei au trecut pe la mine oameni de-aproape toate categoriile de geniu. Unii cari aveau din asemenea geniu și de vînzare--sclavi fugari, cu apucături modelate de la plantații, cari din cînd în cînd ciuleau urechile, ca vulpea din poreste, ca și cînd auzeau copoii lătrînd pe urmele lor, și cari-mi aruncau priviri rugătoare, par’că mi-ar

fi zis:

**

„O Christian, will you send me back ”?

..O Creștine, vrei să m’alungi” ?

Un adevărat sclav fugar, între alții, cărui i-am înlesnit mersul spre steaua polară. Oameni c’o singură idee, ca o găină cu-n singur puiu, și acela boboc de rață. Oameni cu mii de idei, și cu căpătina zbîrlită, ca acele găini menite să păzască o sută de pui, toți în urmărirea unei singure gîze, cîte-o duzină pierzîndu-se în fie-care dimineață prin rouă, -cari cu vremea ajung pletoși, fără-ndoială și răpănoși. Oameni cu idei în loc de picioare, un soiu de centiped intelectual de care să te înfiorezi. Unul mă povățuea să țin o condică în care vizitatorii să-și scrie numele, ca pe Munții Albi. Ieu ieram înzestrat inse cut o prea bună memorie ca să fi fost nevoe de-așa ce-va.

(

Voiu nota cîte-va particularități mai izbitoare deale vizitatorilor miei. Fetele, băeții și femeile tinere in de obște păreau să simtă-ncîntare că se găseau la pădure. Se oglindeau în Walden, după care își îndreptau privirile cătră flori, și se foloseau de timpul liber pe care-l aveau. Oamenii de afaceri, chiar fermierii, nu se gîndeau de cît la singurătate și la ocupații, la marea depărtare la care locueam’, de colo și de colo. Și dacă mărturiseau că nu ierau protivnicii unei plimbări din cînd în cind la pădure, se

§§

222

WALDEN

vedea bine că nu mărturiseau drept. Oameni ne. liniștiți, curatori, tot timpul bîntuiți de grija de-a-șì cîștiga vieața, de-a și-o păstra. Pastori cari vorbeau de Dumnezeu, ca și cum numai lor le-ar fi fost hă răzit monopolul acestui subiect, și cari nu puteau să îngădue alte păreri. Doctori, advocati, grijulii gospodine, cari-și băgau nasul în dulapul și-n patul nieu cînd acasă nu înă aflam. Cum să fi aflat alt-feliu Doamna Cutare, că cearșafurile mele nu ierau atît de albe ca ale sale? Tineri, cari nu mai ierau tineri, și cari socoteau că lucrul cel mai sigur iera de mers pe calea bătută a carierei… Toți aceștia, declarau, în de obște, că din situațiea sau pozițiea mea nu iera cu putință de făcut vre-o cum se cade ispravă, de dat cui-va vre-o mînă de ajutor. Negreșit, aici iera buba. Bătrînii, neputinciosii, kei sfioși, de ori-ce vrîstă sau sex, nu se gîndeau la alta de cît la boală, la un accident neprevăzut, la moarte. Pentru aceștia vieata iera plină de primejdii. Ce primejdie să fie cînd nu te gîndești la primejdie? - Acestia socoteau că un om chibzuit ar alege cu grijă pozițiea cea mai sigură, cea unde D-r B… ar fi la îndămînă cînd l-ai chiema. Pentru aceștia satul iera în toată puterea cuvîntului o communitate,* o ligă pentru apărarea mutua¹ă. Așa-că nu i-ai fi socotit în stare să meargă să culeagă afine fără o farmacie de buzunar. Hotărît lucru că, cît trăești iești totdeauna în primejdie să mori. Cu toate că primejdiea trebuie recunoscută mai mică, de cît cînd începi prin a fi pe jumătate mort. Un om asumează atîtea riscuri, cîte încearcă… In sfîrșit mai ierau așa zișii reformatori, cei mai plictisitori dintre

In engleză: com-munity, dela latinescul cum =- cu, munire : Intărire. (Joc de cuvinte).

§§

VIZITATORI

223

toți, cari socoteau că ieu ìmi petreceam tot timpul

cìntînd:

This is the house that I built,

This is the man that lives in the house that I built.

Asta-i casa pe care am clădit-o ieu,

Asta-i omul care locuește în casa pe care am clădit-o ieu. *

Fără să știe că în celelalte rînduri venea:

These are the folks that worry the man That lives in the house that I built.

In casa pe care am clădit-o ieu Sint oameni cari plictisesc omul.

De „hen-harrieri”** nu mă temeam, fiind-că ieu găini nu țineam. Dar mă temeam de „men-harrieri.

Am avut înse și vizitatori mai duioși de cît cei din urmă. Copii veniți să culeagă gorgoaze, oameni de la calea ferată ieșiți la plimbare Dumineca dimineața în cămașă curată, pescari și vînători, poeți și filosofi. Intr’un cuvînt, toți cinstiți pelerini, cari veneau la pădure că să caute libertatea, lăsînd bucuros satul departe de iei, și pe cari ieram gata `a-i saluta cu-n „Bine-ați venit, Englezi, bine-ați venit, Englezi, **** întru cît avusesem de-a face cu asemenea rasă. Fiind ieu însu-mi unul de teapa lor.

Aluzie la o veche arie engleză cintată de copii, intitulată The house that Jack built.

Șoimi de baltă, Cuvint cu cuvint: zăpăcitori de găini.

Zăpăcitori de oameni.

Cuvinte cu cari Indianul Samoset Intimpină pe pelerini la Plymouth (Massachuset).

§§

CÎMPUL DE FASOLE

1

Intre acestea, fasolele mele, ale căror rînduri, luate în total, alcătueau o lungime de șapte mile de-acum cultivate, așteptau cu nerăbdare prășirea, cele sămănate dintăi fiind mult crescute, pănă să fie puse și cele din urmă-n pămînt. Da, nu mai iera de loe vreme de amînat. Ce noimă avea munca asta atît de sîrguitoare, atît de respectuoasă de sine, această mică muncă Herculeană, habar n’aveam. Indrăgisem rîndurile mele, fasolele mele, ori-cît de prisoselnice ierau trebuințelor mele. Iele mă alipiseră de pămînt, așa-că puterea-mi sporea, ca aceea a lui Anteu. De 1 ce cultivam înse atîtea fasole? Dumnezeu singur știe. Fapt ieste că ciudata mea muncă de toată vara a fost să fac, ca acest colț al suprafeței pămîntești, care nu dăduse mai înainte de cît scrintitoare sau cinci foi, de cît mărăcini, sunătoare, pojarniță, și altele ase. mănătoare, drăgălașe poame sălbatece și gingașe flori, să producă această păstae. Ce-aveam să învăț ieu i oare de la fasole sau fasolele de la mine? Le-ngrijam, le prășam, dimineața și sara cătam la iele. Treaba mea zilnică asta iera: De privit o frumoasă frunză lată. Drept ajutătoare, roua și ploaea, cari adăpau pămîntul uscat, și dau chiar rodnicie pă-mîntului, cît o avea, pentru-că de altminteri pămîntul iera slab și sleit. Drept vrăjmași, viermii, zilele friguroase, și mai pre sus de toate, marmotele. Acestea ronțăiră un sfert de acru în locul mieu, de n’a mai rămas bob. Dar cu ce drept îndepărtasem ieu pojarnița și surorile sale, și le răsturnasem vechea lor grădină de zarzavat. Cu toate astea, fasolele rămase n’aveau să întîrzie de a fi prea scortoase pentru marmote, și iele aveau de înfruntat alți vrăjmași.

¡

§§

CAMPUL DE FASOLE

225

Cînd aveam patru ani, mi-aduc bine aminte, am fost adus din Boston, în orașul acesta, orașul mieu natal, tot prin această pădure și prin cîmpul acesta, pănă la lac. Asta-i una din cele mai vechi priveliști cari mi-au rămas întipărite în minte. Și ieată că în sara asta flautul mieu a deșteptat ecourile de-asupra acelora-și ape. Pinii se-nalță și

**

acum aici, mai bătrîni de cît mine. Sau, dacă au căzut cîte unii, cu despicăturile lor m’ajut la fierberea cinei, și altă vegetație crește-n loc, pregătind o altă priveliște pentru alți de copilaș ochi. La aceea-și nelipsită rădăcină, în această pășune, încolțește aproape aceea-și iearbă, pojarniță sau sunătoare, cum i se zice. Și ieată că, cu vremea, această priveliște fabuloasă a visurilor mele copilărești, ieu am contribuit s’o travestesc. Și unul din rezultatele prezenței mele ca și a înrîurirei mele se vede în aceste frunze de fasole, frunze de păpușoi, curpene de cartofi.

Am plantat ca la două acre și jumătate de platou. Și cum nu iera mai mult de cît cincisprezece ani de cînd pămîntul fusese desfundat, mai scoțînd și ieu cîte-va coarde de buturugi, n’am mai dat nici o îngrășăminte pămîntului. In cursul verei se vădi înse, după capetele de săgeți pe cari le-am descoperit la prășire, că-n vechime locuise pe acolea un popor stîns. Sămănase păpușoi și fasole înainte de venirea oamenilor albi pentru a desțeleni țara. Așa-că istovise pămîntul întru cit-va față de aceste produse. Inainte ca marmota sau veverița să treacă drumul,

Tatăl lui Thoreau și-a transportat familiea de la Concord la Chelmsford in 1818, și de-aici la Boston, ca să se întoarcă la Concord in 1823.

** Flautul iera singurul instrument muzical al lui Thoreau, care li prileji după moarte o poemă de miss Alcott.

}

Walden

§§

226

WALDEN

și înainte de a se ridica soarele de-asupra stejarilor arbuști, cînd toată roua nec.inti.ă iera, cu toate-ca fermierii mi-au atras luarea aminte împotriva iei,

;

ieu aș povățui ca toată munca să se facă numai pe rouă, mă apucam să dobor semețiea trufașelor rînduri de buruene din cîmpul mieu de fasole, și să le arunc pulbere peste cap. Des-de-Gimineață ieram la muncă, desculț, înotînd ca un artist plastic în ni sipul umezit de rouă, fărîmicios, din care soarele îmi încărca picioarele cu lostopăni, mai tîrziu. Si soarele mă lumina ca să prășesc fasole, în timp ce ieu hotărniceam cu-nce.ul de la coadă spre cap, de la cap spre coadă, această pod.nă galbenă, nisipoasă, între lungile rînduri verzi, de cincisprezece prăjini, cari ajungeau într’o parte la un tufiș de stejari arbuști, unde mă puteam odihni la umbră, iear în alta la un cîmp de spinăriș ale cărui porum bele verzi, pănă să mă deđau unui nou pugilat, a veau cînd să-și înegrească coloarea. Inlăturarea bur ruenilor, punerea de pămînt proaspăt la tulpina fasolelor, și îndemnarea acestei burueni sămănată de mine, să facă pămîntul cel galben să-și rostească. cugetarea de vară în frunze și flori de fasole și nu în pelin, iearbă cînească, mohor, asta iera zilnica mi treabă. Aju îndu-mă prea puțin cu cai sau cu vite cu oameni sau cu flăcăi tocmiți, cu unelte perfectiona de agricultură, nu înaintam așa iute și ajungea mai intim de cum iera obiceiul cu fasolele mele. Da murca cu mînele, chiar dusă pănă să ajungă co vadă, nu-i poate nici o dată cea mai rea formă de trîndăvie. Munca are o nes’rămutată și nepieritoare morală, și pentru omul instruit iea produce un re zultat clasic.

In ochii călătorilor trecători cătră vest, prin Lin coln și Wayland, ca să se ducă cine știe unde, ieu

§§

jeram prea agricola laboriosus, lei, stînd comod în cabriolete, cu coa ele pe gennuchi, și cu hățurile afirnînd liber în festoane: ieu, casnicul gospodarul, baștinașul muncitor de pămînt. Domeniul mieu nu intîrziea înse de a fi în a ară de vederea și de cugetarea lor, pentru iei. De alt-feliu iera singurul cîmp descoperit și cultivat pe o mare întindere și de-o parte și de alta a drumului, așa-că, călătorii trecători profitau. Une-oi se întîmpla ca din sporovăiala și din chibzue’ile acestor călători omul din cîmp să audă mai mult de cît ar fi fost destinat pentru urechile sale: „Fasole, atît de tîrziu. Mazere, atît de tîrziu”. Pentru-că ieu urmam să samăn, cînd alții îîncepuseră să prășască. Agricultorul sacerdotal* n’o prevărure. „Porumb pentru vaci, vere: porumb pentru vaci”. Să încolțească aici? Intreabă cascheta neagră a pardesiului cenușiu. Iear fermierul cu trăsă’urile aspre își opreste buestrașul lui bucuros, ca să cerceteze ce faci, cînd nu vede ingrășăminte în brazdă, recomandîndu-ți ce-va rumeguș, ce-va din din vre-o altă murdărie alcătuit, poate cenușă sau ipsos. Dar aici ierau două acre și jumătate de brazde, și drept droagă numai o săpăligă, și numai două mîni de înhămat la iea, - alte droage și cai ne fiind agreate, iear rumegușul fiind departe de tot. Tovarășii de călătorie, trecînd In zgomotul roților, comparau cimpul mieu, cu glas tare, cu cîmpurile prin cari trecuseră, asa-că știeam ce figură făceam în lumea arriculturei. Cimpul mieu lera fără estimare în raportul lui Mr. Colman. Dar, ca s’o spunem în treacăt, cine estimează oare valoarea recoltei pe care o hărăzește Natura în cîmpurile și mai sălbatece încă, neexploatate de om? Re

§§

226

WALDEN

:

și înainte de a se ridica soarele de-asupra stejarilor arbuști, cînd toată roua nec.inti.ă iera, cu toatefermierii mi-au atras luarea aminte împotriva iei, ieu aș povățui ca toată munca să se facă numai pe rouă, mă apucam să dobor semețiea trufașelor rînduri de buruene din cîmpul mieu de fasole, și să le arunc pulbere peste cap. Des-de-aimineață ieram la muncă, desculț, înotînd ca un artist plastic în ni sipul umezit de rouă, fărîmicios, din care soarele îmi încărca picioarele cu losiopăni, mai tîrziu. Si soarele mă lumina ca să prășesc fasole, în timp ce ieu hotărniceam cu-nce.ul de la coadă spre cap, de la cap spre coadă, această pod.nă galbenă, nisipoasă, între lungile rînduri verzi, de cincisprezece prăjini, cari ajungeau într’o parte la un tufiș de stejari arbuști, unde mă puteam odihni la umbră, iear în alta la un câmp de spinăriș ale cărui porum bele verzi, pănă să mă dedau unui nou pugilat, a veau cînd să-și înegrească coloarea. Inlăturarea bu ruenilor, punerea de pămînt proaspăt la tulpina fasolelor, și îndemnarea acestei burueni sămănat de mine, să facă pămîntul cel galben să-și rosteasc cugetarea de vară în frunze și flori de fasole și nu în pelin, iearbă cînească, mohor, asta iera zilnica mi treabă. Aju îndu-mă prea puțin cu cai sau cu vite cu oameni sau cu flăcăi tocmiți, cu unelte perfection de agricultură, nu înaintam așa iute și ajungeam mai intim de cum iera obiceiul cu fasolele mele. Dai munca cu mînele, chiar dusă pănă să ajungă cor vadă, nu-i poate nici o dață cea mai rea formă de trîndăvie. Munca are o nes’rămutată și nepieritoare morală, și pentru omul instruit iea produce un rezultat clasic.

In ochii călătorilor trecă ori cătră vest, prin Lincoln și Wayland, ca să se ducă cine știe unde, feu

§§

tirnind liber în festoane: ieu, casnicul gospodarul, băștinașul muncitor de pămînt. Domeniul mieu nu

jeram prea agricola laboriosus, lei, stînd comod în cu coa ele pe gennuchi, și cu hățurile acabriolete,

intîrziea înse de de cugetarea

a fi în a ară de vederea și lor, pentru iei. De alt-feliu iera singurul cîmp descoperit și cultivat pe o mare întindere și de-o parte și de alta a drumului, așa-că, călătorii trecători profitau. Une-oi se întîmpla ca din sporovăiala și din chibzue’ile acestor călători omul din cîmp să audă mai mult de cît ar fi fost destinat pentru urechile sale: „Fasole, atît de tîrziu. atît de tîrziu”. Pentru-că ieu urmam să Mazere, samăn, cînd alții îîncepuseră să prășască. Agricultorul sacerdotal* n’o prevărure. „Porumb pentru vaci, vere: porumb pentru vaci”. Să încolțească aici? Intreabă cascheta neagră a pardesiului cenușiu. Iear fermierul cu trăsă’urile aspre își opreste buestrașul lui bucuros, ca să cerceteze ce faci, cînd nu vede îngrășăminte în brazdă, recomandîndu-ți ce-va rumeguș, ce-va din vre-o altă murdărie alcătuit, poate cenușă sau ipsos. Dar aici ierau două acre și jumătate de brazde, și drept droagă numai o săpăligă, și numai două mîni de înhămat la iea, alte droage și cai ne fiind agreate, iear rumegușul fiind departe de tot. Tovarășii de călătorie, trecînd In zgomotul roților, comparau cîmpul mieu, cu glas tare, cu cîmpurile prin cari trecuseră, asa-că știeam ce figură făceam în lumea arriculturei. Cîmpul mieu lera fără estimare în raportul lui Mr. Colman. Dar, ca s’o spunem în treacăt, cine estimează oare valoarea recoltei pe care o hărăzește Natura în cîmpurile și mai sălbatece încă, neexploatate de om? Re

Probabil aluzie la vre-un pastor trecător pe acolo.

§§

îngrijire,

colta fînului englezesc ieste cîntărită cu uumiditatea calculată, calculate silicatele și potasa Cu toate astea în cele mai mici văgăuni și smîrcuri de pădure, balne și ceairuri, crește o recoltă bogată și variată pe care omul uită numai să o adune. Cîm pul mieu iera așa zi înd veriga care lega cîmpurile sălbatece, de cîmpurile cultivate. După cum unele state sînt civilizate, altele semi-civilizate, altele săl batece sau barbare, asa și cîmpul mieu se găsea că-i, cu toate că nu în rău înțeles, un cîmp cultivat cum s’ar zice pe jumătate. Fasolele pe cari le cultivam ieu, ierau niște fasole pe cale să se întoarcă bucuroase la starea lor sălbateră, primitivă. Iear săpăliga mea le cînta Ranz des Vaches.

înaltă rămurică de prostul cel roșcovan, cîntă întreaga

In apropiere, pe cea mai fag, cîntă sturzul cel oacheș cum le place unora să-l numească dimineață, de societatea Dumitale voios. Iel ar des coperi firește cîmpul altui fermier dacă al Dumitale n’ar fi aici. Și pe cînd Duinneata sameni boabele, iel strigă:„Pune-le acolo, pune-le acolo,--acopere-le bine, acoperi-le bine,-trage de asupra, trage de-asupra, trage de-asupra”. Nu iera înse vorba de păpusoi, ci iera la adăpost de vrăjmașii speciei sale. Poate să vă vie să vă-ntrebati ce-avea de-aface această limbuție, aceste virtuozități a unui Paganini am-tor pe-o coardă sau pe două-zeci, ce-aveu de-a face cu sămănăturile tale. Cu toate astea ierau de preferat cenusei de lesie sau ipsosului Ierau un feliu de îns grășăminte de suprafață, ieftenă, în care ieu aveam. deplină încredere.

Intinzînd sau adunînd cu săvăliga mea un pămînt mai proaspăt împrejurul rîndurilor mele, ieu tulburam cenușa unor popoare fără nume-n istorie, cari au trăit sub ceriul acesta în cursul anilor pris

§§

mitivi. Și micul lor ca’aba’îc de războiu și de vînă oare iera dat la lumina zilei moderne. Zăcea de-a valmna cu alte pietrării naturale, din cari unele purtau urma unui foc de Piei Roșii, icar altele urma arsurei de soare. Zăcea de-a valma și cu resturi de olărie și sticlărie aduse de proaspeții cultivatori ai acestui pămînt. Cînd săpăliga mea dădea de pietre și zîngănea, muzica, care făcea un ecou în pădure și-n ceriu, iera pentru munca mea o întovărășire care dădea o imediată și nemăsurată recoltă. Nu mai prășeam fasole, și fasole nu ieu prășeam. Și-mil aminteam cu tot atîta milă ca și mîndrie, dacă-mi mai aminteam, de unele din cunoștințele mele duse-n oraș să asiste la liturghie.

Șoimul se învîrtea în nămiezile pline de soare pe sus pentru-că mi se întîmpla să consacru la prășit toată ziua, se învîrtea ca un punct negru-n ochiu, sau în ochiul ceriului, căzînd din cînd în cînd de-o dată și cu acelaș zgomot ca și cum ceriurile s’ar fi despicat, sfășiate la urmă în adevărate zdrențe și fășii, cu toate că rămînea › boltă nedespicată. Mici demoni cari umpleau văzduhul și-și depuneau ouăle pe pămînt, pe nisipul gol, ori pe stînci, pe creștetul muntilor, unde rar le găsea cine-va. Drăgălași și gingași, ca niște crețuri luate din lac, ca niște frunze rîpite de vînt și azvîrlite să plutească în ceriuri: atît de mare înrudire ie în Natură. Șoimul ie fratele aerian al valului, pe de-asupra căruea zboară, supraveghindu-l. Aripele lui, măestre și umplute cu aer, sămănînd cu aripioarele rudimentare și fără fulgi ale undei.

Mi se mai întîmpla să pîndesc doi uli, din naltul ceriului, în zborul lor circular, înălțîndu-se și coborîndu-se alternativ, apropiindu-se unul de altul, ca să se depărteze apoi, simbol al cugetărilor mele. Sau

§§

ieram atras de trecerea unor porumbei šălbateci dintr’o pădure în alta, într’o ușoară și vibrătoare bătae din aripi, cu graba unor mesageri. De sub vre-o răgălie putrezită săpăliga mea răsturna vre-o sa’amandră amortită, grozavă, ciudată. vestigiu al Egiptului și al Nilului, cu toate că contimporană cu noi. Dacă făceam o pauză, răză:nat de săpăliga mea, toate zgomotele și priveliștile le auzeam și vedeam pretutindeni în rîndul fasolelor, parte din nesfîrșitul ospăt pe care-l hărăzea cîmpul.

In zilele de gală sau de paradă orașul descarcă tunurile lui grele, cari răsună pănă-n pădure ca niște puști de soc. Si cîte-va crîmpee de muzică marțială ajung pănă acolea din cînd în cand. Pentru mine, unde mă aflu, în cîmpul mieu de fasole, la cealaltă extremitate a ținutului, tumurile fac zgomotul unei gogoașe care se sparge. Dacă iera vorba de-o desfășurare militărească de care nu aflasem nimic, une-ori toată ziua aveam vaga simțire a unui feliu de mîncărimi sau indispoziții la orizont, ca și cum trebuea să se întîmple vre-o molimă în curîndscarlatină sau ’blîndă-pănă ce în sfîrșit o suflare mai priincioasă de vînt, zorindu-se peste cîmpuri și de-a lungul căei Wayland, îmi aducea vestea că „militiea făcea exercițiu”. După zbîrnîirea îndepărtată, lai fi zis că ar fi roit albinele cui-va și că vecinii, după povața lui Virgiliu, cu ajutorul unui ușor tintinnabulum, pe cele mai sonore din uneltele lor gospodărești, se sileau a le face să se coboare din nou în stup. Iear cînd zgomotul se stîngea cu totul în depărtare, cînd bîzîitura-nceta, cînd cele mai priincioase adieri nu mai istoriseau nimic, pricepeam că cel din urmă bondar trebuie să se fi retras de-acuma în siguranță în stupul din Middlesex, și că acum

§§

CAMPUL DE FASOLF

231

gindul tuturora iera indreptat spre micrea cu care stupul iera umplut.

Má simțeam mîndru știind că libertățile din Massachusett și-ale maicei noastre patrii, ierau sub asemenea pază. Și-ntorcîndu-mă la săpăiiga mea, ieram plin de-o nespusă încredere, și-mi urmam mai departe munca, voios, într’o senină așteptare a viitorului.

Cînd ierau mai multe muzici, părea că tot satul ar fi fost o uriașă suflare, și că toate clădirile s’ar fi umflat și desumflat pe rînd și cu zgomot. Une-ori înse atingeau pădurea accente nobile și pline de inspirare, trompeta cîntînd Inălțarea La Renommé, Atunci simțeam c’aș fi pus în frigare un Mexican, pentru-că de ce să ne ținem

cu-n sos care-care, numai de baliverne,

și căutam cu privirea prin prejurul mieu vre-o marmotă sau sconcă, ca să-mi destășor instinctele mele cavalerești. Aceste accente marțiale păreau a veni tot atît de departe ca Palestina. Și-mi aminteau un marș al Cruciaților la orizont, pe lîngă o ușoară fanfară și-o tremurare ondulatoare a crestelor de ulmi suspendate de-asupra satului. Iera negreșit una din zilele mari. Cu toate că ceriul, vázut din desfundătura mea, avea tot aceea-și mare și eternă privire pe care zilnic o are.

O experiență neobicinuită, îndelungata cunoștință cultivată de mine cu fasolele, fie semănîndu-le, fie prășindu-le, fie culegîndu-le, fie bătîndu-le cu umblăciul, fie vînturîndu-le, fie vînzîndu-le-ceea-ce iera cel mai anevoe din toate,-aș putea să adaog, fie mîncîndu-le, pentru-că, negreșit, am și gustat din iele. Ieram hotărît a cunoaște fasolele.* Pe cînd creșteau, aveam obiceiu! să prășesc de la cinci dimineața păn la

In America, despre cine-va ignorant se zice că nu cunoaște fasolele.

§§

232

WALDEN

amiază, întrebuințînd de obiceiu restul zilei la alte treburi. Gîndiți-vă cît de apropiată cunoștință și cît de curioasă poți face ast-feliu cu tot so.ul de buruene… Vor fi oare-care repetări în această descriere, pentru-că nu puține repetări sînt și-n muncă… Cît de apropiată cunoștință poți face, tulburînd fără nici o milă delicatele lor organizme, făcînd cu săpăliga-ți a.ît de revoltătoare deosebiri, răzuind rînduri întregi de-un soiu, pentru a cultiva cu sîrguință de-un altul. Uite pelinul pontic, uite anserina albă sau loboda, -uite măcrișul, uite brăbina, - rade-le, hăcuește-le măruntel, răstoarnă-le cu gaidele-n sus, cu rădăcinile la soare, nu le lăsa nici o fibră la umbră. Alt-feliu se vor întoarce pe partea cealaltă și vor fi tot atît de verzi ca și prazul în două zile. Un războiu îndelungat, nu cu cocoarele, ci cu niște buruene, acești Troeni cari aveau de partea lor soarele, ploaea și roua. Zilnic fasolele mă vedeau venindu-le într’ajutor înarmat c’o săpăligă, și cură,indu-le rîndurile de vrăjmași, umplînd tranșeele cu morți vegetali. Cîți trufași Hectori cu cana.ul ondulă.or, cari dominau cu mult grămada camarazilor lor, n’au căzut sub arma-mi și nu s’au rostogolit în țărînă.

Zilele de vară pe cari unii din contimporanii miei, la Boston sau la Roma, le consacrau frumoaselor arte, pe cari alții le consacrau contemplărei în Indiea, alții comerțului, la Londra sau New-York, dimpreună cu ceilalți fermieri ai Nouei Englitere, ieu le consacram agriculturei. Nu că-mi trebuea să mînînc fasole, fiind-că de feliul mieu, cît s’atinge de fasole, ieu sînt Pitagorician, și, ori c’ar fi vorba de supă, ori de scrutin, de votare, ieu le-aș schimba cu orezul. Ci, poate, fiind-că trebuea ca unii să muncească la cîmp, fie și pentru tropuri și expresie, ca să slujască vre-unui fabricant de parabole într’o zi. La urma

§§

urmei iera o petrecere rară care, pre prelungită, fi putut să fie o desfrînare.

ar

Cu toate că nu le-am dat nici o îngrășăminte, și nu le-am prășit de cît o singură dată, fasolele mele, ieu le-am prășit mai bine de cît se face de obiceiu, pănă ce m’am oprit. Și-n sfîrșit mi-am luat răsplata, „care, într’adevăr, n’a fost”, zice ’Evelyn,* „compost sau laelațiune sau alt-ce-va, de asemănat cu necontenitele frămîntări, „repastinări”, și răsturnări de pămînt vegetal cu hîrle’ul”. „Pămîntul”, adaogă Evelyn aiurea, „mai cu samă cînd ieste nou, cuprinde un oare-care magnetizm, datorită căruea atrage sarea, putere sau virtute, numiți-o cum vreți, care dă pămîntului vieață, Magnetizm care-i logica ori-cărei munci, ori-cărei mișcări la cari ne dedăm față de pămînt, să re susținem: ori-ce gunoiște și alte murdare amestecături ne fiind de cît vicarii înlocuitori ai îmbunătățirei firești”. Cîmpul mieu fiind înse unul din acele „cîmpuri laice, întrebuințate și istovite, cari se bucurau de saba’ul lor”, atrăsese poate după cum Sir Kenelm Digby** pare a crede, atrăsese poate „spiritele vitale” ale văzduhului. Așa c’am recoltat vre-o douăsprezece busheli de fasole de pe iel. ***

Pentru a fi mai precis, pentru-că se deplînge că Mr. Colman a raportat mai ales experiențele costisitoare ale gentilomilor campaniarzi, adică ale moșierilor, cheltuelele mele fură:

John Evelyn (1620-1706), autorul operei Jardinier français și-a mai multor opere asupra cultivărei grădinelor.

Sir Kenelm Digby (1603-1665), autor, diplomat și „naval comander”, își atribui căsătoriea unor înriuriri astronomice, „Bushel”, baniță, în Statele Unite, 35 litri.

§§

Pentru o săpăligă

. § 0 54

7 50

Incărcat.

Aratul, grăpatul, făcutul cuiburilor

3 12¹

Fasole de sămință

1 33

Cartofe de sămînță

.

0 40

Mazere de sămînță .

0 06

Sămință de napi

0 02

Filin alb pentru alungatul corbilor .

Trei ceasuri de mașínă agricolă, cu-n flăcău 1 00 Cal și droagă pentru ridicarea recoltei. . 0 75 Total .. § 14 72¹2 Venitul mieu, (patrem famillas vendacem’,

non

emacem esse oportet), fu pentru:

Nouă busheli și douăsprezece quarturi de fasole, vindute § 16 94 Cinci busheli de cartofe mari.

2 50

2:25

Nouă busheli de cartofe mici

1.00

Iarbă.

0 75

Pae

Total.

§ 23 44

§ 8 71¹2

Dind un profit pecuniar de

Rezultatul experinței mele cu cultivarea fasolelor ieată-l: Să se samene fasole măruntă, albă, tufoasă, obicinuită, pe la începutul lui Iuniu, în rînduri de trei picioare pe optsprezece palmace interval, avînd grija de-a alege sămînță nu veche, rotundă, și neamestecată. Să se dee din capul locului băgare de samă la viermi și să se împlinească lipsurile prin sămănare din nou. Să se ’dee luare aminte apoi la marmote, dacă-i un loc neadărostit, pentru-că astea vor ronțăi în treacăt cele dintăi frunze fragede păn la cotor aproape. Cînd tinerele vreiuri se vor ivi, marmotele le vor observa din nou și le vor tunde, cu muguri cu tot și cu tinerele păstăi, așezate cu capul ridicat, ca veverițele. Dar mai ales să se recolteze cît mai de vreme, dacă nu voim să ne apuce înghețul și voim să avem o frumoasă recoltă, potrivită pentru americani corespunde cuvintului dolar. 0,54 Insamă 0 dolari 54 centi. (Centul echivalind pe atunci cinci centime. Dolarul, 5 franci).

*Semnul

§§

CAMPUL DE FASOLE

235

pentru vândut. Un mijloc de-a înlătura o pierdere simtitoare.

Atară de asta ieu am mai căpătat o experiență. Mi-am zis, în altă vară n’am să mai sămăn cu-atîta sîrguință fasole, nici păpușoi, ci seminți, dacă se va mai găsi pe unue-va asemenea sămînă, ca sinceritatea, lealitatea sau cinstea, simplitatea, buna-credință, nevinovațiea, și altele la feliu, să văd dacă nu vor răsări în solul acesta, chiar tără atîta muncă și gunoire, și nu mă vor nutri, pentru-că, negreșit, un asemenea soiu de recolte vor fi săcătuit solul. Așa mi-am zis, sărmanul de mine. Și ieată că a trecut o vară, și ala, și alta, și-s nevoit să mărturisesc, Cetitorule, că semințele sămănate de mine, dacă într adevăr au fost semințele unor atare virtuți, au fost mîncate de viermi sau vitalitatea și-au prăpădit-o. Ceea-ce-a făcut că n’au răsărit din pămînt… In de obște oamenii nu vor fi curagioși de cît în măsura în care părinții lor au fost curagioși sau siioși. Genera,iea ană oare, 1ără ndoeală, nu va lipsi să samene păpușoi și fasole în fie-care an, întocmai cum au făcut Indienii sau Pieile Roșii acum atîtea veacuri și-au învățat și pe primii coloni să facă, ca și cum ar fi fost un destin.

;

Mai dăunăzi, spre marea mea mirare, am văzut un bătrîn, făcînd gropi, pentru a șapte-zecea oară, dacă nu mai mult, c’o sapă, și nu ca să se lungească dînsul la tund. De ce n’ar încerca înse Noua Engliteră și alte cele, și, fără să dee atîta însemnătate recoltei sale de boabe, de cartofi și de iearbă, ca și pometurilor sale, de ce n’ar face să răsară și alte recolte? De ce să facem atîta caz de fasolele noastre de sămînță, și sá nu facem nici un caz de o nouă sămînță, de o generație nouă de oameni? In realitate ar trebui să ne simțim săturați și reconfortați dacă.

§§

236

WALDEN

1

întîlnind un om, am fi încredințați că vedem unele din calitățile mai sus indica.e, pe cari toți le apreciem mai mult de cît pe alte produse, dar cari de multe ori sînt sămănate din azvîrlıte și rămîn suspendate-n văzduh, dacă am fi încredințați că le vedem că au prins rădăcini într’însul și-au răsărit.

ată venind de-a lungul căei o calitate mai subtilă și mai nespus de aleasă, ca lealitatea, ca cinstea și ca dreptatea, cu toate că într’o foarte slabă măsură. Ambasadorii noștri ar trebui să aibă drept misiune de-a trimete asemenea semințe în țară, mai curînd de cît altele. Iear Congresul să facă așa ca-n toată țara să se facă distribuirea. Cu sinceritatea n’ar trebui nici o dată să fim atît de parcimonioși. Nu ne-am înșela, nu ne-am insulta, nu ne-am izgoni, n’am fugi nici o dată unii de alții, din pricina ticăloșeniei noastre, dacă ar fi de față migdala meritului și-a iubirei. Intîlnirile noastre n’ar trebui să fie nici o dată atît de grăbite. Cea mai mare parte dintre oameni, și cîți n’am întîlnit cari păreau că n’au de loc timp, sînt cu totul absorbiți, nu-și văd de cît · de fasolele lor. Am vrea să ne întreținem nu cu niște oameni pururea pe cale de-a roboti, răzămați într’o săpăligă, sau într’un hîrlet, ca-ntr’o cîrjă, în intervalele muncei. Nu c’o ciupercă, ci cu niște oameni rîdicați în parte de la pămînt, ce va mai mult de cît rîdicați, ca niște rîndunele coborîte și mergînd pe pămînt:

A

And as he spake, his wings would now and then Spread, as he meant to fly, then close again”.

„Și pe cînd vorbea, aripele-i din cînd în¸cînd se desfășurau, Ca și cînd ar fi vrut să zboare, după care se închideau”,

Ca să ne închipuim că cu niște îngeri vorbim Pînea poate nu întotdeauna să ne nutrească, totdeauna înse ne face bine. Jea înlătură chiar înțepeneala.

§§

CAMPUL DE FASOLE

237

incheeturilor noastre, și ne face sprinteni și mlădioși, cînd par’că tocmai bine nu ne-am simț, sprinteni și mlădioși, ca să recunoaștem ori-ce gene.ozitate în Natură sau om, ca să împărtășim ori-ce bucurie cura.ă și bărbătească.

}

vechea poezie, ca și vechea mitologie lasă, cel puțin, lasă a se-nțelege, că agricultura a fost odinioară o artă sacră. Dar practicarea iei ie urmărită de noi cu o grabă și o nesocotință profanatoare, țin a noastră fiind numai de-a poseda ferme mari și recolte bogate. N’avem nici sărbătoare, nici procesiune, nici ceremonie, fără să trecem cu vederea Concursurile noastre agricole și ceea-ce numim Acț.uni de Grație, prin cari fiermierul să-și exprime sentimentul ce poate avea despre sfințeniea profesiei sale, sau cari să-i amintească sacra iei obîrșie. Ceea-ce ispitește pe fermier și-l atrage ieste premiul, ieste banchetul. Nu lui Ceres aduce iel jertfă, nici lui Jupiter Pămînteanul, ci, socot, infernalului Plutus. Datorită avariției și egoizmului, și unui osnic obiceiu, de cari unii nu ne-am emanicipat, de a privi pămîntul mai mult ca o proprietate, sau ca un mijloc de-a dobîndi proprietate, peisagiul ie diformat, agricultura degradată cu noi, și fiermierul duce o vieață din cele mai păcătoase. Iel nu cunoaște Natura de cît ca jăfuitor. Caton susține că, cîștigurile agriculturei sînt mai cu deosebire pioase și drepte (maximeque pius quoestus), Și, după Varron, vechii Romani „numeau acelaș pămînt Mamă și Ceres, și credeau că cei cari- cultivau, duceau o vieață pioasă, folositoare; că ierau singurii supraviețuitori din neamul Regelui Saturn”.

Noi uităm prea adesea că privirea soarelui nu face de loc deosebire între țarinele noastre cultivate și cîmpii și păduri. Cu toatele îi reflectă deopotrivă

§§

238

WALDEN

razele, după cum i le și absorb, și țarinele nu sînt de cît o slabă parte din splendidul tablou pe care soarele îl contemplă în zi.nica-i cursă. Pentru iel pămîntu-ntreg ie ca o grădină de cultivat. De aceea ar trebui să privim bineracerea luminei solare cu o tot atîta încredere și mărinimie. N’are de-a face că ieu prețăluesc sămînța unor fasole, și că o recoltez la sfîrșitul anului. Acest întins cîmp, pe care ieu att 1-am privit, nu mă privește pe mine ca pe cel mai de căpetenie cultivator, ci privește de-aiurea niște mai rodnicitoare înrĵuri pentru iel, cari-l udă și-l înverzesc. Aceste fasole au un produs care de mine. nu-i adunat. Nu răsar oare în parte pentru marmote? Spicul de grîu (în latinește spica, mai din vechiu speca, din spe, speranță), n’ar trebui să fie singura speranță a agricultorului: grăuntele lui sau bobul (granum, din gerendo, acțiune de-a încolți), nu je totul se încolțește. Cum să lipsască atunci pentru noi săcerișul? Să nu mă bucur oare și de îmbielșu garea ierburilor ale căror semințe sînt grînarul pa serilor? Nu prea are de-a face comparativ, cu alte cuvinte să nu ne prea pese că țarinele umplu hambarele fermierului. Agricultorul cins.it își va alunga supărarea, după cum veverițele nu atribue nici un interes chestiei de a ști dacă pădurea va produce ori ba în anul acesta castane. Agricultorul cinstit își va isprăvi munca o da.ă cu ziua, renunțînd la ori-ce pretenție asupra produsului țarinei sale, jert.ind

în spirit nu numai cele dintăi, dar și cele din urmă

ale iei roade.

§§

SATUL

După prășit, sau poate cetit și scris, dimineața, de obiceiu mă scăldam a doua oară în lac, străbătînd înnot, ca probă de distanță, vre unul din golfulețele lui. Imi spălam, mă rog, persoana de pulberea muncei, sau îmi netezeam cea din urmă încrețitură pricinuită de studiu. Și după amiaza cu totul liber ieram. Zilnic sau la două zile o dată, mergeam să dau o raită prin sat, s’aud trăncănelele cari aco¹ea nu se mai întrerupeau, trecînd din gură-n gură sau din ziar în ziar, și cari, luate în doze homeopatice, ierau, trebuie să o spunem, tot atît de răcoritoare, în feliul lor, ca și foșnetul frunzelor și orăcăi’ul broaștelor. După cum mă plimbam prin pădure, să văd păsările și veveritele, tot asa mă plimbam și prin sat, să văd oamenii și copiii ștrengari: în locrt vîntului printre pini, ascultam huruitul căruțelor.

.y.

De-o parte a casei mele, pe pajiștea de lîngă gîrlă, locuea o colonie de sobolani muscati.

La spatele păduricei de ulmi și platani, de altă parte, iera un sat de oameni cari nu-și mai vedeau capul de treabă, tot atît de curioși pentru mine ca și marmotele de cîmpie, oameni cari stăteau fie-care

§§

dinaintea vizuinei sale, sau alergau la vre-un oare-care vecin, apucați de cîrceii palavragelei. Mergeam aici adesea să le observ obiceiurile. Satul mi se părea o mare sală de znoave. Și-ntr’o parte, ca să poată trăi, căm făcea odinioară Redding & Company din State Street, oamenii țineau, nuci și struguri, sau sare și făină, și alte produse de băcănie. Unii arătau înse atîta poftă pentru cea dintăi marfă adică pen

tru znoave-și-atît de zdravene crgane de mistuire aveau, în cît ierau în stare să stee cît de mult pe maidanuri, fără să se miște din loc, și să lese această marfă să fiearbă-ncet și să zumzăe la urechile lor ca acele vînturi Eteziene, văratice, sau ca și cum ar fi inhalat eter, care nu produce de cît toropeală și nesimțire la suferință, altminteri s’ar fi îmbolnăvit

de atîta palavrageală. Dar așa, puteau să asculte ori-cît fără ca asta să aibă asupra conștiinței lor vre-o înrîurire vătămătoare. Ieu nu lipseam aproape nici o dată, hoinărind prin sat, nu lipam să văd un șir din aceste personagii de elită, fie stînd la poartă pe-o scară, încălzindu-se la soare, cu capul aplecat înainte și cu ochii gata a-i întoarce din cînd în cînd la dreapta sau la stînga, cu voluptate, de-a lungul drumului, fie răzămate de vre-un pătul, cu mînele-n buzunar, ca niște cariatide, par’că să-l sprijinească. De obiceiu, stînd în aerul liber, nu le scăpa nimic din ce aducea vîntul. Ierau nîște rudimentare mori, încari orí-ce trăncăneală se prefăcea mai întăi de toata în huruială, pentru a trece după aceea în mori mai perfecționate, cu alte cuvinte prin

case.

Ce-am observat iera că organele de căpetenie ale satului ierau băcăniea, cîrciuma, poșta și banca. Și încă, drept parte necesară a mecanizmului, satul în.

§§

treținea, unde se cuvenea, un clopot, un tun și o pompă de foc. Afară de asta, casele ierau așa feliu așezate ca să se poată trage din neamul omenesc cel mai mare folos cu putință. Ierau așezate în ulicioare și față-n față, așa-ca ori-çe trecător să fie ușor de bombardat, și ori-ce bărbat, femee și copil, să-l poată cîrpi. Nu mai încape vorbă că cei așezați mai la-nceputul liniei, unde puteai să vezi mai bine și tot o dată să fii văzut, și să și dai cea dintăi lovitură, își plăteau mai scump locul lor. Cît despre ceilalți locuitori răspîndiți mai la margine, unde largi deschizături, locuri goale, de la o casă la alta începeau să se caște, pe unde trecătorul putea să sară sau peste ziduri sau s’o șteargă iu e, ca să se pe, pe drumul vacilor, locuitorii nu plăteau de cît o foarte ușoară dare, fie foncieră, fie pe ferestre și uși.

Firme atrăgătoare ierau pre’utindenea atîrnate. Unelé, ca taverna și hanul, să te prindă prin poftă. Altele, ca magazinul cu noutăți și prăvăliea giuvaergiului, să te acațe prin fantezie. Iar altele să te apuce de păr, de picioare, sau de pulpanele hainei: ca bărbierul, cizmarul sau croitorul. Și apoi mai ierai invitat ne-ntrerupt, invitat cu totul stăruior, ierai tras cu alte cuvinte de mînecă să intri în toate casele pe lîngă cari treceai și să aștepți aici și alți musafiri. Cele mai adesea iet scăpam minunat de-asemenea primejdii, fie mergînd cu-ndrăznea¹ă și fără șovăire cu capu-n piept, înainte spre tinta mea, cum se recomandă celor ce aleargă cu vîntu-n coastă, fie concentrîndu-mi cugetările asupra unor subiecte înalte. Ca Orfeu, care „cîntînd din lira-i din răsputeri, laudă zeilor, domina cu asta vocea Sirenelor, și scăpa de primejdie”. Une-ori mi se întîmpla a o șterge de-o dată ca o săgeată, fără ca cine-va să

§§

poată spune în care parte am apucat. Pentru-că ieu nu mă împiedicam de mofturi, și nu stăteam de loc la cumpene față de-o spărtură din gard. Une-ori aveam obiceiul s’o zbughesc și-n vre-o casă, unde ieram firește bine primit. Și după ce-mi umpleam sacul cu toate noutățile ce mai rămăseseră din huruială, după ce ascultam toate perspectivele de războiu și de pace și luam cunoștință că mai iera păn la sfîrșitul lumei, căutam să-mi capăt din nou libertatea pe căile dosnice, după care scăpam din nou la pădure.

Nimic nu iera mai plăcut, cînd stăteam mai tîrziu în oraș, de cît să mă avînt în noapte, mai cu samă dacă noaptea iera întunecată și furtunoasă, și să întind pînzele din vre-un strălucit vorbitor de sat sau din vre-o sală de conferinți, cu un sac de săcară sau de făină de păpușoi în spinare, să întind pînzele spre micul și liniștitul mieu port din pădure. Și după ce astupam toate răsuflătorile de pe-afară, să mă retrag cu un vesel mănunchiu d’e cugetări sub tăblii, lăsînd la cîrmă numai omu-mi exterior, sau legînd și cîrma în mers, cu pînzele cu totul desfășurate. Lîngă focul cabinei mele ,sub pînza mea navigînd”, imi veneau o mulțime de înviorătoare gîndiri. Și nici o dată n’am fost aruncat pe coastă, nici adus la desperare, pe ori-ce timp, cu toate că am întîlnit și ieu cîte-va cumplite furtuni.

In pădure, chiar în nopțile obicinuite, se face mai întunerec de dit in de obste se crede. Ca să nu rătăcesc drumul, trebuea adesea să rîdic ochii la deschizătura copacilor, de-asupra cărărei. Iear unde drumul nu iera umblător, să caut cu piciorul slaba urmă a pașilor miei, sau să mă călăuzesc după așe

§§

SATUL

243

zarea cunoscută a unor copaci pe cari-i pipăeam cu mîna, trecînd de pildă printre doi pini, la nu mai mult de opisprezece paimace unul de altul, prin adîncul pădurei și pe-o noapte ori-cît de neagră. In cite-o noapte întunecoasă și umeuă, cînd picioarele recunoșteau pe dibuite cărarea pe care ochi-mi nu o veueau, cînd mă întorceam tirziu, visător și cu gîndul aiurea tot lungul drumului, pănă ce ieram deșteptat de nevoea de a ridica mina și a o pune pe cianță, mi se întîmpla să nu-mi pot aduce aminte de-un singur pas de pe cale, și să cuget că poate corpu-mi, dacă stăpînu-i s’ar fi abătut, și-ar fi găsit singur calea de-ntors după cum mina își găsește calea la gură, fără îndrumător.

De multe ori, cînd se întîmpla ca vre-un vizitator să stee la mine pănă sara tîrziu, și să fie noaptea întunecoasă are, ieram nevoit să-l însoțesc păn la drumul bătut de la spatele casei, și să-i arăt calea de apucat, pe care, ca să n’o pieardă, trebuea să se încreadă mai mult picioarelor de cît ochilor. Intr’o noapte întunecoasă de tot, am pus ast-ieliu pe cale doi tineri cari pescuiseră-n lac. N’aveau de trecut prin padure de cît vre-o milă pănă la casa lor și ierau cu drumul obicinuiți. A doua sau treea zi unul dintr’înșii îmi povesti c’au rătăcit mai toată noaptea pe-aproape de locuința lor, pe care n’au găsit-o de cît în ziuă, uzi păn la piele, tiind-că între timp îi trăsese cite-va ropole de ploae și frunzele copacilor se muese.ă. Am auzit vorbindu-se de o mulțime de oameni, cari se rătăceau chiar și pe ulițele satului, cînd ceața iera atît de deasă, așa zicînd s’o tai cu cuțitul. Unii locuitori mai de pe la margine, plecați cu căruța-n tirg după tîrgueli, ierau nevoiți să rămîe-n căruță și să mîe toată noaptea

§§

244

WALDEN

in tirg. lear dame și domni, întorcîndu-se de la vizite, dibuind trotuarul cu piciorul, se depărtau cîte o jumătate de milă din calea lor, fără să-și dee samă cînd o coteau.

le o experiență uimitoare, pe care-i bine s’o faci, întru atît ie de prețioasă, accea de a te rătăci uneori prin pădure, în ori-ce timp. Adesea, pe vre-un viscol, chiar ziua, mi s’a în împlat să horhăesc peun drum bine cunoscut, fără să pot spune cu toate astea care cale ducea la sat. Cu toate că știi c’ai călcat’o de mii de ori, nu poți recunoaște nici cea mai mică urmă deosebitoare și ți se pare lot atît de străină ca și-o cale Siberiană. Noaptea, nu mai încape vorbă, nedumerirea sau zăpăcirea ie fără de asemănare mai mare. In plimbările cele mai obicinuite noi nu înce.ăm, ori-cît de inconștient, nu încetăm să ne călăuzim ca piloții, după oare-cari lumini sau promontorii bine cunoscute. Și chiar dacă depășim cursa noastră obicinuă, tot avem în amin-, tire îmățoșarea unui promon.oriu învecinat. Numai cînd cu totul ne rătăcim, sau sîntem făcuți să ne învîrtim împrejurul nostru pentru că în lumea asta-i de-ajuns să fii făcut să te-nvîrtești o dată împrejuru-ți cu ochii legați, ca să te rătăcești, numai atunci ne dăm samă de întinderea și de necunoscutul Naturei. Ori-ce om, de cîte ori se deșteaptă din somn sau din vre-o oare-care preocupare, trebuie să-și învețe din nou punctele cardinale. Numai cînd ne rătăcim

am rătăcit lumea

cu alte cuvinte numai cînd începem a ne găsi pe noi, și ne dăm samă de punctul unde ne aflăm, ca și de întinderea nes. îrșită a raporturilor sau re.a,iilor noastre cu alții.

Intr’o după amiază, pe la sfîrșitul celei dintăi -

§§

SATUL

245

veri, mergînd la

sat să-mi icu

gheată de la un cirpaciu, am fost înhățat și băgat la-nchisoare, pentru-că, după cum am povestit-o aiurea, nu plătisem o dare, sau nu recunoscusem autoritatea Statului, care cumpără și vinde bărbați, temei și copii, cum ar cumpăra niște vite, la poarta Senatului său.* Ieu îmi alesesem calea pădurei cu alte gînduri. Dar ori încotro s’ar înarepia un om, iel se va vedea urmărit de oameni, cari vor pune ghiara scîrboaselor lor așezăminte pe iel, silindu-l, cînd pot, să facă parte din desperata lor „odd fellow”,** societate. Ce-i drept, aș fi putut să mă împotrivesc cu puterea, cu mai multă sau mai puțină izbîndă. Aș fi putut să mă răpăd asupra societăței cu „șișu”-n mînă. Dar am găsit mai bine ca socie.a.ea să se răpadă cu „șișu”-n mînă asupra mea, ființa desperată societatea fiind. Mi s’a dat drumul firește a doua zi. Mi-am luat gheata reparată și m’am întors la pădure la timp pentru a-mi lua prînzul mieu de afine pe Fair-Haven Hill.

N’am fost molestat nici o dată de nimeni sau atacat, afară de cei cari reprezentau Statul. De aceea n’aveam nici încuetoare, nici lacăt, de cît pentru pupitrul în care-mi păstram hirtile mele. Măcar un ivăr să-l pun la ușă sau la ferestre. Și nu-mi încuiam nici o dată ușa, nici ziua, nici noaptea. Chiar cînd trebuea să lipsesc mai multe zile de-acasă. In toamna următore am și petrecut vre-o cincisprezece zile în pădurile din Maine, Cu toate astea casa mea a fost mai respectată de cît dacă ar fi fost păzită de-o gardă de soldați. Plimbătorul obosit putea să se odihnească și să se încălzască la vatra mea, cărtu

Walden a fost scris în ajunul războiului de Secesiune. „Odd-felowii” ierau o societate secretă ca a Franc-Masonilor.

§§

246

WALDEN

rarul să petreacă cu cele cîte-va bucoavne aflate pe masa mea, iear simplul curios, să desch.dă ușa du lapului, să vadă ce-mi mai rămăsese din pranz și ce perspective aveam pentru cină. Și trebuie să 0 spun, că dacă au fost, des.ui oameni din toate clasele cari să apuce asemenea caie spre lac, nici o dată n’am avut vre-o supărare serioasă din partea lor. Și nici o dată nu mi-a lipsit din casă ce-va, arară de-o mică carte, un volum de Homer, care poate păcătuea că iera aurit. Cît s’atinge de volumul acesta, cred că tot un soldat din tavăra noastră pe vremea aceea l-a șterpelit. De altminteri sînt încredințat că dacă toată lumea ar trăi tot aît de simplu cum trăiam ieu pe-atunci, turtul și șterpelirea n’ar mai fi cunoscute Furtul și șterpelirea n’au loc de cît în comunită țile în cari unii posedă mai mult de cît trebuie pe cînd alții duc lipsă. Homerii lui Pope ** n’ar întîrziea să se vadă cum se cuvine repartizați:

„Nec bella fuerunt,

✰✰✰

Faginus astabat dum scyphus ante dapes^.” Nor wars did men molest, When only beechen bowls were in request”.

„Războiu nu se putea isca

Cîtă vreme iera în cinste scafa de fag”.

„Voi, cari conduceți daraverile publice, ce nevoe aveți să vă slujiți de pedepse? lub.ți virtutea, și. poporul va fi virtuos. Viruțile unui om superior sînt ca vîntul: virtuțile unui om de rînd, ca iearba: cînd vîntul trece peste dînsa, iearba se-nclină” ****

Adică cine-va in stare de-a apreciea cartea. Pope, care a tradus pe Homer în engleză.

Tibul (cartea I, Elegiea X).

Analectele lui Confucius. Cartei XII, cap. 19.

§§

LACURILE

Une-ori, după o indigestie de societate omenească și de flecărire, storcînd pănă la ultima picătură pe toți prietenii miei din sat, mă avînturam la în împlare mai departe de cît pănă unde de obiceiu mă opream, spre apus, în părțile și mai neumblate ale comunei, „spre alte și alte păduri, după noi pășunațuri”. * Sau, pe cînd soarele se culca, îmi luam cina din gaylusacee și de afine pe Fair - Haven Hill, făcîndu-mi și-o provizie din astea pentru cîte-va zile. Fructele nu-și dau adevărata ’savoare celui care le cumpără, nici celui care le cultivă pentru vînzare. Numai un singur chip ie de a dobîndi această savoare, cu toate că puțini se slujesc de iel. Dacă voiți să cunoașteți savoarea afinelor, întrebați pe micul văcar sau întrebați găinușa. le o greșală vulgară a celui care nu le-a cules nici o dată, de a crede că a pus în gura lui afine. Nici o dată o afină n’a ajuns la Boston. Aici nu-s cunoscute de pe timpul cînd creșteau pe cele trei coline ale Bostonului. Gustul de ambrozie și esența fructului piere o dată cu catifelarea, cu bruma pe care o rîpește frecătura îndurată în căruța care merge la tirg, fructul ajungînd o simplă merinde, nu’ret. C`tă vreme Dreptatea Eternă va dăinui, nici o afină nu se va vedea transportată în inocența-i de pe colinele țărei la tîrg.

Din cînd în cînd, isprăvindu-mi prășitul sau plivitul zilnic, plecam să întîlnesc un oare-care nerăbdător camarad pornit să pescuiască încă de dimineață în lac, tăcut și nemișcat ca o rată sau de o frun-ă plutitoare, și care, după ce încercase diferite genuri de filosofie, ajungea, de obiceiu, la sosirea-mi, la înche

§§

248

WALDEN

erea că făcea parte din vechea tagmă a Cenobiților. * Iera un om mai în vrîstă, pescar minunat și priceput în toate meșteșugurile pădurene, cărui îi plăcea să-mi privească casa ca o clădire anume rîdicată pentru folosința pescarilor. Negreșit că-mi plăcea să-l văd sezînd sub rorta’ul miru. presă incu-i undite e. î e-o dată stăteam împreună pe lac, iel la un capăt al luntrei și ieu la altul. Intre noi se schimbau înse puține cuvinte, din pricină că în anii din urmă surz’se, cu toate că din cînd în cînd îngîna cîte-un psalm care se armoniza cu filosofiea mea minunat. Relatiile noastre ierau ast-feliu relatii de armonie, mult mai plăcute de cît dacă le-ar fi întretinut vorba… Cînd, ceea ce se întîmpla mai de obiceiu, n’aveam pe nimeni cu care să vorbesc, aveam obiceiul de a destepta ecourile cu o lovitură de vîr¹ă re laturea ”¹untrei me’e, umplînd pădurile din preajmă cu-n răsunet din ce în ce mai larg împreiur, făcîndu le să se ridí-e, cum își ridică paznicul unei menagerii fiarele, pănă la a scoate un murmur din cea mai mică vălcea, din cea mai mică colină împădurită.

In serile calde stam adesea în luntre cîntînd din flaut, și vedeam bibanul, pe care parcă-l vrăjisem, balasîndu-se-n jurul mieu, iear luna că¹ătorind ne fondul gudronat, așternut de epavele pădurei. Odinioară ne-avînd ce fare. în ropti întunecoase de vară, din cînd în cînd, veneam la lacul ace’a la Walden, cu-n camarad, si, aprinzînd aproane de marginea apei un foc care, socoteam, să atragă peștii, prindeam „’uni” cu ajutorul unei motoaște de viermi înșirați pe o sfoară. Dună care, noaptea tîrziu, dună ce ne săturam de undit, aruncam în aer tăciunii aprinși, ca niște ra

Aici ie un joc de cuvinte: See no bites, se zice de pescarii cari ’n’au văzut încă pește ficnindu-le pluta.

§§

LACURILE

249

chete, cari, căzînd în lac, se stîngeau sfîrfind, ca să ne lese să ordăcăim în cea mai mare beznă apoi. Și-așa, fluerînd o melodie, ne îndrumam spre b.r.ogul oamenilor. leată înse că în cele din urmă mi am și stabilit căminul aproape de țărmul acestui lac.

Une-ori, după ce stăteam în vre-un vorbitor din sat pănă ce întreaga familie se trăgea la culcare, mi se întîmpla ca întorcîndu-mă la pădure, cam și-n vederea prinzului de a doua zi, să petiec timpul din miezul nopiei pescuind dintr’o lun.re la lum.na lunei, pe cînd bufnișele și vulpile îmi făceau serenadă, iear cîrîitura vre-unei paseri necunoscute se făcea auzită și iea cî.e-odată pe-aproape. Asemenea experiențe ierau pe cît de neobicinuite pe-atît de atrăgătoare pentru mine: Cu ancora la patru-zeci de picioare sub apă și la două-zeci sau treizeci de prăjnii de la tărm, înconjurat une-ori de mii de mici bibani și ciacîri, cari încrețeau suprafața, în lumina lunei, cu sfîrcul cozei, și comunicînd cu o lungă sfoară de in cu tainicii pești nocturni a căror sălaș se afla la patru-zeci de picioare sub apă, sau remorcînd une-ori la dreapta și la stînga pe lac, la blînda adiere a nopței, de-a lungul unei sfori de șaizeci de picioare, pe care din distanță în distanță o simțiam străbătută de-o ușoară zvîcnitură, semnul vieței vre-unui surd care, umblînd în bobote și căutîndu-și gîndul pe-acolo, moale la hotărîre, îi dădea pe la extremitate tîrcoale. In cele din urmă sfîrșiam prin a aduce încetul cu încetul la aerul regiunilor superioare, trăgînd mînă după mînă, vre-un „lup” cornut care se zvîrcolea și tipa. Iera ce-va straniu, mai ales în nopțile întunecoase, cînd cugetările îți ierau plecate să rătăcească în altè sfere, spre teme cosmogonice vaste, ce-va straniu să simți acea slabă smuncitură care te întrerupea din visări și te înlănțuea din nou la

§§

250

WALDEN

Natură. Părea că după asta puteam să-mi arunc undița sus în văzduh, ca și la fund, în acest element de abiea cu puțin mai dens. Cu chipul acesta aș fi prins, cum se zice, c’o singură nauă, doi pești.

Priveliștea lui Walden ieste de umile dimensiuni, și, cu toate că foar.e frumoasă, de măreție nu se apropie. Așa-că Walaenul n’ar pu.ea să in.ere.eze pe cine nu l-a frecventat îndelung sau n’a locuit aproape de țărmul său. Cu toate astea lacul acesta ie cît se poate de însemnat prin adîncimea și puritatea ce-o are ca să merite o descriere mai amănunți ă. Ie un put limpede și verde închis, de-o jumătate de milă lungime, cu circonferența de-o milă și trei sferturi, întinderea ca la șaizeci și mai bine de acre: un izvor nesecat în mijlocul pădurilor de pani și stejar, fără cea mai mică intrare văzu.ă sau scurgere, ăr de cît prin nori și evaporare. Colinele ce-l împrejmuesc se rîdică prăpăstios din apă pănă la înălțimea de patru-zeci și opt zeci de picioare, la răsărit ajungînd aproape de-o sută și o sută cincizeci de picioare, în unele locuri, pe-o rază de-un sfert și de-o treime de milă. Colinele sînt cu totul împădurite.

Toate apele din Concord au cel puțin două colori, una cînd sînt privite de la distanță, alta, mai deosebită, de-aproape. Cea dintăi a.îrnă mai ales de lumină și-i după ceriu. Pe senin, vara, apele par. albastre, de la o mică distanță, mai cu samă cînd sînt agitate, iear de la o de la o mare distanță toate au aceea-și coloare. Pe furtună, au cîte-o da ă coloarea întunecată a ardeziei. Marea, înse, trece într’o zi drept albastră, iear în alta drept verde, fără vre-o schimbare simțită în atmosferă. Cînd p:iveliștea iera acoperită de neauă, am văzut rîul nostru, Concord,

§§

și apă și ghiață, aproape tot atît de verde’ ca iarba. Unii văd în albastru rol area apei curte fie lichidă, fie solidă”. Cînd privim înse apele noastre de pe bordul unui caic, le vedem de coloare foarte deosebită.

Walden une-ori ie albastru, alte ori verde, chiar fără a te schimba din loc. Intins între pămînt și ceriu, iel îmbracă col area amîndurora. Contemplat de pe-o culme iel reflectează co’oarea ceriului, dar aproape de tine ie de-o coloare gălbue aproape de tărm unde se vede nisisul, apoi de-un verde deschis, care treptat se-nchise pentru a se preface, în miilocul lacului, într’un verde întunecat uniform. Sub anumite lumini, chiar de pe-o culme privit, aproape de tărm, ie de-un verde strălucitor. S’a afribu’t asemenea lucru reflectărei verdeței. Dar tot verde-i și lîngă ridicătura de nisio de la calea fera’ă, si primăvara, înainte de înfrunzire. Ceea-ce poate rezulta pur și simplu din contopirea albastrului ceresc cu galbenul reflectat de nisip. Coloarea irisului său asta ie. Tot asa-i și partea unde, primăvara, primind căldura soarelui răsfrîntă de fund și pe care și pămîntul o dă, ghiața se topește întăi și-ntăi, alcătuind un mic canal împrejurul mijlocului înghețat încă. Ca și celelalte ape ale Concordului, cînd sînt agitate puternic, pe timp senin, așa că suprafața valurilor să poată reflecta ceriu-n unghiu drept, sau din pricină că se amestecă cu iel mai multă lumină, de la mică distanță, Walden pare de-un albastru, de cît chiar ceriul mai întunecat. Pe asemenea timp aflîndu-mă înse pe suprafața-i, și divizîndu-mi raza veđerei ca să-i văd reflectarea, am discernut un albastru deschis fără pată, de nedestris, despre care ne dă o idee mătăsăriile moarade

Vre, și lamele

*LUSAAN SUNGA

1

”ADRIAN MARINO”

CLUJ-NAPOCA

f

Ongig

LARA

§§

de oțel: un albastru de cît chiar cerit mai ceruliu, alternînd cu verdele întunecat și original al părților opuse ale valurilor, cari compara’iv ar părea mocir. loase. Un albastru verzui și sticlos, dacă-mi mai aduc bine-aminte, ca acele fășii de ceriu de iearnă văzute prin spărturi de nori la anus înainte de apunerea soarelui. Cu toate că un simplu pahar din apa-i ținut la lumină ie tot atît de incolor ca aceea-și cantitate de aer. Ie un fapt bine cunoscut că o placă de sticlă va avea o coloare verde, datori¹ă masei ” sale, după cum zic fabricanții, pe cînd o bucățică din iea va fi incoloră. N’am fă ut nici o dată experienta să văd ce grosime ar trebui să aibă o masă de apă din Walden, ca să reflecteze coloarea verde. Ana rîului Concord ie neagră sau de-un brun cît se poate de întunecat pentru cine o privește de sus în jos, și, ca și cea a celor mai multe lacuri, dă corpului care se scaldă în iea o coloare gălbue. Dar apa lui Walden ie de-c limpezime atît de cristalină în cît corpul celui care se scaldă pare de-un alb de alabastru, încă și mai putin natural, carele, fiind dat că și membrele par îngroșate și răsucite, produce un efect monstruos, bun de dat xa model unui Michel Angelo.

Apa lui Walden i-atît de transparentă în cît poli ușor să-i vezi fundul la o adîncime de două-zeci, șicinci sau trei-zeci de picioare. Vislind de-asupra vezi la mai multe picioare de la suprafata-i cîrdu. rile de bibani și ciacîri, lungi poate de-abiea de-un palmac, deosebind prea bine pe cei din’àăi după dungile lor transversale. I-ai fi luat drent niște pești sihaștri în stare să găsască și pe-acolo vre-o hrană. O dată. iearna, mulți ani în urmă, venind să fac produști în ghiață ca să prind știuculiți, ridicîndu-mă de pe ghiață pe țărm mi-am azvirlit să

L

§§

curea

pe suprafața cea lucietà. Ca si cind ar fi diriguit-o înse necuratul, lunecind vre-o patru sau cinci prăjini a nimerit tocmai in una din aceste produști într’un punct unde apa iera de două zeci și cinci de picioare de-adîncă. De curiozitate m’am culcat pe ghiată uitîndu-mă prin produșcă. Securea sta în cap, cam pe-o coastă, cu coada-n sus, care se cumpănea încetinel, după pulsul lacului. Ar fi putut să stee acolo, cumpănindu-se tot asa, pănă ce cu vremea i-ar fi putrezit coada, dacă n’aș fi intervenit ieu. Făcînd o altă produșcă drept de-asupra, cu ajutorul unei dălti de ghia’ă ce o aveam și tăind cu cuțitul cea mai lungă prăjină de mesteacăn pe care am putut-o găsi prin prejur, am făcut un lat pe care l-am fixat la capă ul prăjinei ne care am coborît-o în apă cu băgare de samă. Am petrecut lațul pe de-asupra mînerului cozii, după care am tras de-o sfoară de-a lungul prăjinei, și cu chipul acesta mi-am scos săcurea.

Ţărmul lui Walden, care se alcătuește dintr’un brîu de pietre albe netede-ro’unj’te, ca niște pietre de caldarîm, afară de vre-o două golfulețe de nisipis, țărmul ieste atît de rîpos în cît une locuri ar fi de-ajuns un salt ca să ajungi în apă păn peste can. Și dacă n’ar fi neasemănata iei transparență, fundul lacului ai putea să-l vezi tot, pănă-n partea opusă. Unii socotesc că Walden n’ar avea fund. Nicăerea nu-i mocirlos. Și un observator trecător ar zice că nu-i nici un fir de iearbă în iel. Cît despre plante, afară de-n micile cup-incuri de curînd i-undate, cari drept vorbind nu fac parte din domeniul lui, o cercetare mai amănunti¹ă nu de conere nici un stînjinel, nici o trestie, măcar un nufăr, galben sau alb, nimic de cît puțină lucernă, iearba broaștei

§§

254

WALDEN

ce-va--ce-va, și poate o patlagină-două. Pe cari un scăldător ar putea prea bine să nu le vadă. Plante cari sînt curate și lucioase ca și elementul în care cresc. Pietrele se întind în apă pănă la una sau două prăjini, după care fundul ieste curat nisipos, afară de-n părțile cele mai adînci, unde de obiceiu se găsește un mic depozit de tină, depozit adunat negreșit din frunzele căzute cari au zburat păn aici în cursul atîtor toamne cari s’au părîndat. Și se mai scoate pe ancoră o iearbă verde chiar în toiul iernei, strălucitoare.

Un lac asemănător cu Walden, mai avem Lacul Alb, în Nine Acre Acre Corner,* ca la două mile și jumătate spre apus. Dar, cu toate că-n legătură cu cea mai mare parte din lacuri din împrejurime, pe-o duzină de mile, nu cunosc un al treilea lac, cu-n caracter atît de curat ca Walden, cu care numai apa de izvor s’ar putea poate asemăna. Generații peste generatii s’au părîndat, poate c’au și băut din iel, l-au admirat și sondat, după care s’au stîns: apa i-a rămas mereu verde și limpede. Ca un izvor care curge intermitent. Poate că-n acea dimineață de primăvară cînd Adam și Eva au fost alungati din Raju, Lacul Walden va fi existat. După care se va fi evaporat într’o căldicică, primăvărătecă ploae, întovărășit de ceată și de-un vînticel de la sud, și-acoperit de mii și mii de cîrduri de rate și gîște, cari nu vor fi auzit vorbindu-se de cădere și de păcatul original, într’un timp cînd li ierau de ajuns niște lacuri de-o asemenea puritate. Incepînd să urce și să coboare, limpezindu-și apele sale și colorîndu-le cu nuanța ce le împodobește și a-zi, va fi dotîndit negreșit un brevet de la ceriu ca singurul Lac Wal

Sătuleț la sudul Concordului.

§§

LACURILE

255

den al lumei dinsul să fie, distilatorul rouăi cerești. Cine știe în cî.e literaturi ale popoa.elor uitate Finîna Castaliei dinsul a ost. Sau cî.e nimie 1-all împle.it cununi în V.îsta de Aur! Walden i-o nestemată de cea dintăi apă, pe care o poartă în stema-i Concord,

Cu toate astea cei cari au călcat mai întăi pe la această lîntînă au lăsat poate urmă din pașii lor. Am rămas uimit să descoper, înconju. înd lacul, chiar unde o pădure deasă a fost doborîtă pe țărm, o îngustă cărare, ai ti zis o punce pe verșan.ul - pos, urcîndu-se și coborîndu-se rind pe rînd, apropiindu-se și depărtîndu-se de marginea apei, tot atît de veche, se pare, ca și rasa omenească pe-aici. Cărare trasă de picioarele vînătorilor băștinași, călcată încă și astă-zi, ¹ără să știe, din cînd în cînd, de cei ce hălăduesc acum pe aceste meleaguri. Iea-i mai ales vădită pentru cel ce se așază în mijlocul lacului iearna, după ce cade o ușoară zăpadă. Atunci capătă înfățoșarea unei limpezi linii albe, cotite,

pe care n’o întunecă nici iearbă, nici rămurele, foarte vădită de la un sfert de milă în unele ’locuri, unde vara abiea o poți deosebi de-aproape. Neaua o în tipărește așa zicînd din nou, în limpezi și albe caractere cu înalt relief. S’ar putea ca grădinile ornamentate ale vilelor ce se vor clădi o dată și a dată pe-aici să-i păstreze și iele urma.

Lacul se ridică și se coboară, dacă regulat sau nu, și anume la cîtă vreme, nimeni nu știe, cu toate că, ca totdeauna, mulți susțin cu hotărîre că știu. De obiceiu iearna lacul ie mai rîdicat de cît vara, dar n’are nici o legătură cu umiditatea sau cu seceta generală. Mi-aduc aminte că l-am văzut cu un picior sau două mai scăzut, și de asemenea cu cel puțin

4

§§

256

WALDEN

cinci picioare mai ridicat, de cit cînd am locuit lîngă iel. Un prag îngust de nisip pătrunde în iel, prag al cărui unul din capete dă într’o foarte mare adîncime de apă, și pe care, prin anul 1824 puneam să fiearbă o cratiță cu „chowder”, la vre-o șase prăjini de țărmul adevărat. Ceea-ce de vre-o două zeci și cinci de ani nu s’a mai putut întîmpla. Prietenii miei mă ascultau apoi neîncrezători cînd le povesteam, că după cîți-va ani aveam obiceiul să pescuesc dintr’o luntre într’un golfuleț retras din pădure, la cincisprezece prăjini de la singurul țărm cunoscut de iei, loc prefăcut de mult în pășune. Dar lacul, care n’a încetat de-a crește de vre-o doi ani, ie astă-zi, în vara lui 1852, tocmai cu cinci ptcioare mai ridicat de cît cînd locuiam ieu lîngă iel, adică tot atît de rîdicat cît iera în urmă cu treizeci de ani. Și s’a început a se pescui din nou în pășune. Ceea-ce face o diferență maximă de nivel, de la șase la șapte picioare. Cu toate astea apa vărsată de colinele înconjurătoare în totul lui tot n’are mare însemnătate. Ceea-ce îngădue să atribuim debordarea, unor pricini în legătură cu oarecari adînci izvoare. Vara asta lacul a început să scadă din nou. De notat că asemenea fluctuare, periodică sau nu, pentru a se îndeplini pare să aibă nevoe de-un șir de ani. Ieu am observat o creștere și parte din două descreșteri, și m’aștept ca peste doisprezece sau cincisprezece ani apa să fie căzută din nou la cel mai coborît nivel pe care vre-o dată l-am cunoscut.

Lacul lui Flint, la o milă spre răsărit, ținînd samă de perturbarea pricinuită de căile sale de alimentare scurgere, ca și lacurile intermediare mai mici,

și

5

§§

LACURILE

257

simpatizază cu Walden, și de curînd au ajuns la cea mai mare înălțime ce au avut cînd-va, o dată cu Walden. Acelaș lucru se-ntîmplă cu Lacul Alb, dacă-i vorba să duc mai departe observațiea mea.

Această creștere și descreștere a lui Walden la intervale îndelungate, ie folositoare cel puțin la atît: apa rămînînd la mare înălțime un an sau mai mult, dacă face plimbarea împrejuru-i anevoioasă, stärpește arbuștii ca și copacii răsăriți de la creșterea din urmă în apropiere de țărmurile lui - picipini, mesteceni, anini, plută, și așa mai departe, pentru ca, scăzînd din nou, să lese un țărm liber, neastupat. Pentru-că, spre deosebire de multe lacuri și de toate apele supuse unei zilnice creșteri, tocmai cînd apa lui ie mai joasă țărmurile lui Walden sînt cît se poate de netede. Pe partea lacului învecinată cu casa mea un șir de picipini înalți de cincisprezece picioare a fost ucis și desrădăcinat ca c’o pîrghie, ceea ce a pus capăt năvalei lor. După mărimea lor pot să se socotească și anii cari s’au scurs de la cea din urmă creștere a apei pănă la nivelul deacum. Prin această fluctuare lacul își afirmă dreptul la țărm, așa-că copacii nu pot stăpîni țărmul cu drept de posesiune. Ţărmurile sînt buzele lacului peste cari nici o barbă nu poate crește. Din cînd în Ind lacul își linge buzele. Cînd apa ajunge la cea mai mare înălțime ce-o poate avea, aninii, sălciile, artarii, scot din toate părțile trunchiului lor din apă o mulțime de rădăcini roșii, fibroase, lungi de mail multe picioare și pănă la trei sau patru picioare de-asupra pămîntului, în stăruința lor de-a se sprijini. Și am văzut că tufișurile de coacăze înmănunchete din jurul țărmului, cari în deobște nu dau nici un rod, în împrejurările astea dau o îmbielșugată recoltă.

Walden

§§

258

WALDEN

Sînt oameni pentru cari pavarea atît de regulată a țărmului de o enigmă. Concetățenii miei au auzit cu toții povestindu-se tradițiea cei mai bătrîni m’au încredințat c’au auzit-o povestindu-se-n tinereța lor după care Indienii țineau aici în vechime un paw-waw pe-un munte tot atît de ridicat în văzdul pe cît ie de înfundat lacul acum în pămînt, slujindu-se, cum spune istoriea, de o limbă destul de profană. Cu toate că acest vițiu ie dintr’acele de cari Indienii nici o dată nu s’au făcut vinovați. Și pe cînd muntele iera ast-feliu ocupat, muntele s’a cutremurat și de-o dată s’a prăbușit, scăpînd numai un bătrîn squaw, numit Walden, de la care și numele lacului. S’a presupus că pe cînd s’a cutremurat muntele, pietrele aflătoare acum s’au rostogolit în jos de pe coastele lui ca să se prefacă în țărmul de a-zi. In tot cazul ie mai mult de cît sigur că odinioară n’a fost acolea lac, și acum ieste. Această fabulă indiană nu contrazice deci nici într’o privință povestirea vechiului colon, despre care am pomenit, a vechiului colon, care își amintea atît de bine timpul în care a venit pentru întăea dată aîcí cu vărguța lui gîcitoare, a văzut o șuviță de abur dicîndu-se de-asupra pajiștei unde vărguța lui d alun se înclină numai de cît spre pămînt, ceea-ce l-a făcut să sape acolea un puț. Cît s’atinge de pietre, mulți mai cred că anevoe pot fi atribuite ac țiunei valurilor pe aceste coline. Dar ieu observ că colinele încunjurătoare sînt uimitor de pline de pietre. asemănătoare, atît de pline în cît a trebuit să fie așezate în ziduri de cele două părți ale tranșed căei ferate care trece pe lîngă lac. De alt-feliu cele mai multe pietre sînt de partea unde țărmul

• Adunare.

§§

259

LACURILE

ie mai ripos. Ceea-ce face, spre disgrațiea mea, ca pietrele pentru mine să nu mai fie un mister. Pavatorul pentru mine-i vädit.* Dacă numele lacului nu se trage din cel al vre-unei localități engleze Saffron Walden,** de pildă, putem presupune că la obîrșie fu numit Lacul Walled-in. ***

Lacul iera puțul mieu gata săpat. Vreme de patru luni pe an apa lui iera tot atît de rece pe cît iera de limpede și curată și-n celalt timp. Și ieu o găseam tot atît de bună ca ori-care alta din comună, dacă nu cea mai bună. Iearna, ori-ce apă expusă la aer ie mai rece de cît apa de izvor și de puț, care-i la adăpost. Temperatura apei din lac, zăcută în încăperea mea de la cinci după amiază pănă a doua zi la amiază, la 6 Mart 1846, termometrul fiind rîdicat o parte din timp la 65⁰ sau 70⁰, întru cît-va

A

și din pricina soarelui care încălzea acoperișul, temperatura-i era de 42⁰ ***** adică cu-n gaad mai rece de cît apa celui mai rece puț din sat, proaspăt scoasă. Temperatura Fîntînei Ţîșnitoare, în aceea-și zi, iera de 45⁰, ****** adică, cea mai caldă din toate apele verificate, cu toate că iera cea mai rece din cîte le cunoaștem, vara. Bine-nțeles, cînd nu iera amestecată cu apă mai adîncă sau stătătoare. Ce-va mai mult, Walden, din pricina adîncimei sale, nu ajungea nici o dată atît de cald vara, ca celelalte ape ex

Ghețarul care în cursul perioadei glaciare a adus

acolea aceste pietre.

** Oraș în comitatul Essex, din Englitera.

*** Incins cu ziduri.

**** 18⁰ sau 21⁰ centigrade.

***** 50 centigrade.

****** 7 centigrade.

§§

puse în de obște la soare. Pe timpul cel mai călduros, puneam de obiceiu din jel o găleată la beciu, unde răcorindu-se peste noapte, răcorită ră. mînea täota ziua. Ceea-ce nu se întîmpla cu o altă ара de la un izvor din apropiere. Iera bună și peste-o săptămînă, ca și-n ziua cînd iera scoasă, fără să miroase a pompă. Cel care sălășluește o săptămînă vara pe țărmul unui lac, n’are de cît să pue o găleată de apă într’o groapă de câte-va picioare adîncime, la umbra cortului său, ca să nu mai atîrne de luxul gheței.

Am prins în Walden știuca, din care una cîntărea șapte livre, fără a mai vorbi de alta care a smuls sfoara cît ai clipi, și pe care pescarul, fiind-că n’a văzut-o, garantează că iera cel puțin de opt livre. Am prins biban și „lupi”, din cari unii cîntăreau peste două livre, ciacîri, morărași sau cleni (Len ciscus pulchellus), cîte-va rari plătici și o pereche de țipari, din cari unul cîntărea patru livre. Dacă precizez, ie că greutatea unui pește ieste în de obște singurul său titlu de glorie și că acești tipari sînt singurii despre cari am auzit vorbindu-se pe meleagurile acestea. Și par’că-mi mai aduc aminte de-un peștișor lung de vre-o cinci palmace, d coada argintie și spatele verzui, par’că ghimpat, pe care-l notez aici mai ales pentru a-mi pune faptele în legătură cu povestirea. Lacul Walden cu toate astea nu-i prea îmbielșugat în pești. Știuca lui, cu toate d nu prea multă, ie mîndriea-i cea mai de samă. am văzut în acelaș timp de pe ghiată cel puțin vre-o trei soiuri deosebite de știucă: una lungă, subțiratică, de coloarea oțelului, foarte asemănătoare cu cele ce se prind în rîuri. Un soiu de-un frumos aurin cu răsfrîngeri verzui, cît se poate de lată, care ie

§§

LACURILE

261

A

speciea cea mai obicinuită din Walden. Alta, de culoarea aurului, de-aceea-și forma cu cea din urmä dar împestritată pe coaste cu mici pete brune închise sau negre, amestecate cu unele ca singele roș späläcit, cam ca la păstrăvi. Numele specific reticu

us n’ar trebui să i se aplice, ci mai degrabă guttutus. Asta poți zice ca-i un pește solid, care cîntärește mai mult de cît îl arată făptura. Ciacirii, „lupij” cum și bibanul, drept vorbind toți peștii cari hălăduesc in Walden, sînt mult mai bine făcuți, mai frumoși, cu carnea mai tare de cît cei din rîu și de cît cei din cea mai mare parte din alte lacuri, din pricină că apa-i mai curată aici, ceea ce ie ușor de văzut. Unii ihtiologi, foarte probabil, ar face din unii alte varietăți. In Walden mai sînt un frumos soiu de broaște obicinuite și de broaște țestoase, și oare-cari scoici. Guzganii muscați și dihorii, lasă și iei o urmă în jurul lui, și cîte-o dată Walden mai primește vizita unei broaște țestoase de baltă, pornită fără-ndoeală-n călătorie. Mi s’a întîmplat uneori, ducîndu-mi dimineața luntrea la larg, să tulbur ciic-o mare broască țestoasă de baltă, care stătuse toată noaptea ascunsă în apă.

Primăvara și toamna Walden ie vizitat de rațe și giște. Rîndunelele cu pântecele alb (Hirundo bicolor) îl ating cu aripa. Iear melcii de mare (Totanus ’macularius) „ling” de-a lungul țărmurilor sale pavate cît ie vara de mare. Mi s’a mai întîmplat să tulbur cîte-un balbuzard cocotat de-asupra apel într’un pin alb. Dar mă îndoesc că Walden a fost profanat vre-o dată, ca Fair-Haven, de vre-un pescărel. Cel mult dacă a îngăduit prezența anuală a unui cufundar. Și astea-s de-o cam dată animalele mai de samă cari au făcut cunoștință cu Walden.

§§

262

WALDEN

Dintr’o luntre, pe timp liniștit, poti vedea, aproape de țărmul nisipos din spre răsărit, unde apa-i adîncă de opt și zece picioare, poți vedea grămezi circulare de-un diametru de-o jumătate de duzină de picioare, înalte de-un picior, grămezi alcătuite din pietricele al căror volum nu se ridică pănă la cel al unui ou de găină, pe cînd împrejur ie numai nisip. La întăea privire te-ntrebi dacă grămezile astea de pietricele, nu le-or fi așezat cum-va Indienii pe ghiață pentru vre-un scop, după care ghiața topindu-se, vor fi căzut la fund. Dar sînt prea regulate aceste pietre și unele din iele mult prea recente. Iele s’asamănă cu cele ce le găsim în rîuri. Dar cum aici n’avem nici lipani de mare, nici mrene, nu știu opera cărui pește ar fi putut să fie. S’ar putea să fie cuiburi de morăraș. Iele îmbracă fundul cu o nostimă taină.

Ţărmul Waldenului ie destul de neregulat pentru. a nu fi monoton. Par’că văd și acum țărmul occidental, scobit de golfulețe adînci, țărmul septentrional mai ripos, iear cel meridional plin de drăgălașe festoane, unde promontorii peste promontorii se suprapun în parte, făcîndu-te să crezi în existența unor golfulețe neexplorate între promontoriile acestea. Pădurea nu se arată nici o dată mai bine încadrată, nici atît de deosebit de frumoasă, ca văzută din mijlocul unui mic lac așezat printre colinele cari se rîdică de la marginea apei. Pentru-că apa în care pădurea se oglindește, nu numai că alcătuește în asemenea caz primul cel mai desăvîrșit plan ci, datorită sinuozităților țărmului iei, îi desemnează cea mai naturală și mai plăcută limită, ca-n locurile unde săcurea face o rariște, sau în cele unde pădurea ajunge un loc cultivat. Copacii au destul loc să se întindă de partea apei, și-n direcțiea apei fie-care-și dezvoltă cele mai puternicę crengi. Natura a tivit aici o margine naturală, și

§§

LACURILE

263

ochiul se ridica in potrivite gradații de la umilii arbuști de pe țărm, la copacii cei mai înalți. Aici se răd puține urme de mîna omului. Apa scaldă țărmul ca acum o mie de ani.

Un lac ie trăsătura cea mai frumoasă și cea mai expresivă a unei priveliști. Lacul ie ochiul pămîntului, în care spectatorul adîncind ochiul său, sondează adîncimea propriei sale naturi. Copacii fluviali învecinați cu țărmul sînt genele delicate ale lacului cari-l împodobesc, iear colinele și stîncile împădurite ce-l înconjoară, sprincenele așezate pieziș.

Stînd pe țărmul nisipos și neted la marginea lacului din spre răsărit, într’o liniștită după amiază de Septembre, cînd o ușoară ceață estompa conturul țărmului opus, am înțeles de unde venea expresiea, „cristalul unui lac”. Ridicînd capul, lacul avea înfățișarea celei mai subțiri pînze de paianjen cari ar fi fost peste vale întinsă. Sclipind pe fondul pădurei de pini depărtați, iel despărțea un strat de atmosferă de altul. Ai fi zis că pentru a ajunge la colinele din față ai fi putut să treci peste dînsul ca pe uscat. Și că rîndunelele cari-l răzueau cu aripa n’ar fi avut de cît să se așeze pe iel. Ce-i drept, rîndunelelor li se întîmpla une-ori să se acufunde sub liniea apei, pare, că din nebăgare de samă, și să se vadă dezamăgite.

Dacă privești peste lac spre apus, iești nevoit să te slujești de ambele mîni ca să-ți aperi ochii de soarele reflectat ca și de soarele adevărat, pentru-că ambii sori sunt tot atîta de orbitori. Și dacă ai cerceta suprafața lacului între amîndoi acești sori, ai vedeà că-n toată puterea cuvîntului ie tot atît de lucie ca cristalul, afară de-atunci cînd insectele patinoare, răspîndite pe-ntreaga-i suprafață la egale distanțe, produc pe suprafață, prin mișcările lor în soare, cea mai frumoasă scînteere ce se poate închipui.

§§

264

WALDEN

Afară de-atunci cînd o rață își curăță penele. Afară de-atunci, în sfîrșit, cînd după cum am spus, l-atinge cu aripa vre-o rindunică. Se poate ca-n depărtare un pește să descrie un arc de trei sau patru picioare în aer, ceea-ce produce o fulguire strălucitoare cînd zvicnește la suprafață și o alta cînd pleoscăește în apă. Une-ori arcul de argint se vădește întreg. Sau poate pe ici pe colo plutește pe suprafața apei vre-un fulg de scaiu, pe care peștii îl ticnesc, încrețiad suprafața cu țicnirea și iei.

Lacul samănă a sticlă topită, răcită, dar ne-ntărită. Și cele cîte-va molecule din iel sînt limpezi și frumoase, ca și acele ochiuri din sticlă. Poți surprinde adesea o apă și mai lucie și mai întunecată, deosebită de a naiadelor, pe care astea s’ar odihni. De pe-un dîmb al colinei, lesne-ți ieste să vezi un pește sărind, ori-unde. Pentru-că nu ie știucă sau ciacîr care să prindă o gîză de pe această lucie suprafață și care să nu tulbure vădit echilibrul întregului lac. Uimitoare grija cu care acest simplu fapt se anunță, acest omor de piscină nu se putea să rămîe necunoscut, și de pe îndepărtata mea cocoțare ieu distingeam ondulările circulare cînd aveau o jumătate de duzină de prăjini diametru. Pănă și înaintarea necontenită pe suprafața lucietă, a unei stelnițe de apă (Gyrinus), o poți surprinde de la o jumătate de milă. Pentru-că asta brăzdează ușurel apa, producînd o încrețitură vizibilă, mărginită de două linii opuse, pe cînd insectele patinoare lunecă pe de-asupră fără să facă vre-o distinctivă încrețitură. Cînd suprafața ieste agitată puternic, nu mai vezi patinoare, nici stelnițe, dar în zilele liniștite, și stelnițele și patìnoarele, își părăsesc adăpostul și se depărtează de țărm lunecînd la-ntîmplare în scurte salturi pănă cẻ acoper suprafața întreagă.

§§

LACURILE

265

le o indeletnicire odihnitoare, în una din frumoasele zile de toamnă, cînd toata caldura soarelui o apreciezi pe deplin, sa-ti iei drept scaun o buturuga pe vre-o înălțime, în fața lacului, și șă studiezi cercurile de încrețituri ce se înscriu pe suprafața-i neîncetat, alt-feliu invizibile sub ceriul reflectat și sub arborii reflectați. Pe întinderea cea mare, nici o tulLurare care să nu se micșoreze și să nu se potolească cu-ncetul. Ca și-ntr’o cană clătinată de apă, ale cărei cercuri tremurătoare tind cătră margini, nici o tulburare, care să nu-și găsască echilibrarea. Nu poate zvîcni un pește, nu poate cădea o insectă pe lac, fără ca noutatea să nu se răspîndească în crețuri cari să-și lărgească cercurile în linii pline de frumușeță, ca și cum ar fi ne-ntrerupta nivelare a fîntinei sale, dulcea pulzație a vieței sale, palpitarea sînului lacului. Fiorii bucuriei nu se deosebesc de fiorii durerei. Cît de liniștite-s fenomenele lacului. Ca primăvara, operele omului din nou strălucesc.Ce zic, nu-i o frunză, o rămurică, o pieatră, o pînză de paiajen care să nu scînteeze în mijlocul după amiezei, ca atunci cînd le acopere roua, într’o dimineață de primăvară. Nici o mișcare de vîslă sau de gîză care să nu se traducă printr’o scînteere neașteptată. Iear atuncea cînd cade vîsla, cît de gingaș ecou…

Intr’o zi de Septembre sau de Octombre Walden ie o desăvîrșită de pădure oglindă, înrămată de jur împrejur cu pietre tot atît de prețioase pentru mine ca și cînd ar fi fost mai mici sau din cele mai prețioase. Nimic mai frumos, mai curat, și tot o dată mai întins ca un lac, nu dăinuește, poate, pe fața pămîntului. O apă, ceriu. De nici o barieră n’are nevoe. Națiile vin și pleacă, fără a-l murdări. O oglindă pe care nici o pieatră n’o poate știrbi, al cărei argint viu nu se va deslipi nici o dată, a cărei aurire Natura

§§

266

WALDEN

i-o înoește neîncetat. Nici furtuni, nici pulbere, nu-i pot întina suprafața pururea proaspăt spălată și lu minoasă. O oglindă în care ori-ce impuritate se dă afund, pe care-o curăță și-o șterge periea cetoasă a soarelui, cel mai ușurel ștergător de praf, care nu rabdă nici un suflu exalat peste iea, ci care-și trimete peste suprafața-i propriul său suflu și se face și pe sînul iei reflectat.

Un cîmp de apă tradează spiritul care se află în aer. Ne-ncetat primește vieață nouă și mișcare, de sus. Prin natura-i, un cîmp de apă ie mijlocitor între pămînt și ceriu. Pe pămînt unduesc doar copacii si iearba, pe cînd apa ie și iea încrețită de vînt. După dungile ce le face, după scînteerile de lumină văd unde boarea se izbește în iea. Minunat ieste să poți să-ți pleci ochii pe suprafața-i. Poate vom ajunge să ne aplecăm privirile și-asupra suprafeței aerului. și să observăm locul unde-1 străbate un spirit poate și mai subtil.

Gîzele patinoare și stelnițele de apă, în a dous jumătate a lui Octombre, cînd vin adevăratele înghe turi, în cele din urmă dispar. Și atuncea, ca șiNoembre, de obiceiu, în zilele liniștite, nu-i absolut nimic care să încrețască întinderea lacului. Intr’o dup amiază de Noembre, în liniștirea de după o ploa vijelioasă de mai multe zile, cînd ceriul iera încă cu totul acoperit și văzduhul plin de vapori, am obser vat că lacul se arăta atît de nepomenit de luciu în cît anevoe îi puteai deosebi suprafața. Cu toate că nu mai reflecta colorile strălucitoare de Octombre ale colinelor înconjurătoare, ci întunecatele colori de Noembre. Puteam să trec pe deasupra cît de dămol, ușoarele ondulații prilejite de luntrea mea se intindeau aproape tot atît de departe cît putea să-mi străbată privirea, și dădeau imaginelor

§§

LACURILE

267

0

o încrețită înfățoșare. Dar plimbindu-mi ochii pe luciul apei, zării la oare-care depărtare, ici-colo, o slabă licărire, ca și cum niște gize patinoare scăpate de îngheț s’ar fi adunat pe acolo, afară dacă suprafața, din pricina luciului iei, n’ar fi descoperit poate locul unde din fund clocotea vre-un izvor. Lopătînd cu-ncetul pănă la unul din locurile acestea, fui uimit să mă găsesc înconjurat de mii și mii de bibani mititei, ca la cinci palmace de lungi, în apa verde, de-un bronz minunat, bibani cari forfoteau pe aici, cari se ridicau într’una la suprafață de-o încrețiau, făcînd une-ori și bulbuci. In această apă atît de transparentă, pe care ai fi socotit-o ca fără fund, și care reflecta norii, mi se părea că plutesc în balon, în văzduh. Iear înotatul bibanilor mi se părea ca un soiu de zbor sau de fîlfîire, ca a unui des stol de păsări pe cale de-a trece tocmai pe sub nivelul mieu, de-a dreapta și de-a stînga, cu aripioarele lor, întinse întocmai ca niște aripi împrejurul lor. Ierau o mulțime de bancuri de acestea în lac, pare că folosindu-se de scurtele ceasuri cari mai ierau pănă ce iearna avea să tragă o perdea de ghiață peste marea lor lucarnă, dînd iluziea une-ori c’ar bîntui pe-acolo vre-o adiere, sau c’ar cădea stropi de ploae. Apropiindu-mă fără băgare de samă, de-un asemenea banc de bibani și speriindu-i, iei bătură de-o dată cu coada apa, pe care o făcură să pleoscăiască, ca și cînd ar fi fost lovită c’o creangă frunzoasă, și se refugiară pe dată în adîncime. In sfîrșit porni vîntul, negura se-ndesi, valurile prinseră să alerge, și bibanul zvîcnea mult mai sus ca-nnainte, pe jumătate afară, sute de puncte negre de trei palmace_lungime, dintr’o dată, grămadă, pe-ntinsul apei. La 5 Decembre avea să fie un an, de cînd nu mai văzusem

§§

268

WALDEN

suprafața lacului încrețiiä. De aceea, crezînd că iera aproape să ploae strașnic, acrul fiind încărcat cu vapori, m’am grăbit să pun mina pe vîsle și s’o întind cătră casă. Părea că ploaea și începuse să cadă, cu toate că nu simțeam nici o picătură pe față: întrevedeam înse o scăldătoare cum se cuvine, că voiu fi udat pän la piele. De-o dată înse încrețiturile apei se potoliră, cășunate fiind de bibani, de bibanii pe cari zgomotul lopeților mele îi făcu să dispară. Bancurile lor, clae peste grămadă, se dădură la fund. Iear ieu, la urma urmei, am petrecut o după amiază uscată.

Un bătrin care a frecventat lacul Walden, acum vre-o șaizeci de ani, pe-atunci inconjurat de-o pădure deasă, îmi povestește că pe vremea aceea i s’a întîmplat să-l vadă mișunînd de rațe și alt vînat de baltă, în urmă bîntuindu-l o mulțime de vulturi. Bătrînui venea acolea la pescuit. Și se slujea de-o veche ciobacă găsită pe țărm. Făcută din două trunch.uri de molift scobite și pironite alături, la cele două capete fiind tăeată pătrat. Foarte grosolană, pănă să iee apă, ca să se ducă poate la fund, iea dură îndelungati ani. A cui iera, bătrînul nu știea: iera a lacului. Drept. cablu pentru ancora lui, bătrînul avea obiceiu să fabrice o funia din scoarte de hickory”, răsucite. Alt bătrîn, un olar, care înaintea Revoluției * locuea aproape de lac, povesti o dată bătrînului mieu, că-n fundui lacului iera o ladă de fier, pe care o văzuse cy* ochii lui. Această ladă plutea cîte o dată pănă la țărm dar cînd cătai să te apropii de iea, se retrăgea la adîncime și dispărea. Imi plăcea să aud vorbindu-se de vechea ciobacă din trunchiuri de molift, care înlocuise pe una indiană din acelaș material, de-o

Războiul Independenței.

§§

LACURILE

269

construcție înse mai dragalașa și care inainte poate făcuse parte din copacii țărmului, ca să cadă apoi, așa zicînd, în apă, sa plutească pe iea vreme de-o generație, navă parcă anume aleasă a lacului. Mi-duc aminte că, la-nceput, cînd îmi aruncam privirea în adîncimile astea, puteam vedea odihnindu-se la fund mulțime de trunchi groși de copaci, cari fuseseră prăbușiți odinioară de vìnt sau cari fuseseră părăsiți pe ghiață de la cea din urmă tăere, cînd pădurea iera mai ieftenă, leată-i înse cei mai mulți dispăruți.

0

tru

Cînd am început ieu să vslesc pe Walden, Walden iera înconjurat de toate prțile de-o pădure deasă, măreață, de pini și stejari. Și-n unele golfulețe sau sînuri, vița sălbatecă încolăcise copacii tavecinați cu apa pentru a alcătui niște bolte pe sub cari luntrea putea să treacă. Colinele cari alcătuesc țărmii lui Walden ierau atît de rîpoase, și atît de înaltă pădurea care le acoperea pe atunci, în cît dacă îți aruncai privirea de la extremitatea de la apus, părea că ai înaintea ochilor un amfiteatru menit penvre-un spectacol silvestru. Multe ceasuri, cînd ieram mai tînăr, le-am petrecut, plutind pe suprafața acestui lac, în voea zefirului, după ce vîslisem pănă la mijloc, întins pe spate de-a lungul pe podina luntrei, în cîte o după amiază de vară, visînd cu ochii deschiși, pănă ce lunirea atingînd nisipul mă aeștepta, făcîndu-mă a ridica capul să văd pe ce tărîmuri mă dusese destinul. Zile în cari leneviea iera cea mai atrăgătoare, cea mai producătoare îndeletnicire. In atîtea și atîtea dimineți am zbughit-o așa, preferînd să întrebuințez în chipul acesta cea mai mare parte din zi. Pentru-că ieram bogat, dacă nu de arginți, cel puțin de ceasuri însorite și de zile de vară, pe cari cu dărnicie le cheltuiam. Și nu-mi pare rău că n’am rîsîpit mai mult din cea

§§

270

WALDEN

surile și zilele astea la atelier sau la catedra de profesor. De cînd am părăsit înse asemenea țărmuri, săcurea le-a sporit singurătatea cu mult, și ieată că pentru o mulțime de ani nu mai poate fi vorba de plimbare pe sub bolte înalte de copaci, din cînd în cînd cu luminișuri pe apă. Tăcerea muzei mele poate fi scuzată de-acum. Cum să te-aștepți ca păsările să cînte cînd li-i doborit crîngul lor?

Acum s’a isprăvit cu trunchiurile de copaci de la fund, cu vechea ciobacă din trunchiuri de molift, s’a isprăvit cu pădurea întunecată de prin prejur. lear oamenii din sat, cari de-abiea știu unde-i așezat, în loc să alerge la lac să se adape și să se scalde, se gîndesc să-i ducă apa, care va trebui să fie cel puțin tot atît de sfîntă ca cea a Gangelui, să i-o ducă printr’o tavă pănă la sat, ca să se slujască de iea la spălatul străchinelor. Să se folosască de Wal denul lor printr’o întoarcere de robinet sau printr’a apăsare ae piston. Satanicul Cal de Fier, a cărui nechezare asurzitoare străbate de la un capăt al Comunei la altul, a tulburat Fîntîna Clocotitoare, cu copita lui. Și-a păscut, pănă n’a mai rămas urmă, pădurea de pe țărmul lui Walden. Calul Troei, c miea lui de oameni în burtă, întrodus de mercenarii greci. Unde-i oare campionul țărei, acel Moore din) Moores Hall,* ca să-l înfrunte în Marea Tranșee si să înfigă o lance răzbunătoare în coastele ciumatel dihănii?

1

Dintre toate personagiile pe cari le-am cunoscut cu toate astea, tot Walden je cel ce-și poartă și-și păstrează puritatea mai bine. Mulți oameni au fost comparați cu iel, puțini sînt înse cari să fi meritat asemenea cinste. Cu toate că tăetorii de lemne i-au

Aluzie la o veche baladă engleză.

§§

LACURILE

271

dezgolit mai întăi un țărm, apoi altul, cu toate că irlandezii și-au clădit în apropierea-i cotețele lor de porci, cu toate că căile ferate i-au călcat frontiera, jear oamenii gheței i-au luat caimacu-ntr’o zi, Walden rămîne, nestrămutat, tot apa pe cari-au căzut privirile tinereței mele: toată schimbarea în mine je. Walden ieste tot tînăr, și pot, ca și odinioară, să mă opresc să văd o rîndunică împlintindu-se-n iel parc-că să culeagă de pe suprafața-i vre-o gîză. De curînd un lucru m’a mai izbit, ca și cum nu l-aș fi văzut repetîndu-se aproape zilnic mai bine de două-zeci de ani. Ce vreti, așa ie Walden, sălbatecul lac, pe care l-am descoperit acum atîția ani: unde s’a doborît o pădure iearna trecută, se rîdică o alta, tot atît de viguroasă, pe țărmu-i: acea-și cugetare răzbate la suprafața-i, cugetarea de-odinioară: aceea-și bucurie, aceea-și fericire lichidă pentru sine și Creatoru-i, și, se prea poate, și pentru mine. Negreșit că-i făptura unui om năzdrăvan, întru care viclenie nu se afla. Apa asta va fi rotunjit-o cu mîna lui, va fi adîncit-o și limpezit cu mintea-i, ca s’o dăruiască moștenire Concordului. După fața lui Walden, văd că iel, ca și mine, de aceea-și cugetare ie bîntuit. Și aproape să zic, Walden, tu să fii, oare?

It is no dream of mine,

To ornament a line.

I cannot come nearer te God and Heaven

Than I live to Walden even.

I am its stony shore,

And the breeze that passes o’er.

In the hollow of my hand

Are its water and its sand, And its deepest resort Lies high in my thought.

*Ioan Cap. I. v. 49.

§§

272

WALDEN

Nu, nu-i un vis

Ci care numai să mă incint.

Ieu nu pot să mă apropii mai mult de D-zeu și de Ceriu De cît trăind lîngă Walden. Tărmu-i de piatră sînt ieu, Ieu, adierea care-l dezmiardă. Nisip și apă

In pumnul minei mele le țin Și retragerea-i cea mai adîncă Culmea cugetărei mele doar ie.

Vagoanele nu se opresc nici o dată ca să se oglindească în Walden. Bănuesc înse că mecanicii, focarii, frînarii, și acei călători cari înzestrați cu-n abonament, fără să se oglindească în iel îl văd de mai multe ori, văzîndu-l trebuie să fie mai buni. Mecanicul nu va uita, sara, sau natura-i nu va uita,

1

că cel puțin o dată pe zi a avut o vedenie de seni. nătate și puritate. Măcar o dată văzut, și-i de-ajuns ca Walden să șteargă funinginea mașinei și să spulbere din minte pe State Street.* Unii au propus ca Walden să fie numit „Picătura lui Dumnezeu”.

Am spus că Walden n’are nici canal de intrare, nici canal de ieșire, văzute. Dar iel ie legat pe de-o ▲ parte, din depărtare și indirect, cu Lacul lui Flint, care-i mai ridicat, ie legat printr’un șir de mici lacuri, cart pe acolea se-ntind, iear pe de alta, direct și vădit ie legat cu riul Concord, care ieste mai jos. Legat printr’un șir de lacuri la feliu, prin cari, în altă perioadă geologică poate să se se fi scurs, și prin cari un mic dragaj, de care ferească-ne Dumnezeu, ar ajunge să-l facă să se scurgă din nou. Dacă trăind în chipul acesta retras și pustnicește, ca un sihastru-n pădure, din veac în veac, Walden

Ulita bancherilor și agenților de schimb din Boston,

§§

LACURILE

273

a dobîndit minunata lui puritate, cui sá mu! pará rău, ca apele comparativ impure ale Lacului lui Hint, să se amestece cu Tel, sau însu-și Walden, cind-va să-și piardă suavitatea în talazurile oceanului?

Lacul lui Flint, sau Lacul Nisipos, din Lincoln, cel mai mare al nostru lac și mare interioară, ie așezat ca la o milă, la răsărit de Walden. Lacul acesta ie mult mai mare, trecînd c’ar cuprinde ca la o sută nouă zeci și șapte de acre, și în pește mult mai bogat. Dar în comparare ieste puțin adîrc, iear puritatea-i n’are nimica deosebit. O plimbare prin pădure pănă la iel, iera adesea pentru mine o recreare. Și făcea chiar dacă n’ar fi fost de cît să simți vîntul suflîndu-ți deschis în obraz și să vezi valurile alergînd, cari să-ți amintească vicața de marinar. Mergeam aici toamna, în zilele vîntoase, după castane, cînd castanele cădeau în apa care le arunca la picioarele mele. Și-ntr’o zi, pe cînd îmi deschideam calea de-alungul ’malurilor acoperite cu trestie ale acestui lac, cu fața biciuită de spuma-i rece, dădui de epava putrezită a unei luntre, cu coastele spulberate, fără alt-ce-va de cît întipărirea fundului său turtit, lăsată printre trestii. Totu-și modelul rămăsese limpede-ntipărit, ca o mare frunză de nufăr cu nervurile sale. Iera o epavă tot atît de mișcătoare, cum s’ar putea imagina lîngă mare, epavă care avea si dînsa morala iei. Acum simplu pămînt vegetal, țărm de lac, fără s’o deosebească ce-va: în locul iei numai trestii și stînjenei… Imi plăcea să admir încrețiturile făcute pe fundul de nisip, la (extremitatea de nord a acestui lac, încrețituri pe cari presiunea apei le învîrtoșise și le-ntărise sub pasul celor cari tot umblaseră pe acolo. Să admir trestiile çari creșteau înșiruite în linii unduitoare, corespun

§§

274

WALDEN

zatoare cu aceste încrețituri, rînd după rind, ca si cum valurile le-ar fi plantat… Aici am mai găsit, o mulțime nepomenit de mare, de niște ghemulete ciudate, alcătuite în aparență din ierburi fine sau din rădăcini măcinate, poate de criocole, de-un diametru. de la o jumătate de palmac la patru palmace, cu totul sferice. Iele se bălăbănesc pe fundul rîdicat de nisip, și une-ori sìnt aruncate pe țărm. Sînt numai iearbă sau prevăzute cu puțin nisip la mijloc. La întăea vedere le-ai crede fasonate de acțiunea valurilor, ca o pietricică rotunjită de mare. Chiar și cele mai mici sînt alcătuite din elemente tot atît de grosolane, lungi de-o jumătate de palmac. Numai într’un singur anotimp se produc. De altminteri ieu cred că valurile mai mult uzază de cît construesc, o materie care a prins consistență mai înainte. Ghemuețlele astea, o dată uscate, își păstrează forma cum am zice la nesfîrșit.

Lacul lui Flint. Atît ie de săracă nomenclatura noastră. Cu ce drept puturosul și tîmpitul fermier, care a dezgolit fără milă malurile acestei ape azurii pănă. unde i se întindea ferma, cu ce drept i-a dat numele lui? Vre-un skin-flint (harpagon), cărui îi plăcea mai mult suprafața strălucitoare a unui dolar, a unui gologan sclipitor, în care să-și oglindească propriea-i față cătrănită, învîrtoșată. Pentru care pănă și rațele sălbatece venite să se așeze aici ierau. niște intruși. Cu degetele prefăcute în ghiare încîrligate și cornate de îndelungata obicinuință de-a ripi ca o scorpie. De aceea, pentru mine, numele acesta nu ie un nume. Ieu nu mergeam acolea să văd asemenea om, nici să aud vorbindu-se de iel: iel, care nici o dată lacul nu l-a văzut, nici o dată nu s’a scăldat în iel, nu l-a iubit nici o dată, nici o dată nu l-a ocrotit, după cum n’a găsit nici o dată să

§§

LACURILE

275

spue despre dînsul vre-o vorbă bună, sau să mulțămească lui Dumnezeu că a făcut a facut asemenea lac. Dee-se lacului mai curînd numele peștilor cari înoată in iel, numele păsărilor sau patrupedelor sălbatece cari-l cutreeră, numele florilor sălbatece răsărite pe țărmii săi, sau numele vre-unui bărbat sau copil sălbatec al cărui fir de istorie să fie țesut cu al să. Nu al celui care nu putea arăta alt titlu pentru posesiunea-i de cît actul ce i l-a dat vre-un vecin sau vre-o legiuire cu acelaș suflet hain.

Nu

al celui care nu se gîndea de cît la valoarea-i pecuniară și a cărui prezență aduse poate nenorocirea întregului țărm. Care pompă, secătui pămîntul de prin prejur, și-ar fi fost bucuros să săcătuiască, să pompeze și apele, să le-nghită. Cărui îi părea numai rău că nu ierau mai bine fîn englezesc sau livadă de răchițele. Iear dacă n’ar fi fost alte cele să-l răsplătească, iel l-ar fi săcat și vîndut fie și numai pentru nămolul din fund. Lacul nu făcea să i șe învîrtească moara, și n’avea nici un privilegiu, nici o batalama la mînă pentru a fi contemplat… Nu, ieu nu respect lucrările, ferma unui asemenea om, fermă în care nu iera nimic care să nu fie prețăluit, a unui om care ar fi scos și peisagiul, și-ar fi scos și pe Dumnezeul lui la vînzare, dacă ar fi putut să prindă ce-va pe iel. A unui om care merge să-și caute, să-și găsască pănă și Dumnezeul la tîrg. Pe ferma cărui nimic nu crește în libertate. Ale cărui țarini dau drept recoltă, nu livezi pentru flori, copaci pentru fructe, ci dolari și dolari. Care nu iubește cu dragoste poamele ce le are, și pentru care aceste poame nu-s coapte, de cît o dată prefăcute-n dolari. Dați-mi mie sărăciea care se bucură de adevărata îmbielșugare. Fermierii în ochii miei nu prezintă vre-un interes de cît atunci cînd sînt triști, triștı fermieri.

§§

276

WALDEN

O fermă model: în care casa stă ca o ciupercă într’o grămădă de bălegar: încăperi pentru oameni, cai, boi și purcei, de-avalma, curați și murdari. Aprovizionată cu oameni. O mare intindere de spurcăciuni, întindere îmbîcsită cu putoare de bălegar și de zer. Sub o impunătoare stare de cultură deosebită, îngră. șată cu inimi și creeri omenești. Ca și cum ar fi nevoe să faci să-ți crească cartofele-n cimitir. Așa-i o fermă model.

Nu, nu. Dacă-i nevoe ca celor mai frumoase linii de peisaj să li se dee un nume care să amintească de oameni, să nu li se dee de cît numele celor mai nobili oameni, celor mai vrednici. Lacurile noastre să primească niște nume cel puțin tot atît de potrivite ca marea Icariană, „ale cărei țărmuri răsună încă” de o „întreprindere vitejască”.

Lacul Gîșie:, puțin întins, ie așezat în calea care duce la cel al lui Flint. Fair-Haven, revărsare a Riului Concord, presupus a cuprinde vre-o șapte-zeci de acre, ie la o milă cătră sud-vest. Iear Lacul Alb, de vre-o patru-zeci de acre, la o milă și jumătate dincolo de Fair - Haven. Regiunea mea de lacuri aceasta ie. Dimpreună cu rîul Concord, astea-s privilegiile mele, drepturile mele de folosință de apă. Și zi și noapte, de la un capăt al anului la altul, aceste ape macină grîul ce li-l aduc ieu.

1

De cînd tăetorii de lemne, și calea ferată, și chiar ieu am profanat Walden-ul, poate cel mai atrăgător, dacă nu cel mai frumos din toate lacurile noastre, perla pădurei ie Lacul Alb. Un biet nume rămas din deasa lui repetare, derivat poate din limpe

Se cunoaște legenda lui Icar care avintindu-se înaripat cătră ccriu, căzu în marea care poartă numele său.

§§

LACURILE

277

zimea strașnic de mare a apei sale, poate din coloarea nisipului său. În privința asta, că și în altele, înșe, ie un frate gemene mai mic al lui Waiden. Samănă atît de mult unul cu altul, aceste lacuri, in cît ai zice că trebuie să aibă o legătură pe sub pămînt. Acelaș tărm pietros, iear apa are aceea-și coloare. Ca și qu Walden, dacă într’o zi zăpușitoare, caniculară, i-ai privi de sus prin pădure vreunul din golfulețele lui adînci, care să nu se coloreze cu oglindirea fundului lui, ai vedea că apa i-i de-un verde albăstriu, negricios, verde ca marea. Acum un număr de ani veneam să car de-acolea cu căruța nisip, ca să fac hîrtie sticloasă, și de-atunci nu mi-am mai întrerupt vizita. Unii cari-au frecventat asemenea lac au propus să fie numit lacul verde, Virid. Poate că i s’ar putea zice lacul Pinului Roș. Din următoarea pricină. Nu cu mulți ani în ¹ă puteai să vezi creasta unui picipin. Din soiul numit pe-acolea pin-roș, cu toate că o specie deosebită nu ie. Creasta asta ieșia din adîncul apei la suprafață, la mai multe prăjini dela țărm. Unii au mers pănă la a presupune de-aici, că lacul s’ar fi cufundat și că picipinul iera o rămășiță din pădurea primitivă, cea veche, care cdinioară se înălța aici. Ieu am descoperit că încă din 1792, într’o Descriptie Topografică a Orașului Concord, descripție făcută de unul din cetățenii acestui oraș, cuprinsă în Colecțiile Societăței Istorice a Massachusettului, autorul, după ce vorbește de Lacul Walden și de Lacul Alb, adaogă: „In mijlocul acestuea din urmă, cînd apa-i scăzutá. se poate vedea un copac, care-ai fi zis c’a crescut pe locul unde se află. Cu toate-că rădăcinele-i sînt la cinci-zeci de picioare sub apă. Creasta acestui copac ie ruptă, și măsură ca la paisprezece palmace în diametru”… In primăvara anului 1849, am vorbit

§§

278

WALDEN

A

cu cel mai de-aproape vecin al lacului din Sudbury, și acesta mi-a povestit că el i-acela care a ridicat copacul acesta, cu vre-o zece-cincisprezece ani mai de mult. Pe cît își aducea aminte, copacul se găsea ca la douăsprezece sau cincisprezece prăjini de la țărm, unde apa avea o adîncime de la trei-zeci la patru-zeci de picioare. Iera iearna și iel își petrecuse dimineața cărînd la ghiață. Se hotărî ca după amiază, cu ajutorul vecinilor săi, să smulgă vechiul pin roș. Deschise cu ferăstrăul un canal în ghiață spre țărm, și cu ajutorul boilor făcu copacul să plutească răsturnat cît iera iel de lung, ca să-l urce apoi pe ghiață. Nu ajunse înse departe cu treaba cînd spre marea-i mirare descoperi că copacul se-nfățoșșa nu cu capul care se cuvenea. Cioturile crengilor fiind îndreptate de sus în jos, iear sfîrcul vîrfului înfipt puternic în fundul cel nisipos. Iera un copac, cu diametrul ca de-un picior la capătul gros, ceea-ce dăduse omului nostru nădejdea să scoată cu ferăstrăul ce-va din iel. Dar atît de putred iera în cît nu putea fi bun de cît pentru foc, poate nici pentru foc. Ii mai rămăsese din iel sub șopron. La capătul gros se vedeau urme de săcure și cange. După dînsul, putea să fie un copac căzut de pe țărm, împins în cele din urmă de vînt în lac, și care, creasta o dată intrată-n apă, iear capătul cel gros rămas uscat și ușor, a fost luat de apă și afundat cu capul în jos. Tatăl o-mului nostru, în vrîstă de opt-zeci de ani, nu-și putea aduce aminte să-l fi văzut… Mai multe frumoase și groase trunchiuri în fundul lacului se văd și acum. Trunchiuri pe cari, din pricina ondulărei suprafeței, le-ai lua drept niște monstruoși șerpi de apă, cari se mișcă.

(

§§

LACURILE

279

Rară luntre să fi profanat asemenea lac, pentru-că nu cuprindea nimic care să ispitească pe vre-un pescar. In locul nufărului alb, cărui îi priește mămolul, sau a vulgarului stuf odorant, stînjinelul albastru (Iris versicolor), care crește-n apa pură ici si colo, nu îndesit, ridicîndu-se din fundul pietros prin prejurul țărmurilor, unde, în luniu, se vede vizitat de paserea-muscă: De admirat coloarea canafurilor lui albăstrii, ca și-a florilor lui, mai ales a reflectelor lor, cari se învrîstează cu apa albăstrie ca marea, atît de ciudat.

CU

Lacul Alb și Walden sînt pe suprafața pămîntului mari cristale: Lacuri de Lumină. Dacă ar fi înghețate într’una și destul de mici ca să poată fi rîdicate, negreșit că s’ar vedea rîdicate, ca niște pietre prețioase, de cătră sclavi, ca să împodobească frunți împărătești. Lichide înse și destul de întinse, și asigurate fiindu-ne nouă și urmașilor noștri pe veci, noi le nesocotim, și alergăm după diamantul lui Koh-i-noor. Sînt prea pure aceste lacuri ca să aibă o valoare negustorească, și bălegar nu prind. Cu cît mai frumoase sînt iele de cît existențele noastre, cu cît mai străvezii de cît caracterele noastre. Josniciea nici o dată de la iele n’am fi deprins-o. Cu cît mai îndreptățite de cît balta de dinaintea porței fermierului, în care se bălăcesc rațele lui. Aici vin frumoasele și curatele rațe sălbatece. Natura n’are un oaspete omenesc care s’o prețuiască. Păsările, cu penele și cîntecul lor, sînt în armonie cu florile. Dar care-i tinerelul, care-i copila, care să se iee la întrecere cu sălbateca și luxurianta frumuseță a Naturei? Departe de orașele unde locuesc iei, doar singură Natura-i înfloritoare. Vorbind de ceriu, de pămînt nu poate să-ți fie de cît rușine,

§§

FERMA BAKER

Une-ori pașii mici má duceau fie la mänu chiul de pini, semeți ca niște tepple, sau ca niște flote cu toate pîuzele întinse în mare, cu crengile legänîndu-se, în cari se zheguea lumina, atît de catifelată, atît de verde. La manunchiul de pini atît de umbroși, în cît Druizii și-ar fi părăsit fără-ndoială stejarii lor, ca să-i adore în locul lor. Sau la pădurea de cedri, peste Lacul lui Flint, unde copacii, acoperiți de bobiți albastre închiciurate, înălțîndu-și tot mai sus săgețile lor, ierau vrednici să se înalțe la Valhala, și unde ienuperele agățător acopere pămînxul cu ghirlande încărcate de poame. Sau la smîrcurile unde mătreața atîrnă în ghirlande de brazii verzi, și „scaunele broaștei”, ** mesele rotunde ale zeilor smîrcurilor, acoper pămîntul, pentru ca alte mai frumoase ciuperci să împodobească copacii, ca niște fluturi, ca niște scoici, scoiculiti vegetale. Unde crește rododendru sau cocăzarul și cornul, unde strălucește mugurul roș de sălcioară ca niște ochi diavolești, unde celastrus agățător brăzdează și ZUgrumă cu încolăcirile lui cei mai viguroși arbori și unde, prin frumusețele lor, boalele de hurmuz sălbatec *** fac pe spectator să-și uite căminul. Unde

Cedru sau lenuperul de Virginia.

** Pitorescul și similitudinea cuvintului breton (fara lui Leon) în loc de ciuperca veninoasă, ne-a făcut să adoptăm aici traducerea literară a cuvintului englezesc. Nemopanthus Mucronata,

§§

FERMA BAKER

261

spectatorul ie uimit, ispitit, de alle poame sălbatece, fără nume, ne-ngăcuite, prea aurite pentru pălătușul muritorilor. In loc de-a merge să văd vre-un savant, ieu vizitam mai ales unii copaci de specie rară de prin prejur, cari stateau falnici in mijlocul unei pajiști, în inima unei păduri, unui smîre, sau în virful unei coline. Ca mesteacănul negru, din care avem cîte-va frumoase specimene cu-n diametru de două picioare. Vărul său, mesteacănul galben, cu îmbrăcămintea lui de aur flotant, tot atîta de mirezmat. Fagul, cu trunchiul atît de curat și atît de frumos zugrävit de leprariță, desăvîrșit în toate amănuntele sale, din care, afară de cîte-va specimene împrăștiete, nu cunosc de cît un mănunchiu de copaci mai răsăriți, mănunchiu lăsat pe teritoriul comunei și pe care unii îl socoteau sămănat de porumbeii cari odinioară ierau atrași nu departe de-acolea cu jir: face de văzut fibra de argint lucitor, rafiea ce se despoae de pe asemenea lemn. Teiul. Carpenul. Celtis occidentalis, sau falșul ulm, din care n’avem de cît un specimen cu-adevărat frumos, cu trunchiul mai nalt de cît unii pini, un copac de șindrilă, sau un brad de Canada, mai desăvîrșit de cît de obiceiu, crescut în mijlocui pădurei, ca o pagodă. Și mulți alții, pe cari aș putea să-i numesc. Templele pe cari le vizitam și vara și iarna.

O dată mi s’a întîmplat să mă aflu tocmai la capătul de jos al unui curcubeu, care umplea stratul atmosferei, inferior, colorînd iearba și frunzele de prin prejur, și luîndu-mi ochii ca și cum aș fi privit printr’un cristal colorat. Curcubeul iera un lac de lumină, în care am trăit o clipă, ca un delfin. Dacă ar fi durat mai mult, ar fi putut să-mi coloreze îndeletnicirile mele și vieața. Cînd mergeam pe ridi

§§

282

WALDEN

cătura căei ferate, nu lipseam nici o dată să mă minunez de cearcănul de lumină care îmi încunjura umbra, și-mi închipuiam bucuros că ieram din rîndul celor aleși. Cine-va care mă vizită mă-ncredință că mbrele Irlandezilor, care mergeau înaintea-i, n’aveau cearcăn în jurul lor, că numai indigenii se bucurau de această distingere. In memoriile sale Benvenuto Celini ne povestește, că nu știu după ce vis grozav sau vedenie care-l bîntui în cursul întemnițărei lui în castelul Sf. Angelo, o lumină strălucitoare, un nimb apărea de-asupra umbrei capului său dimineata si sara, fie c’ar fi fost în Italiea sau în Franța, lumină mai ales aparentă cînd iearba iera umedă și înrourată. Probabil că iera vorba de fenomenul de care pomenesc ieu, și care se observă cu deosebire dimineața, dar și-n alte ceasuri ale zilei, și chiar la lumina lunei. Cu toate că nu atît de rar, fenomenul as cesta nu se bagă de samă de obiceiu, și în cazul unei imaginații atît de senzibile ca aceea a lui Celini, ie destul să alcătuiască o superstiție. Celini ne mai spune că nu l-a arătat la multe persoane. Dar nu sînt oare, într’adevăr, obiectul unei distingeri, cei cari se știu și sînt cît mai puțin observați?

Intr’o după amiază am pornit prin pădure, să pescuesc în Fair-Haven, cu gînd să-mi mai înzdrăvenesc, puțin sărăcăcioasa mea listă de bucate leguminoase. Trecerea îmi iera prin Hazliea Livadă, care făcea parte din Ferma Baker, acea retragere pe care un poet* a celebrat-o în versuri cari încep așa:

1

§§

FERMA BAKER

Thy entry is a pleasant field,

**

Which some mossy fruit trees yield Partly to a ruddy brook.

By gliding musquash undertook, And mercurial trout, Darting about*.

Intrarea o pajiște zimbitoare ii ie, Pe care o impărtășește mărul cărnos Cu-n scinteetor pirăcaș,

Inchiriat de șobolanul care se ascunde în iel.

ici trăește și păstrăviorul

Care zvicnește și răpede se dă la adinc”.

Inainte de-a mă îndrepta spre Walden îmi trecuse prin minte ca aici să mă stabilesc. „Șterpelii” cîte-va mere și sării pîrleazul, speriind și șobolan și păstrăv. lera în una din acele după amiezi cari par nesfîrșit de lungi înaintea ta, în cursul căreea se pot întîmpla atîtea și atîtea evenimente, din vieața noastră naturală o largă parte, cu toate că, cînd plecasem, după amiaza iera pe jumătate trecută. Pe cale mă ajunse pe neașteptate o ploae cumplită, care mă sili să stau vre-o jumătate de ceas sub un pin, grămădind crengile de-asupra capului mieu și slujindu-mă de batista mea ca șopron. Și cînd în cele din urmă îmi aruncai un dita peste iearba cu știucă, stînd în apă pănă la brîu, mă văzui de-o dată sub umbra unui nor, și tunetul porni să bubue cu accente atît de strașnice în cît nu putui face alta de cît să-l ascult. Zeii trebuie să se mîndrească, gîndeam, cu aceste fulgere înfurcate, că pot pune pe goană pe-un biet pescar dezarmat. Mă grăbii în căutare de adăpost spre cel mai apropiat bordeiu, care, la o jumătate de milă de ori-ce drum, dar cu atît mai în apropiere de lac, iera de multă vreme nelocuit:

A

283

§§

284

WALDEN

And here a poet builded, In the compicted years, For behold a trivial cabin That to destruction steers”,

Si aici clădi un poet

In cursul trecuților ani. Căci vedeți o vulgară colibă Gata să se dărime”. *

Cum povestește Muza. Dar înăuntru, bagai de samă, locuca aciun Johu Field, un irlandez, cu femeca lui, cu mai mulți copii, de la băețașul cu fața laia, care ajuta pe pärintele său la treabă, și care de-abica sosise de la turbărie, alergind alături de dinsul ca să scape de ploae, pănă la țî:cul cu totul zbircit, sibilin, cu capul tuguiat, care stătea pe genunchii tatălui său ca-n palatul nobililor și din fundul culcușului său, loc de umezală și foamete, își plimba au curiozitate privirea, cu nesinchisala copilăriei, asupra străinului, neștiind dacă nu iera cel din urmă dintro nobilă seminție, speranța și luceafărul lumei, în locul bietului țînc mort de foame al lui Joha Field. Stăturăm aici la o laltă, sub partea de acoperiș prin care curgea mai puțin, pe cînd afară ploua cu găleata și bubuea.

Stătusem acolea odinioară de multe ori, înainte de a se fi construit corabiea care să aducă în America această familie. Om cinstit, muncitor, înse fără mijloace, așa se vedea și iera negreșit John Field. Iear nevasta. lui, nici iea nu iera mai puțin vrednică, ca să facă să fiearbä unul după altul alîtea prînzuri în adîncul unui atît de impunător cuptor. Cu fața iei rotundă și luci, toare, cu pieptul gol, gîndindu-se mereu să-și îm-. bunătățască starea-ntr’o zi. Mătura n’o iepăda nici o dată din mînă, fără să i se vadă efectul pe unde-va..

William Ellerv Channing.

§§

FERMA BAKER

285

Puii, cari se adapostisera și iei acolea de piode, umblau prin încăpere, ca niște membri ai familiei, prea umanizați, mă gîndeam, ca să se frigă cum se cuvine. Stăteau și mi se uitau drept în ochi sau îmi ciuguleau încălțămintea cu înteles… In timpul a cesta, gazda îmi povestea istorica sa, cit de mult se trudise cu „turba” pe socoteala unui fermier din vecinătate, întorcînd un smîrc cu sapa sau cu hir!etul de turbă pentru zece dolari de acru și dreptul de a se folosi de pămînt cu îngrășămintea-i pe timp de-un an. Cum piciul lui cu fața cea lată muncea tot timpul cu voe bună alături de părintele său, fără să bănuiască ce nenorocită învoială făcuse dînsul… Am căutat să-l ajut cu experiența mea, spunîndu-i cá iera unul din cei mai apropiați vecini ai miei, și că și ieu, care veneam acolea să pescuesc și aveam aerul unui pierde-vară, îmi cîștigam vieața ca și iel. Ca locuiam într’o casă bine-ncheiată, luminoasă, curată, care costa de-abiea ce-va mai mult de cît chiriea ce se ia de obiceiu pe-o dărăpănătură ca cea a lui. Și cum, de-ar fi vrut, într’o lună sau două, și-ar fi putut clădi un palat care să fie curat al lui. Că ieu nu consumam ceaiu, cafea, unt, lapte, carne proaspătă, și că, ast-feliu, n’aveam nevoe să muncesc ca să-mi procur asemenea lucruri. Apoi că, nemuncind sau netrudindu-mă strașnic, n’aveam nevoe să mînînc strașnic, așa că mîncarea mă costa mai nimica. Pe cînd iel, începînd-o prin ceaiu, cafea, unt, lapte și carne de vacă, trebuea să muncească strașnic ca să poată cumpăra toate astea, și după ce muncea strașnic trebuea lot strașnic să mănînce pentru a repara puterea organizmului său. Așa-că iera căciulă-albă, albă-căciulă sau, mai curînd, nici căciulă-albă, nici albă-căciulă, fiind-că iera mereu supărat și, pe de-asupra, își iroșea și vieața. Cu toate astea, iel socotise că, venind în

§§

286

WALDEN

1

America, avea sa se bucure ca va putea să-și procure în fie-care zi ceaiu, cafea, carne. Adevărata Americă ie înse țara în care iești liber de-a adopta acel feliu de vieață care să-ți îngădue s’o scoți la capăt fără toate astea, și unde Statul nu caută să te silească la menținerea sclaviei, la menținerea războiului, și-a altor cheltueli de prisos, cari, direct sau indirect, purced din întrebuințarea acestor lucruri. Și anume vorbeam cu John Field ca și cînd ar fi fost un filosof, sau ar fi năzuit să ajungă. Ieu aș vedea cu plăcere toate, pajiștele pămîntului întorcîndu-se la starea sălbatecă, dacă ar urma de-aici, pentru oameni, un ânceput de răscumpărare… Un om n’are nevoe să studieze istoriea ca să descopere ce se potrivește cu propriea-i natură mai bine. Din nenorocire, cultura unui Irlandez ie o operă de întreprins cu-n soiu de hîrleț de turbă moral. I-am spus irlandezului muncind la turbă atît de greu, îi trebueau ciobote grele și haine groase, cari cu toate astea nu întîrziau să se murdăriască și să se strice. Pe cînd ieu purtam pantofi ușori și haine subțiri, cari numai pe jumătate costau, cu toate că ieram îmbrăcat ca un Domn, cum mă socotea poate (cumi negreșit nu ieram). Și-ntr’un ceas, fără trudă, și ca o recreare, puteam, dacă voeam, să prind atîta pește cît să-mi ajungă pe două zile, sau să cîștig atîția bani ca să trăesc o săptămînă. Dacă iel și familia lui ar fi voit să trăiască simplu, ar fi putut să meargă să culeagă afine-n timpul verei pentru propriea lor plăcere. La care, John scoase un oftat, iear femeea lui căscă ochii, punîndu-și mînele-n șolduri. Și amîndoi păreau să se-ntrebe dacă posedau atîta capital ca să întreprindă asemenea meserie, sau destulă aritmetică ca să izbutească în iea. Pentru iei asta avea nevoe de „calcul mare” și iei nu vedeau limpede cum ar

§§

fi scos-o la capăt. Așa-că, presupun că iei se luptă și acum vitejește cu vieața, față-n față, în feliul lor, cu dinții și cu unghiile, fără să aibă îndămînarea de-a-i despica hartanele masive cu ajutorul unei lame bine ascuțite, și să-i vie bucată cu bucată de hac, socotind că trebuie să se lupte cu vieața cu strășnicie, cînd ie vorba de-a mănui doar un scaiu. Dar iei luptă cu un covîrșitor neajuns, - trăind, John Field, vai, fără aritmetică, și cu chipul acesta fără nici o izbîndă.

„Pescuești vre-o dată”? L-am (întrebat pe John Field. „O da, din cînd în cînd, de-o mîncărică prind, cîte-o dată, cînd am răgaz: biban de soiu”. Cu ce nadă”? „Ciacîri prind cu rîme. Și bibanul îl atrag cu ciacîri”. „Ai face bine să mergi chiar acum la pescuit, John”, zise femeea lui, cu fața înseninată și plină de nădejde. John înse stătea la gînduri. Ploaea cea grozavă trecuse, și-un curcubeu deasupra pădurei spre răsărit făgăduea o sară frumoasă. Așa-că mă retrăseiu. Ieșind afară, cerui o cană de apă, sperînd să văd tot o dată și fundul puțului, ca să-mi complectez cercetarea locurilor. Cînd la put, din nenorocire nimic de cît ghizduri și nisip mișcător, de altminteri frînghiea ruptă, și găleata la naiba. La urma urmei se găsi un vas culinar, apa cum am zice se distilă, și, după o îndelungă chibzuire și așteptare a celui ce-i iera sete, mi se oferi. Uite ce lături susține vieața aici, îmi ziseiu. După care, închizînd ochii și depărtînd paele cu ajutorul unui curent submarin cu dibăcie îndrumat, băui pentru ospitalitatea adevărată cel mai cordial gît de apă ce l-am putut da de dușcă. In asemenea cazuri, ieu unul nu fac pe năzurosul, cînd ie vorba de arătat că nu iești lipsit de manieri, că adică știi cuviincios să te porți.

رو

§§

288

WALDEN

Päräsind acoperișul Irlandezului după ploae, si indreptîndu-mi din nou pașii spre lac, graba mea de-a prinde știuculiți, horhăind prin băltoace, prin văgăuni și prin găuri de turbărie, prin locuri pustii și sălbatece, mi se păru o clipă, această grabă, copilărească, mie, care trecusem prin școală și prin colegiu. Dar cum coboram colina pe alergate, spre apusul însîngerat, cu curcubeul peste umăr, și-n urechi cu ușoarele zvonuri argintii aduse, prin atmosfera purificată, de pe nu știu cari meleaguri, Bunul mieu Geniu păru să zică: „Mergi și pescuește zi cu zi și vinează mai departe, tot mai departe

și odihnește-te fără teamă la marginea tuturor rîurilor și la toate vetrele, ca la vatra ta. Adă-ți aminte de Ziditorul tău în zilele tinerețelor tale.* Scoală-te lipsit de ori-ce grijă înaintea răvărsatului zorilor, și ia-o razna. Amiaza afle-te lîngă alte lacuri, dar noaptea să te zăpsască pretutindeni la tine-acasă. Nu-i cîmp mai mare de cît acesta, nici mai vrednice jocuri cari să nu se poată juca aici. Crește sălbatec precum ți-i firea, ca aceste stufișuri și bălării, cari nu vor ajunge nici o dată fîn englezesc. Tunetul poate să buubiască. Ce ne pasă dacă amenință să păpădească recoltele fermierilor? Față de tine nu ie asta menirea lui. Fugă iei sub șoproane și sub căruți, adăpostul tău să fie sub nori. Fă așa ca pentru tine nici un viețuitor să nu fie trafic, ci plăcere, Bucură-te de pămînt, fără a pune stăpînire pe iel. Numai din lipsă de îndrăzneală și de încredere oa-. menii au ajuns unde sînt, cumpărînd și vînzînd, șipetrecîndu-și vieața ca niște robi”.

O, Fermă a lui Baker.

Eclesiastul. XII, 3.

§§

FERMA BAKER

Landscape where the richest element Is a little sunshine innocent”…

No one runs to revel

On thy rail-fenced les”…

,Debate with no man hast thou,

With questions art never perplexed, As tame at the first sight as now,

In thy plain russet gabardine dressed”…

Come ye who love,

And ye who hate, Children of the Holy Dove,

And Guy Faux of the state,

And hang conspiracies

From the tough rafters of the trees” !

Prfveliște al cărei cei mai bogat element Ie un soare mic, inocent”…

”Nimeni n’aleargă să se desfete Pe pajiștea ta țărcuită”…

„La ceartă nu te apuci cu nimeni,

Nu lești zbuciumată nici o dată de griji, Potolită de la-nceput ca și-acum, Sub pelerina-ți de pîslă”…

„Veniți, voi cei ce iubiți, Și voi, cei ce urîți, Copii ai Sfintei Columbe, Și-ai Statului Gay Faux,”

Și spînzurați conspirațiile

De solide grinzi de copaci”!**

Guy Faux sau Fawkes (1570-1606), vestit conspirator executat la Londra, la 31 Januar 1606.

William Ellery Channing.

Walden

10

289

§§

290

WALDEN

Incovoiați, cu capul plecat, o dată cu noaptea, oamenii se întorc doar de la cîmp sau din ulicioara apropiată, pe care o bîntue hármălaea lor casnică, și vieața lor lîngezește respirînd mereu și mereu propriea-i răsuflare. Umbrele lor dimineața și sara se întind mult mai mult de cît pașii lor zilnici. Ar trebui să ne întoarcem de departe, din întreprinderi și încercări și descoperiri, pe fie-care zi, îmbogățiti c’o experiență nouă și cu-n caracter nou.

Nu ajunsesem încă la lac, cînd nu știu sub ce proaspătă îmboldire John Field mă ajunse, cu ideile schimbate, părăsind „turbăritul” înainte de apunerea soarelui. Dar, bietul om, nu făcu de cît să tulbure o păreche de înotătoare, pe cînd ieu prindeam o coșcogemite știucă, zicînd că așa noroc avea iel. Schimbînd înse-n luntre banca cu mine, văzu că și norocul își schimbă banca. Bietul John Field. Nădăjduesc că nu va ceti aceste pagini, fără să tragă din iele un oare-care folos. Bietul de iel, care socoate să trăiască în această țară primitivă și nouă după moda vre-unei derivative vechi teri, și să prindă biban cu ciacîri. Nu zic că n’ar fi une-ori și ciacîrul o bună nadă. Cu orizontul lui cum îl are, așa cum se găsește biet om, născut să fie sărac, cu moștenirea lui de sărăcie irlandeză sau de vieață săracă, cu străbunica lui de pe vremea lui Adam, și cu deprinderile lui turboase, fără să se ridice vre-o dată în lumea asta, nici iel, nici urmașii lui pănă ce butucănoasele lor picioare palmate de bîtlani de turbării nu vor căpăta la călcăe talarii..

§§

PREOCUPĂRI MAI INALTE

Intorcîndu-mă prin pădure cu provizica mea de pește, tîrîndu-mi undița, pe-noptate, zării licărirea unei marmote care-mi străbătea pe furișate cărarea. Și, pătruns de-o tresărire neobicinuită de sălbatecă poftă, iera aproape s’o prind și s’o mînînc crudă. Nu că mi-ar fi fost foame, ci din pricină că dînsa sălbătăciea reprezenta. O dată sau de două ori, de altminteri, în cursul sălășluirei mele la lac, m’am pomenit rătăcind prin pădure, ca un copoiu hămesit, într’o ciudată stare de abandonare, în căutarea vre-unui oare-care vînat de mîncat. Dar nici o specie nu mi s’a părut prea sălbatecă. Scenele cele mai barbare deveniseră nepomenit de familiare. Găseam în mine, și mai găsesc, instinctul unei vieți mai înalte, sau, cum am zice, spirituale, ca și a cea mai mare parte din oameni, și un instinct de vieață sălbatecă, plină de primitivă vigoare, ambele obiect al venerației mele. Ieu iubesc tot atît ce-i sălbatec, ca și ceea ce ie blajin. Partea de sălbăticie și de hazard care ține încă de pescuit, mie pescuitul mi-l recomandă. Imi place cîte-o dată să-nșfăc vieața cu bărbăție și să-mi petrec ziua ca animalele. Poate că îndeletnicirei cu pescuitul, ca și cu vînătoarea, din cea mai fragedă vrîstă, datoresc strînsa legătură ce-o am cu Natura. Pescuitul și vînătoarea ne inițiază de timpuriu și ne deprind cu scene cu cari, altminteri, puțină cunoștință am face la o vrîstă mai înaintată. ·Pescarii, vînătorii, tăetorii de lemne, și alți, cari-și petrec vieața la cîmp și pădure, parte integrantă din Natură într’o privință iei înși-și, se găsesc într’o stare mai bună să observe Natura, în răstimpul îndeletnicirilor lor, de cît ar fi filosofii sau poeții, cari

§§

292

WALDEN

se apropie de Natură ca spectatori. Cel ce călătorește prin cimpie, ieste firește un vînător. La izvoarele lui Missouri și ale Columbiei, un întinzător de capcane. La Cataractele St. Mary, un pescar. Cel care nu-i călător, nedocumentîndu-se asupra lucrurilor de cît din a doua mînă, de cît pe jumătate, nu poate fi luat ca autoritate, ca priceput în toată puterea cu vîntului. Interesul nostru crește la culme cînd știința povestește ceea-ce cunosc asemenea oameni, fie din practică, fie din instinct, din pricină că numai asta-i adevărata umanitate, relație despre experienta umană, Se înșală, cei cari susțin că Yankeul are puține petreceri, pentru că n’are atîtea serbări publice ca în Englitera, și că bărbații și băeții nu joacă atîtea jocuri cîte se joacă în Englitera. Aici plăcerile mai primitive și mai solitare ale vînătoarei, ale pescuitului, și ale altora la feliu, nu s’au lăsat înlocuite de celelalte. Nu-i băețaș din Noua Engliteră dintre contemporanii miei, care să nu fi pus mîna pe-o carabină între zece și paisprezece ani, și să nu fi avut pentru vînătoare și pescuit nu un teren limitat, ca cel rezervat de-un mare senior englez, ci nețărmurit, ca acela al unui sălbatec. De aceea nimic de mirare, că nu stă mai des să se joace pe pajiștea comunală. leată înse că o schimbare prinde a se simți, datorită nu mai multei omenii, ci rărirei vînatului, pentru-că poate nu se află prieten mai mare al animalelor vînate, de cît vînătorul. Fără a face excepție de „Humane Society”. *

Cît mă privește, ajuns la lac, mi se întîmpla să doresc a adăoga și ce-va pește la lista-mi de bucate, ca să mai variez. Drept vorbind, datorită unei anu mite trebuinți care a împins pe cei dintăi pescari,

§§

PREOCUPĂRI MAI INALTE

293

m’am dedat și ieu pescuitului. Sentimentul de umanitate la care-am putut recurge împotriva aces ei îndeletniciri nici o dată n’a putut dăinui, și se referea mai mult la filosofiea mea de cît la sentimentele mele. Vorbesc de pescuit, pentru-că de multă vreme alt-feliu simțeam față de vînatul păsărilor, și carabina mi-o vîndusem înainte de-a veni la pădure. Nu că aș fi mai puțin uman de cît alții, dacă asta însamnă a fi uman, dar n’am băgat de samă că sentimentele mele ar fi fost afectate prin asla deosebit. De pești și de viermi nu mă înduioșam. Cît se atinge de vînătoarea de paseri, în timpul celor din urmă ani cînd mă slujiam de carabină aveam drept scuză că studieam ornitologiea, căutînd numai păsările nouă și rari. Dar acum înclin a crede, și-o mărturisesc, alt mijloc ieste, mult mai prielnic și mai frumos, de-a studiea ornitologiea. Asta cere o atît de scrupuloasă cercetare a moravurilor păsărilor, în cît, chiar dacă ar fi fost numai pentru motivul acesta, m’am grăbit să nu mă mai slujesc de carabină. Cu toate astea, cu toată întimpinarea referitoare la sentimentul de umanitate, mă văd constrîns să mă îndoesc dacă vre-o dată alte exerciții de-o valoare egală cu vînătoarea, vor putea s’o înlocuiască. Și de cîte ori m’a întrebat cu îngrijorare, vre-unul din prietenii miei, despre copiii săi, dacă trebuie să-i lese să vîneze, am răspuns: da, amintindu-mi că vînătoarea a fost una din cele mai bune părți a educației mele, fă din iei vînători, cu toate că simpli amatori de sport la-nceput, dacă se poate, vînători de ispravă,* ca să nu găsască vînat destul de mare pentru iei în singurătatea aceasta sau ori-care alta, de regn vegetal, - vînători ca și pescuitori de oameni. Pănă acum sînt de părerea călugăriței lui Chaucer, care Geneza.

§§

294

WALDEN

yave not of the text a pulled hen

})

That saith that hunters ben not holy men”.

„nu va da drept predică o găină jumulită,

Cind vinătorii vor fi arătați ca oameni nesfinți*.

le o perioadă în istoriea individului ca și-ntr’a rasei, cînd vînătorii sînt „elita”, după cum îi numeau Algonquinii. Nu putem de cît deplînge pe tînărul care n’a tras nici o dată un foc de pușcă. Pentru asta nu va fi mai uman, ci educațiea lui îi va fi fost din nenorocire neîngrijită… Ieată care iera răspunsul mieu în privința acelor tineri pe cari îi preocupa asemenea chestie, încredințat că aceștiea nu vor întîrziea să fie mai presus de iea, adică să nu se mai preocupe de iea. Nici o ființă omenească, trecînd de vrîsta nepăsătoare a tinereței, nu va ucide de bună voe o creatură, ori-care-ar fi, a cărei vieață îi ie dată cuacelaș drept. Epurele apucat la strîmtoare, țipă ca un copil. Luați aminte, mame, că simpatiile mele nu fac totdeauna obicinuitele deosebiri fil-antropice.

Asta-i cele mai adesea întroducerea tînărului la pădure, și asta-i ceea-ce are în iel mai original. Maiîntăi merge ca vînător și pescar, pănă cînd, dacă are în iel sămînța unei vieți mai bune, își descopere propriile sale înclinări, ca poet sau ca naturalist poate, și zvîrle pușca, ca și trestiea de undit. Mulțimea oamenilor ie încă și pururea tînără în privința aceasta. In unele țări nu-i lucru rar să vezi un popă vînător. Unul, care-i departe de a se arăta Bun Păstor, ar putea să facă pe-un bun cîne de păstor. Am rămas surprins dîndu-mi samă că, afară de tăerea lemnelor, tăerea gheței, sau altă treabă de asemenea soiu, singura îndeletnicire vădită care, după cît știeam, ar fi reținut o întreagă jumătate de zi la Lacul Walden, pe care-va din concetățenii miei, părinți de copii, afară de unele abateri, iera pescui

PREOCUPĂRI MAI INALTE

295

tul. In de obște aceștia nu se socoteau norocoși, sau îndestul de răsplătiți pentru timpul lor, fără să prindă vre-o desagă de pește, măcar că avuseseră tot timpul pe Walden sub privirile lor. Poate c’ar fi avut nevoe să viziteze Walden-ul de o mie de ori pănă să li se limpezească atragerea cătră pescuit și pănă să fie însuflețiți de năzuinți mai înalte. Firește că asemenea cale spre purificare nu va putea fi străbătută de cătră concetățenii miei dintr’o dată… Guvernatorul și consilierii ce-i are vor fi păstrînd o vagă amintire despre lac, pentru-că, cînd ierau copii, vor fi pescuit și dînșii în iel. Acuma înse sînt prea bătrîni și prea sus puși să mai meargă la pescuit, de aceea nu mai ie vorba farmecul să-i cunoască. De-acum s’așteaptă să meargă doar la ceriu într’o zi. Dacă legislatura se gîndește la Walden, mai întăi de toate ie să reglementeze numărul de cîrlige cu care cine-va poate să pescuiască în iel. Dar habar n’are de cîrligul cîrligelor datorită căruea, punînd în cîrlig drept nadă legislatura, să fie vorba de pescuit însu-și lacul… Ast-feliu, pănă și-n societățile civilizate, omul embrionar, în dezvoltarea-i, trebuie să treacă prin etapa de vînător.

În anii din urmă am observat de mai multe ori, că ieu nu puteam să mă apuc de pescuit fără să mă cobor întru cît-va față de respectul de sine. Și experiența asta am făcut-o și refăcut. Nu-s lipsit de îndămînare, și, ca mulți din confrații miei, nu-s lipsit de-un oare-care instinct, care se deșteaptă din cînd în cînd. Dar, o dată lucrul săvîrșit, simt c’ar fi fost mai bine să nu fi pescuit. Nu cred să mă înșel. Iera o slabă atragere de luare aminte, cum se arată primele licăriri ale dimineței. Netăgăduit că-n mine hălăduește acel instinct care aparține ordinelor inferioare ale creațiunei. Cu toate astea, fie-care an

§§

296

WALDEN

mă găsesțe din ce în ce mai puțin pescar, cu toate că fără mai multă umanitate, și-nțelepciune chiar, De-o cam dată, pescar chiar de loc nu mai sînt. Dar îmi dau samnă că dacă ar fi să locuesc în vre-o pustie m’aș vedea din nou ispitit să ajung, în toată puterea cuvîntului, și vînător, și pescar. De altminteri în ori-ce carne ie ce-va fundamental murdar, și am început a vedea de unde se înjgheabă gospodăriea, și de unde purcede truda, care costă atît, pentru a arăta o înfățișare curată și potrivită în fie-care zi, pentru a ținea casa plăcută și scutită de toate mirosurile, de toate arătările supărătoare. Fiind propriul mieu măcelar, spălător de vase, bucătar, ca și Domnul pentru care ierau servite bucatele, pot vorbi din experiență, experiență cu desăvîrșire complectă. Intimpinarea practică împotriva hranei animale, în cazul mieu, iera necurățeniea iei. Afară de asta, după ce prindeam, curățam, fierbeam și-mi mîncam peștele, mi se părea că nu ieram destul de sătul. Sărăcăcios și de prisos, nu făcea cît costa. Puțină pîne și cîte-va cartofe îl putea prea bine înlocui, fără atîta trudă și murdărie.

Ca mulți din contemporanii mici, un șir de ani, arare-ori m’am slujit de hrana animală, sau de ceaiu, de cafea, și așa mai departe. Nu atît din pricina efectelor nocive, vătămătoare, ce le atribuiam, cît din pricină că n’aveau nimic să-mi atragă imaginațiea. Dezgustul pentru hrana animală nu-i la mine efectul experienței, ci un instinct. In multe privinți părea mai frumos de-a trăi mai cu puțin și de-a mînca oarecum mai prost. Și cu toate că nu m’am hotărît nici o dată anume la așa ce-va, ca să-mi împac imaginațiea am mers destul de departe pe calea asta. Și cred că omul care s’a silit totdeauna să-și păstreze în. cea mai bună stare facultățile sale înalte sau poe

§§

PREOCUPĂRI MAI INALTE

297

tice, totdeauna a fost înclinat mai cu deosebire să se ferească de hrana animală, ca și de ori-ce hrană prea îmbielșugată. le un fapt semnificativ, recunoscut de entomologiști îl găsesc în Kirby și Spence,

că „unele insecte în starea lor cea mai desăvîrșită, cu toate că înzestrate cu organe de nutriție, nu se slujesc de iele de loc”. Și Kirby și Spence stabilesc ca „o regulă generală, că aproape toate insectele în asemenea stare mănîncă mult mai puțin de cît în starea de larve. Omida vorace, prefăcută în fluture… și larva mîncăcioasă, ajunsă muscă”, se mulțămesc cu o picătură două, fie de miere, fie de vre-un alt lichid zaharat. Abdomenul sub aripele fluturelui încă larva o reprezintă. Ie frîntura de rege care își ispitește Parca, ursitoarea insectivoră. Marele mîncăcios ie un om în stare de larvă. Și în asemenea condiție sînt întregi nații, nații lipsite de gust și de imaginație, pe cari le trădează marea lor burtă.

le anevoe de procurat ca și de pregătit o hrană destul de simplă și destul de curată ca să nu jignească imaginațiea. Dar de nutrit, ieu cred că trebuie nutrită și imaginațiea, cînd nutrim corpul. Și corpul și imaginațiea ar trebui să se așeze la aceea-și masă. Și lucrul acesta se poate face. Fructele mîncate cumpătat, nu să ne facă să ne fie rușine de pofta noastră, sau să întrerupă alte nobile urmăriri. Adăogați înse cu-n extra condiment bucatele voastre, și vă vor otrăvi. A trăi c’o bucătărie bogată. Mai mare daraua de cît ocaua. Nu-i om care să nu roșască surprins pregătindu-și cu mînele sale cutare prînz, fie de hrană animală, fie de hrană vegetală, pe care zilnic îl pregătesc pentru iel, alții. Cîtă vreme lucrurile nu se vor schimba, noi civilizați nu vom fi. Și ori-cît de Domni ori Boieri și de Doamne sau Cucoanę am fi, nu sîntem nici adevărați

§§

298

WALDEN

bărbați, nici adevărate femei. Ieată ce negreșit inspiră feliul schimbărei de-ndeplinit. De ce să nu se împace imaginațiea cu carnea și cu grăsimea? Ieu sînt bucuros că nu se împacă. Nu-i oare destul blam că omul ie un animal carnivor? Negreșit, omul poate trăi, și trăește, într’o mare măsură, făcîndu-și pradă din celelalte animale. Dar ie o nenorocită metodă, cum poate să-și dee samă ori-cine se va apuca să prindă epuri în cursă, sau să înjunghie miei… Și, cine va instrui pe oameni să se mulțămească cu-n regim mai nevinovat și mai sănătos, nu poate fi privit de cît ca un binefăcător al neamului omenesc. Ori-care ar fi feliul mieu de purtare, ieu nu voltare, între alte destine, nu mă îndoesc că va avea voltare, între alte destine nu mă îndoesc că va avea și pe acela de-a renunța să mai mînînce animale, după cum triburile sălbatece au renunțat de a se mai mînca între iele de îndată ce au intrat mai mult în atingere cu altele mai civilizate.

Cînd plecăm urechea la cele mai sfioase dar stăruitoare inspirații ale geniului nostru, negreșit sincere, nu vedem la ce extreme, dacă nu la ce nebunie, ne pot iele duce. Cu toate astea, cu cît devenim mai hotărîți și mai credincioși nouă, vedem că asta-i direcțiea pe care calea noastră o are. Ori-cît de sfioasă ar fi opunerea sigură pe care o simte în sine un om sănătos, iea va sfîrși prin a precumpăni asupra argumentelor și obiceiurilor neamului omenesc. Poate să rezulte de-aici și-o slăbiciune fizică: urmările a cestea nu vor fi regretabile pentru nimeni, pentru-că iele vor fi rezultatul unei vieți care s’a conformat unor mai înalte principii. Dacă ziua și noaptea vor fi de-așa feliu în cît să le saluți cu bucurie, și dacă vieața exală suavitatea florilor și-a ierburilor pline de mireazmă, dacă ieste mai mlădioasă, mai strălų

§§

299

PREOCUPĂRI MAI INALTE

citoare, mai nemuritoare, izbînda noastra va fi. Natura-ntreagă ne va ferici, și ori-ce clipă va fi un motiv de-a ne bine-cuvînta înși-ne. Cele mai mari cîștiguri, cele mai mari valori, sînt acele pe cari le apreciem mai puțin. Lesne putem să ne îndoim de existența lor. Și curînd le uităm. Cea mai înaltă respectabilitate sînt iele. Poate faptele cele mai în mărmuritoare și cele mai reale nu se văd nici o dată comunicate de la om la om. Adevărata recoltă a vieței mele zilnice ie întru cît-va tot atît de intangibilă, tot atît de indescriptibilă, ca și sclipirile dimineței și serei. Strîng în brațe o mică pulbere de-ntrevăzută stea, un segment poale de curcubeu.

Cu toate astea, întru cît mă privește, nu mă voiu arăta nici o dată pănă la atîta de năzuros. Mi s’a întîmplat să pot mînca la nevoe un șobolan cu oarecare agrementare. Și-s încîntat c’am băut atît de îndelung apă, pentru acelaș motiv pentru care prefer ceriul natural, paradisului unui mîncător de opium. Și aș fi bucuros să rămîn pururea cumpătat: gradele de beție sînt nesfîrșite. Ieu privesc apa ca singura băutură demnă de-un înțelept: vinul nu-i o licoare atît de nobilă. Și apucă-te de spulberă speranțele unei dimineți c’o ceașcă de cafea fierbinte, sau a unei seri, cu o cană de ceaiu. Ah, cît decad cînd mi se întîmplă să mă las de așa ce-va ispitit. Pănă și muzica te poate îmbăta. Cauze asemănătoare, părute mărunte, au distrus doar Greciea și Roma, și vor distruge Englitera și America. Ca îmbătare, cine să nu prefere să se îmbete cu aerul pe care-l respiră? Ieu am descoperit că cea mai serioasă grosolană întimpinare împotriva muncei neîntrerupte iera că mă silea să mînînc și să beu de asemenea grosolan. Trebuie să spun înse că în privința asta mă simt acum întru cît-va mai îngăduitor. N’atribui atîta

§§

300

WALDEN

religiozitate mîncărei, și nu aștept nici o blagoslovenie înainte de-a îmbuca. Nu că aș fi devenit mai înțelept de cît înainte, dar sînt nevoit să mărturisese, ori-cît de regretabil ar fi, am devenit cu timpul mai călit și mai nepăsător. Poate că asemenea chestii nu se tratează de cît la tinerețe, cum se crede-n de obște despre poezie. Practica mea nu ie „nicăerea”, părerea mea ie de față. Cu toate că sînt departe de a mă crede ca unul din acei privilegiați la care face aluzie vechiul Ved cînd zice că „cel care are credință adevărată în Ființa Supremă Omniprezentă poate să mînînce ori-ce”, cu alte cuvinte nu-i ținut să se uite la natura bucatelor sale, sau la calitatea celui care le pregătește. Chiar în cazul celor privilegiati, trebuie de tinut samă, după cum observă un comentator hindus, că Vedantul Jimitează asemenea privilegiu pe „timp de mizerie mare”.

}

Cine n’a extras din hrana-i une-ori o mulțămire nespusă, în care nu iera amestecată pofta cît de puțin? Mă înfior la gîndul că mi-am putut datori o percepție mintală simțului de obiceiu grosolan al gustului, c’am putut fi inspirat pe calea simțului gustativ, că oare-cari gorgoaze mîncate de mine pa versantul unei coline au putut să-mi nutrească geniul. „Sufletul nefiind pe sine stăpîn”, declară Thsengtseu, „omul privește și nu vede, ascultă și nu aude, mînîncă și nu-și dă samă de gustul, de dulceața mîncărei”. Cel care-și dă samă de adevărata savoare a bucatelor sale nu poate fi nici o dată un mîncăcios: cel care nu-și dă samă, nu poate fi alt-ceva. Un puritan se poate răpezi la coaja lui de pîne oacheșă, c’o poftă tot atît de grosolană, cum nu s’a răpezit nici o dată un alderman la supa lui a la tortue. Nu hrana care întră în gură pîngărește omul, ci pofta. cu care cine-va mînîncă. Nici calitatea, nici cantitatea,

§§

PREOCUPĂRI MAI INALTE

301

ci robirea gusturilor senzuale, cînd ceea-ce se minîncă u-i o carne menită să ne întreție animalul, sau să ne inspire vieața spirituală, ci o hrană pentru viermii cari colcăe-n noi. Dacă vînătorul dă preferință broaștei țestoase de baltă, sau guzganului tămîios și altor pofticioase vînaturi de asemenea soiu, frumoasa doamnă își îngădue să-i placă piftiea făcută dintr’un picior de vițel, sau sardelele de peste mări, și ieată-i achitați. Dumnealui aleargă la havuzul morei. Dumneaei, la gavanosul cu dulceți. De mirare ie numai că Dumnealor pot, că Dumneata și cu mine putem să ducem această murdară vieață de jivină, să mîncăm atît și să bem.

Intreaga noastră vieață trebuie să fie cu totul morală. Nici o clipă de împăcare între virtute și vițiu. ’Bunătatea ieste singurul plasament care nu produce nici o dată scădere. Din muzica harpei care vibrează în jurul lumei, îndemnul ne-ntrerupt spre bunătate-i ce ne pătrunde. Harpa-i agentul care călătorește pentru Companiea de Asigurare a versului, care recomandă regulamentul, legile iei, și mica noastră bunătate ie toată prima pe care-o plătim. Dacă tînărul ajunge în cele din urmă nepăsător, legile universului nepăsătoare nu-s, ci-s totdeaunal de partea celor mai senzitivi. Ascultați în cel mai mic zefir imputarea, pentru-că există neapărat: cine n’o aude ie cu totul nenorocit. Nu putem atinge o coardă, nici mișca un registru, fără să ne pătrundă! morala plină de vrajă. Unele zgomote supărătoare, dacă te depărtezi, se prefac într’o muzică, mîndră și suavă satiră a mediocrităței existențelor noastre.

Sîntem conștienți că-n noi sălășluește un animal care se deșteaptă cu atît mai mult cu cît natura noastră mai înaltă dorgritează în noi. Animalu-i reptil, senzual, și făgoeat the poate fi cu totul înlă

”ADRIAN MARINO”

BIBLI

ARA

§§

302

WALDEN

turat: asemănător cu viermii cari, chiar în vieață și sănătoși, în corpul nostru hălăduesc. Dacă s’ar putea să fugim noi de acest animal, natura nu i-am putea-o schimba. Mă tem să nu se bucure de-o oarecare sănătate particulară a lui. Dar cred c’ar putea prea bine să ne fie mai bine, fără a fi pănă la atîta de puri… Am găsit o dată o falcă de mistret, falca inferioară, cu toți dinții și toți colții pe cîtde albi pe atît de solizi, care vorbea de-o sănătate și de-o putere animală deosebite de sănătatea și de puterea spirituală. Ființa care-a avut-o a iz butit prin alte mijloace de cît prin cumpătare și puritate… „Oamenii se deosebesc de brută”, zice Mеncius, „prin ce-va cu totul neînsemnat: obștea gloater nu întîrzie de a pierde acest ce-va: oamenii superiori îl păstrează cu rîvnă mare”. Cine știe la ce soiu de vieață am ajunge, dac-am ajunge la puritate? Dacă aș cunoaște un om destul de înțelept să mă învețe puritatea, aș alerga pe dată ca să-l găsesc. Stăpânirea asupra pasiunilor noastre și asupra simțurilor exterioare ale corpului, ca și faptele bune, sînt declarate de cătră Ved ca neapărate pentru apropierea sufletului de Zei. Jear spiritul, cu vremea, poate pătrunde și dirigui fie-care membru și fie-care funcție a organizmului, pentru a preface în puritate și cucernicie, ceea-ce, de regulă, ie cea mai grosolană senzualitate. Energiea instinctivă care, c´nd ne dăm frîu liber, ne săcătuește și ne murdărește, cînd sîntem cumpătați ne învigorează și ne inspiră. Castitatea, înflori.ea omului ie. Ceea-ce numim Geniú, Eroizm, Sfințenie, și așa mai departe, numai roadele, variate, ale castităței sînt. Canalul purită ei deschis, omul își iea zborul pe dată spre Dumnezeu. Puritatea noastră ne inspiră, neîntrerupt, iear impuritatea noastră ne copleșește. Binecuvîntat omul îns credințat că animalul din iel zi cu zi moare, și că

§§

PREOCUPĂRI MAI INALTE

303

divinul prinde temeiu. Poate-i tocmai unul care in natura inferioară și bestială cu care s’a-nsoțit a găsit o pricină de rușinare. Mă tem ca noi, ca fauni și satiri ce sîntem, ca zei sau semi-zei, împărechindl divinul cu bestialul, să nu fim creaturile dorinței necumpătate, și ca însă-și vieața noastră să nu ne facă poate nefericirea.

How-happy’s he who hath due place assigned To his beasts and disafforested his mind!

Can use his horse, goat, wolf, and ev’ry beast, And is not ass himself to all the rest!

Else man not only is the herd of swine,

But he’s those devils too which did incline Them to a headlong rage, and made them worse”.

„Fericit cel care are loc anumit pentru animalele ce le are Și-și lasă spiritul ripit de regimul pădurilor.

Se poate folosi de calul ce-l are, de capra lui, de lupu-i și alte vite Fără ca iel însu-și să fie pentru rest un măgar. Alt-feliu oamenii nu-s de cît o turmă de porci. și chiar demonii cari i-au mînat pe orbite Turbează cînd iei se vădesc și mai răi”.

Epistola D-rului John Donne.

Ori-ce senzualitate, ie senzualitate, ori-cît de multe forme ar îmbrăca: ori-ce puritate, ie puritate. Sezualitatea și puritatea se manifeslează în toate: cînd mîncăm și cînd bem, și cînd ne împreunăm, și cînd dormim. le destul să cercetezi doar unul din aceste fapte ale omului, ca să te încredințezi pe deplin cît de senzual ie. Cel impur nu poate sta cu puritate nici sculat, nici culcat. Atacă o jivină la o deschizătură a vizuinei sale și iea se va arăta la o alta. Dacă vrei să fii cast, trebuie să fii cumpătat. Ce-i castitaea? Cum va putea oare un om să știe că-i cast? N’are cum ști. De auzit am auzit vorbindu-se de această virtute, dar habar n’avem de ce ie. Vorbim după zvon. Din

§§

304

WALDEN

activitate purced înțelepciunea și puritalea. Din trîndăvie, ignoranță și senzualitate. La omul instruit senzualitatea ie o obicinuință lenevoasă a spiritului. O persoană impură ie întru totul o persoană trîndavă. Care s’așază lîngă vatră. Pe care soarele o luminează culcată. Care se odihnește fără a fi obosită. Dacă voiți să vă feriți de impuritate și de toate pacatele, lucrați cu tragere de inimă, chiar dacă ar fi să rîniți băligar. Natura ie anevce de înfrî at, dar trebuie înfrînată. La ce slujește să fii creștin, dacă nu iești de cît păgînul mai pur, dacă nu practici mai multă renunțare, dacă nu iești mai religios? Cunosc mai multe sisteme de religi, so:oie diept păgînești, ale căror precepte ar face să roșască pe cetitor, și l-ar îndemna la mai multe silinți, chiar dacă n’ar fi de cît pentru simpla îndeplinire a riturilor.

Nu-mi vine să vorbesc despre luciurile acestea, nu din pricina subiectului, nu mă îngrijesc de loc de mai multa sau mai puțina obscenitate a cuvintelor mele, ci pentru-că nu pot vorbi despre iele fără să-mi dezvălui impuritatea. Noi vorbim liber, fără rușine, de-o anumită formă de senzualitate, și păstrăm tăcerea asupra alteea. Sîntem atît de josnici, de degradați în cît nu putem vorbi în chip simplu despre niște funcții necesare naturei omenești. In timpurile mai primitive, în unele țări, nu se afla funcție care să nu fi primit din partea cuvîntului o tratare respectuoasă și care să nu fi fost cîrmuită sau impusă de lege. Legiuitorul stabilește chipul de-a mînca, de-a bea, de-a te împreuna, de-a da excrementele și urina afară, și așa mai departe, arătîndсе ie josnic, fără să se scuze fățărnicește, luînd lucrurile acestea drept bagatele.

Ori-ce om ie ziditoriul unui templu, numit corpul său, templu zidit Dumnezeului la care se-nchină, într’un stil propriu al lui, și nu se poate achita de

§§

PREOCUPĂRI MAI INALTE

205

asta mărginindu-se numai la a ciopli marmură. Noi sîntem cu toții sculptori și pictori, iear materialele noastre sînt carnea noastră, sîngele nostru, oasele noastre. Ori-ce cugetare înaltă începe pe dată a purifica trăsăturile unui om. Ori-ce josnicie sau senzualitate, a le abrutiza.

}

Intr’o sară de Septembre, după o zi de muncă oositoare, John Fermierul stătea în pragul casei, cu nintea mai mult sau mai puțin frămîntată de treaba lui. După scăldătoare se pusese jos ca să recreeze pe omul intelectual din iel. Sara iera mai curînd răcoroasă, și unii din vecinii omului mieu se temeau să tu dee înghețul. Nu trecuse mult timp de cînd își urma cursul cugetărilor lui și auzi un flaut al cărui sunet se armoniza minunat cu dispoziției lui. Gindul la treaba lui nu-l slăbea. Dar refre u! cugetărei sale, cu toate că treaba urma să se frămînte în mintea lui, și cu toate că se descoperi pe cale de-a pune, fără să vree, alte lucruri la cale, refrenul cugetărei sale iera că treaba îl interesa acum mai puțin. Nu iera de cît jegul pielei sale, acel jeg mereu și mereu curățit. Sunetele flautului ajungeau înse la urechile sale dintr’o ’sferă deosebită de sfera în care muncea iel, și insuflau muncă pentru unele facultăți cari în iel dormitau. Sunetele flautului îndepărtau încetul cu încetul, îndepărtau și bătălura, și satul, și starea în care trăea. Și-un glas îi zise: De ce

să stai pe lor, să duci această tristă vieață de zdrobitoare muncă, cînd o existență de frumuseță cu putință ie pentru tine? Acelea-și stele scînteează și pe alte meleaguri. Dar cum să scapi din starea în care te afli pentru a te călători cu adevărat într’acolo? Tot ce-i trecu prin minte lui John să facă, fu să practice vre-o înfrînare nouă, să-și lese spiritul să i se coboare, pentru răscumpărare, în corp, și să se trateze pe sine cu-n tot mai mare respect.

§§

VECINI INFERIORI

care venea

Une-ori aveam un tovarăș la pescuit, din cealaltă parte a comunei prin sat pănă la casa. mea, și prinderea prînzului împreună iera o înde letnicire tot atît de sociabilă ca și înfulicarea-i.

Sihastrul.

}

Mă-ntreb ce face lumea în clipa asta. Uite trei ceasuri de cînd n’am auzit măcar o lăcustă pe miriște. Hulubii dorm cu toții pe stinghiile lor, fără o bătae din aripi măcar. Oare cornul de-amiază al unui fermier răsună de dincolo de pădure? Lucrătorii fabrică conserve din carne marinată de vită, fabrică cidru și pesmeți din făină de păpușoi. De ce se frămîntă oare așa oamenii? Cine nu mînîn ă n’are nevoe să lucreze. Mă întreb cît au recoltaț, cu alte cuvinte ce-au cîștigat. Cine ar dori să trăiască unde nu poți cugeta din pricina lătrăturilor Turcului? Si… ah, îngrijirea gospodăriei. Să fre:i ivărul de la ușa diavolului, să verși hîrdaele într’o zi atît de fru moasă. Mult mªi bine, gospodărie să n’ai. Mai nimerit o scorbură de copac. Cît despre vizitele de dimineață și lume la prînz, nimic de cît toc-’oc-ul unei ghionoi. O puzderie sînt. Soarele acolea-i prea cald Pentru mine înse astea sînt născute prea departe în vieață. Apă de izvor am, și pe masă un coltuc de pîne oacheșă. Ascultă. Aud un foșnet de frunze. Vre-un cîne hămesit din sat, împins de instinctul de vînătoare? Sau porcul rătăcit, care se zice că-i prin pădure, și ale cărui urme le-am văzut după ploae? Uite ce curînd, oțetarii miei și măcieșii miei mirositori tremură. Ei, Domnule Poet, iești aici? Ce crezi a zi despre lume?

1

§§

VECINI INFERIORI

307

Poetul.

Uite norii de colo, cum plutesc. Tot ce a-zi am văzut mai măreț. Nimic așa ce-va în vechile tablouri. Nimic așa ce-va în celelalte țări, de cît

doar la înălțimea coastelor Spaniei. Un ceriu în toată puterea cuvîntului, Mediteran. Ca să-mi cîștig ziua, și neavînd pe a-zi nimic de mîncat, ’m’am gîndit că puteam merge la pescuit. leată o adevăra ă ocupație de poet. Singurul meșteșug pe care l-am învățat. Hai să mergem.

1

Sihastrul. Nu pot să mă împotrivesc. Pînea mea oacheșă ie puțină. Vin cu tine numai de cît. Dar de-o cam dată să-mi isprăvesc o meditare serioasă. Cred că sînt pe sfîrșite. Lasă-mă, așa dar, singur o clipă. Dar, ca să nu întîrziem, tu vei scormoni nadă în vremea asta. Rîme de undiță, greu de întîlnit pe meleagurile acestea, unde pămîntul n’a fost nici o dată cu bă legar îngrășat. Soiul aproape li s’a și stîns. Plăcerea de-a scormoni după nadă ie aproape tot una cu aceea de-a prinde pește, cînd pofta de mîncare prea ascuțită nu-ți ieste. Și plăcerea asta rămîne astă-zi doar pentru tine. Te povățuesc să scormonești ce-va mai departe, printre alunele de pămînt, colo unde vezi iearba S-tului Ioan. Cred că-ți pot garanta o rîmă la trei brazde întoarse de iearbă, dacă te vei uita bine la rădăcini, ca și cum ai prăși. Afară dacă nu vrei să pășești mai departe, ceea-ce n’ar fi firește lucru atît de prostesc, pentru-că ieu am descoperit că rîmele bune cresc aproape deopotrivă cu patratul distanțelor.

Sthastrul singur. - Să vedem, unde ajunsesem? Cred că ieram aproape în dispozițiea aceasta de spirit: lumea se afla cam la răspîntiea asta. Să merg là ceriu, sau la pescuit? Dacă voiu căuta să duc această meditare pănă la capăt, un prilej atît de minunat s’o mai am se va mai prezenta oare? Ieram aproape de-a

§§

308

WALDEN

ajunge la esența lucrurilor, esență care n’a existat nici o dată în vieața mea. Mă tem că n’am să pot să-mi mai amintesc cugetările. Dacă vor face oste. neala am să le fluer. Cînd ni se prezintă ie oare nimerit să zici Vom vedea? Cugetările mele n’au lăsat nici o urmă, și nu mai pot să descopăr cărarea. La ce mă gîndeam oare? Că iera o zi mokorîtă de tot. Voiu încerca cele trei maxime ale lui Koung-fu-tser: se poate ca astea să mă aducă la starea-n chestie, Nu știu dacă iera melancolie sau un început de extaz. Nota bene. Prilejul pierdut, nu-l mai prinzi.

Poetul.

Și acum, Sihastrule, ie cum-va prea de vreme? Am tocmai treisprezece întregi, fără a mai pune la socoteală pe cele vătămate sau cari n’au mărimea trebuitoare. Dar și astea-s bune pentru plevușcă: nu îmbracă tocmai bine cîrligul. Rîmele din sat sînt prea groase: un ciacîr poate ciupi în voie din iele fără a da de cîrlig..

Sihastrul. Bine, atunci s’o ștergem. Merge-vom oare la rîul Concord? Dacă apa nu va fi prea umflată, avem acolo cu ce petrece.

}

De ce tocmai aceste lucruri pe cari le vedem crează oare o-ntreagă lumre? De ce oare drept vecini, omul, tocmai asemenea soiuri de animale are? Ca și cum nimic alta de cît un șoarece n’ar putea să umple crăpătura de colea. Mi se pare că Pilpay & Comp. a supus animalele tocmai la ceea-ce puteau să slujască înai bine, pentru-că cu toatele într’o privință sînt niște vite de povară menite să ducă o parte din cugetările noastre.

i

Șoarecii cari-mi bîntueau casa nu ierau șoarecii obicinuiți cari se crede c’au fost aduși în țară de-aiurea, ci

§§

VECINI INFERIORI

309

o specie sălbatecă, indigena, care nu se găsea în sat. Am trimes un specimen unui distins naturalist, și l-a interesat mult. Pe vremea cînd clădeam, unul din acești șoareci își avea gaura lui sub casă, și înainte de-a pune a două pardoseală, cînd nu măturasem încă nici așchiile de pe jos, venea la ora prînzului, regulat, să culeagă fărimiturile căzute la pi cioarele mele. Probabil că nici o dată nu dăduse încă cu ochii de om. Și nu întîrzie să se familiarizeze cu totul, alergînd pe încălțămintea mea, urcîndu-mi-se pe haine. Urca cu înlesnire păreții încăperei, în scurte salturi, ca o veveriță, cu care de altminterea și sămăna la mișcări. Intr’o zi, cum stăteam pe jumătate culcat, cu cotul răzămat pe masă, se urcă pe hainele mele în sus, de-a lungul mînecei, dînd tîrcoale hîrtiei în care îmi iera înfășurat prînzul. Căuta s’o descopere unde-va, jucîndu-se par’că de a ascunsul cu iea. In sfîrșit, cum țineam în mînă, între degetul gros și arătător, o bucățică de brînză, începu să ciugulească din iea, așezîndu-se-n mîna mea. După care își șterse botul și labele ca o muscă, și plecă.

O pupăză își făcu numai de cît un cuib sub streșina mea, și o mierlă, * căutînd oploșire, într’un pin crescut în coastele casei. In luniu găinușa (Tetrao umbellus), pasere atît de fricoasă, își trecu puii pe sub ferestrele mele, din pădurea de la spate, în fața casei, cloncănind și chiemîndu-și puii ca o găină, arătîndu-se de altminteri în toate ca găina pădurei. La apropierea cui-va, la un semn al mamei, puii se împrăștie ca și cînd ar fi măturați de-o furtună, sămuind atît de bine asemănarea cu frunzele și vreascurile în cît mulți călători au putut să pue piciorul in mijlocul unei familii întregi, să audă fîlfîirea

Mierla din America, se deosebește de cea din Europa.

§§

310

WALDEN

se

aripelor paserei bătrîne fugind, chiemările sau piuiturile iei îndurerate, sau s’o vadă tîrîndu-și aripele ca să le atragă luarea aminte, vecinătatea puilor fără s-o bănuiască. Une-ori mama se va învîrti și iear va învîrti înaintea ta, într’o ast-feliu de dezbrăcătură, în cît te vei întreba o clipă ce feliu de creatură ie. Puii se vor tupila muți, cît mai la pămînt, adesea vîrîndu-și capul sub o frunză, neîngrijindu-se de cît de instrucțiile date de departe de mama lor, fără ca apropierea ta să-i facă să fugă încotro-va și cu chipul acesta să se tradeze. Poti chiar să calci peste iei, sau să ai ochii ațintiți clipă asupra lor, dar de descoperit nici vorbă. Cîte-o dată i-am ținut în palmă. fără să vădească vre-o altă grijă, supunîndu-se mamei și instinctului lor, de cît să se tupileze fără teamă și fără tremur. Atît de idesăvîrșit i este acest instinct în cît o dată, cînd i-am pus pe frunze din nou, unul din iei din întîmplare căzînd pe-o coastă, peste vre-o zece minute l-am găsit, cu ceilalți, în aceea-și stare. Puii de găinușă nu sînt golași ca puii celor mai multe paseri, ci m deplin dezvoltați și mai precoci de cît chiar puii de găină. Ciudata privire adultă cu toate că inocentă a frumoșilor lor ochi liniștiti, ie cum nu se poate mai minunată. Toată inteligența pare reflectală în sea Ochii lor te fac să te gîndești nu numai la pu tatea copilăriei, ci la o înțelepciune luminată de experiență. Niște asemenea ochi nu s’au putut naște o dată cu paserea, ci-s contemporani cu ceriul pe care îl oglindesc. In pădure nu se găsește o a doua piatră scumpă care să samene cu asemenea ochi. Rar izvor attt de limpede în care să-și scalde călătorul privirea. Adesea se întîmplă ca vînătorul, nerod sau nebăgător de samă, să tragă în asemenea clipă asupra mamei,. și să lase acești nevinovați în prada unei fiare, sau paseri răpitoare, sau încetul cu încetul să nu facă de

§§

VECINI INFERIORI

311

cît una cu frunzele veștede, cu cari de altminteri și samănă. Se zice că, clociți de-o găină, se împrăștie la cea mai mică alarmă, așa-că se pierd, pentru-că chiemarea mamei lor lipsește, ca să-i adune din nou. Astea ierau găinele mele și puii miei.

Curios numărul animalelor ce trăesc sălbatece și libere, cu toate că neștiute-n pădure, și-și caută hrana în vecinătatea orașelor, bănuite numai de vînători. Ce vieață retrasă își orînduește vidra s’o ducă-n pădure. lea ajunge pănă la patru picioare lungime, cu taliea unui copilaș, fără ca vre-un ochiu omenesc s’o zăpsască poate vre-o dată. Am văzut odinioară ratonul, ursul spălător, în pădurea situată în apropierea locului pe care mi-am clădit casa, și cred că l-am mai auzit mornăind noaptea… In de obște, la amiază, mă odihneam un ceas-aouă la umbră, după plantare, prînzeam și ceteam cît-va lîngă un izvor, obîrșiea unei bălți și-a unui pîrău, care purcedea de sub colina Bristerului, la o jumătate de milă de țarina mea. Ajungeai aici printr’un șir de vălcele cu iearbă deasă, pline de tineri picipini, vălcele cari coborau într’o pădure mai mare învecinată cu balta. Și-aici, într’un loc pe cît de retras pe atît de umbros, sub un stufos pin Weymonth, se intindea chiar o pajiște în care puteai să te tăvălești. Am adîncit izvorul și-am făcut un put c’o frumoasă apazurie, din care puteam să scot o întreagă găleată, fără s’o tulbur. Aproape în fie-care zi veneam aici pentru apă, în toiul verei, cînd lacul iera prea cald. Aici își aducea și becața puii să scurme nămolul după viermi, zburînd ca la un picior și ce-va de-asupra micuților, la poalele povîrnișului, pe cînd puii alergau buluc pe sub iea. Dînd cu ochii de mine, văd becața lăsîndu-și puii ca să se rotească și să se rotească în jurul mieu, din ce în ce mai aproape, pănă la mai puțin de cinci sau patru picioare, sămuind aripele sau picioarele frînte, ca să-mi atragă

§§

T

312

WALDEN

1

luarea aminte, și să facă să scape puii, cari se și puseseră pe mers, cu-n fiuit ușor și-nșiruiți unut după altul prin baltă, după povața becaței. Sau auziam tiuitul micuților dacă nu le vedeam mama… Aici veneau să se așeze și turturelele de-asupra izvorului, sau să zboare din creangă-n creangă prin pletoșii pini Weymouth, pe de-asupra capului mieu… Tot așa veverița roșcată, sărind jos din cea mai apropiată cracă, se arată cu deosebire familiară și curioasă… Destul să stai liniștit mai mult timp în vre-un loc atrăgător din pădure pentru ca toți locuitorii pădurei să vie să ți se înfățișeze pe rînd.

Fui și martorul unor evenimente cu-n caracter mai puțin liniștit. Intr’o zi, pe cînd mă duceam la depozitul mieu de lemne, mai curînd la grămada-mi de buturugi, dădui cu ochii de două mari furnici, una roșie, potrivită, alta cu mult mai mare, neagră, lungă de aproape jumătate palmac, cari se luptau între iele cu furie. Incăerate, nu se slăbeau, se zbăteau, se rostogoleau fără o clipă de răgaz, pe-o surcea. runcîndu-mi privirile mai departe, fui uimit văzi că surcelele ierau pline de asemenea combatanti, nu iera vorba de-un duellum, ci de-un bellum, de-un războiu între două neamuri de furnici, roșiile deauna opuse negrèlor, și adesea două roșii împ triva uneea negre, Legiunile acestor Myrmidoni acopereau colinele și văile șantierului mieu, și pămîntul iera de-acum acoperit cu muribunde și moarte, și roșii, și negre. Singura bătălie la care am fost vre-o dată martor, singurul cîmp de bătălie pe care vre-o dată în toiul bătăliei l-am străbălut. Războiu de. exterminare, Roșiile, republicane, de-o parte: negrele, imperialiste, de alta. De fie-care parte gloatele ierau încăerate într’o luptă pe vieață și pe moarte, fără ca cel mai mic zgomot să fi ajuns la urechele mele. Nici o dată soldații oameni n’au luptat

§§

cu o înverșunare mai mare. Am observat două, puternic încleștate una cu alta, în fundul unei vălcele scăldate-n soare, printre surcele, hotărite, în amiaza acelei zile, să lupte pănă la apunerea soarelui, sau pănă la cea din urmă picătură de vieață. Luptătoarea ce-a roșie, mai mică, iera înfiptă în fruntea protivni, cei sale ca o căpușă, și, cu toate rostogolirile de pe cîmpul de bătălie, nu slăbea de loc de una din antenele iei de la rădăcină, celeilalte venindu-i mai dinainte de hac, Pe cînd cea neagră, mai puternică, scutura la dreapta și la stînga pe potrivnica iei și, după cum am băgat de samă, privind mai de-aproape, o și despoiase de mai multe din membrele sale. Luptau cu mai multă înverșunare de cît buldogii. Nici una, nici alta, nu arăta nici cea mai mică înclinare să se retragă. Vădit că deviza lor de bătălie iera: „Să învingem sau să murim”. Intre acestea sosi o furnică roșie, singurică, pe versantul văei pe care se dădea lupta, negreșit în culmea ațîțărei, care-și răpusese poate vrăjmașul, sau încă nu luase parte la luptă. Probabil, fiind-că încă nu-i lipsea nici un membru. Dîndu-i-se se vede de mama iei drept consemn să se întoarcă cu scutu-i sau întinsă pe scut. Sau putea să fie vre-un oare-care Achile, mocnindu-și furiea-n sine, și venind acum să răzbune sau să libereze pe-al său Patrocle. Dînsa văzu neegala luptă din depărtare, pentru-că negrele ierau aproape de două ori mai mari de cît cele roșii, apropie grăbită pănă-n clipa cînd se puse în defensivă, la mai puțin de jumătate de palmac de acele cari luptau. Și de-o dată, prinzînd momentul priincios, se răpezi asupra războitoarei negre, și-și începu lucrarea la rădăcina labei drepte anterioare, lăsînd vrăjmașei să aleagă din propriile sale membre. Și-așa aveam trei încleștate de moarte, atît de încleștate în cît ar fi dat de rușine ori-ce altă îmbucare sau le

se

§§

314

WALDEN

!

gătură. Nu m’aș fi mirat în clipa aceea să văd că și furnicile aveau respectiva lor muzică militară, așezată pe cîte-va surcele mai sus, pe cale de-a intona ariile lor naționale, cu scop de-a îmbărbăta pe cele sfioase și de-a însufleți pe cele pe moarte. Mă simteam înfierbîntat oare-cum chiar și ieu, ca și cînd ar fi fost vorba de niște oameni. Cu cît ne gîndim mai mult la asemenea lucru, cu atît mai puțină deosebire găsim. Și, fără îndoeală, istoriea Concordului, dacă nu și istoriea Americei, nu relatează luptă să susție un moment compararea cu lupta pe care aveam ieu sub ochi, fie din punctul de vedere al numărului celor înrolați, fie din punctul de vedere al patriotizmului și eroizmului desfășurat. Ca număr și măcel iera un Austerlitz sau Drezda. Bătălia de la Concord. Doi uciși din partea patrioților, și Lu ther Blanchard, rînit. Ce are de-a face. Aici fie-care furnică iera un Buttrich, - „Trageți, pentru Dumnezeu, trageți”, - și cu miile ierau acele cari împărtășiau soarta lui Davis și Hosmer. Acolea, un mercenar măcar. Nu mă îndoesc că nu s’ar fi bătu în numele unui principiu, ca și strămoșii noștri și nu pentru a înlătura o dare de trei pence pe ceaiul lor. Și rezultatul acestei bătălii iera să fie tot atît de-nsemnat, tot atît de memorabil, pentru cele ce le interesa, ca și rezultatul bătăliei de la Bunk Hill,* cel puțin.

Am rîdicat surcica pe care se zbăteau cele trei furnici despre cari vorbesc, am dus-o în casă, și-am pus-o sub un pahar pe prichiciul ferestrei, să văd care avea să fie sfîrșitul. Cu-n microscop în mînă, fixat asupra furnicei roșii pomenită la început, am

*Bunker Hill, numele unei mici coline din Charlestown (Boston), Massachusetts, vestită ça teatru al celei dintăi încăerări mai de samă din războiul Independenței (17 Iuniu 1775).

§§

VECINI INFERIORI

315

ca

observat că, cu toate că pe cale cum iera de-a roade cu-ndîrjire piciorul anterior stîng al protivnicei sale, după ce-i smulsese antena ce-o mai avea, propriul iei piept, cu totul sfîșiat, expunea ceea ce mai avea părți vitale fălcilor războitoarei negre, a cărei platoșă iera vădit prea deasă pentru ca cea roșă s’o poată străbate. Și-ntunecatele rubine din ochii pacientei scînteeau cu ferocitatea pe care numai războiul o poate înflăcăra. Furnicile mai luptară o jumătate de ceas sub pahar. Cînd m’am uitat la iele din nou, soldatul negru despărțise de corp capetele protivnicelor iei, și-aceste capete, pururea vii, îi atîrnau de-o parte și de alta, ca niște trofee la oblîncul șelei, negreșit cu tot atîla soliditate, pe cînd iea se străduea cum putea, fără antene, cum se găsea, c’o singură rămășiță de labă, și acoperită de nu știu încă cîte alte răni, se străduea să se scape de capetele acestea. Ceea-ce izbuti în cele din urmă, după o altă jumătate de ceas. Rîdicai paharul și neagra plecă peste prichiciul ferestrei în această stare de neputință. Supraviețuit-a iea oare acestei lupte, și petrecutu-și-a restul zilelor în vre-un Hotel al Invalizilor? Nu știu. Dar cred că industriea acestei furnici la puțin lucru avea să fie redusă pe viitor. N’am aflat nici o dată de partea căruea din partide a fost victoriea, nici măcar pricina războiului n’am aflat-o. Dar tot restul zilei am rămas zbuciumat de-o ațîțare și de-o sfășiere, ca și cum aș fi fost martorul violenței, cruzimei, măcelului unei bătălii omenești, în fata casei mele desfășurată.

I

Kirby și Spence* povestesc că bătăliile furnicilor se celebrează încă de mult, înregistrîndu-li-se datele, cu toate că, după iei, singurul scriitor modern care ar fi asistat la asemenea lupte, Huber ar fi. Aeneas

William Kirby (1759-1850). William Spence (1783-1860). Entomologiști englezi.

§§

316

WALDEN

Sylvius,* zic ici. „după ce face o foarte amănunțită dare de samă despre una din aceste bătălii, disputată cu multă înverșunare de-o specie mare și de-o specie mică pe trunchiul unui păr, adaogă că această vătălie fu dată sub pontificatul lui Eugenius al Pa trulea, în prezența lui Nicolas Pistoriensis, jurisconsult eminent, care a relatat loată istoriea bătăliei cu cea mai mare fidelitate”… „O încăerare asemănătoare, între furnicile mari și furnici’e mici, mai ie relatată de cătră Olaus Magnus, încăerare din care cele mici, ieșind izbînditoare, se spune că ar fi înhumat corpurile propriilor lor soldați, lăsînd pe cele ale protivnicelor lor uriașe, în prada păserilor. Evenimentul acesta s’a petrecut înaintea izgonirei tiranului Christian al Doilea, al Suediei”… Bătăliea la care am asistat ieu, a avut loc sub Preșidențiea lui Polk, cu cinci ani înainte de admiterea Bilului lui Webster, asupra Sclavilor Fugari.

**

Cîți „Turci” din sat, buni cel mult să alerge după o broască țestoasă de baltă oploșită într’un palu de bucate, n’au bătut pădurea cu mădulările lor grele, fără știrea stăpînului lor, și n’au adulmecat în zădar vechile vizuini de vulpi și marmole. Conduși de vre-un răpciugos de coteiu pe cale de-a în șira cu neastîmpărare pădurea, puteau să însuf fără îndoială o groază firească oaspeților acestee cînd, cine știe unde, în urma călăuzei lor, aceșt giganți canini, lătrau la o mică veveriță refugiats, în vre-un copac să-i cbserve, sau o luau la goană făcînd să se aplece tufișurile sub greutatea lor, în chipuindu-și c’ar fi pe urma vre-unui membru r tăcit din familiea erbivorelor..

** Daniel Webster (1782-1852), om de Stat, americ

§§

O dată fui uimit văzînd o pisica de-a lungul tărmului pietros al lacului, știut fiind că pisica rar se depărtează atît de departe de casă. Uimirea fu reciprocă. Cu toate astea cea mai domestică pisică, careși va fi petrecut vieața culcată pe-un covor, în pădure pare cu totul acasă la iea, și prin apucăturile iei viclene, furișe, se va arăta mai băștinașă de cît băștinașii. O dată, culegînd smeură, am întîlnit în pădure o pisică cu pisoii iei cu totul sălbateci, cari, ca și mama lor, își umflară spinarea, rînjind spre mine. Cu cîți-va ani înainte de-a mă așeza la pădure, în una din fermele din Lincoln, cea mai apropiată de lac, a lui Mr. Gilian Baker, iera ceea-ce numim o „pisică înaripată”. Cînd m’am dus s’o văd, în Iuniu 1842, plecase la vînat în pădure, după obiceiul iei. Stăpînă-sa mi-a spus înse că sosise-n vecinătate de vre-un an și ce-va, prin April, și că au izbutit în sfîrșit s’o apuce în casă. Că iera de coloare sinilieînchis, la gît cu picățele albe, cu vîrful labelor alb, și c-o coadă mare flocoasă, ca de vulpe. Că iearna blana iei se-ndesa și-i atîrna de-alungul laturilor, alcătuind șuvițe de zece și douăsprezece palmace lungime, pe două și jumătate lățime, iear sub bărbie ca un manșon, de-asupra lins, de desupt îndesit ca o pîslă, pentru-ca, primăvara, toată încotoșmeala să cadă. Mi s’a dat o păreche de „aripi” pe cari le păstrez și acum. N’au nici o aparență de membrane. Unii au crezut că iera vorba, fie de ce-va asemănător cu veverița zburătoare, fie de vre-un alt sălbatec animal. Ceea-ce se prea poate, dat fiind, după naturaliști, că împreunarea jderului cu pisica de casă a produs hibrizi în stare să plodească. Ar fi tocmai speciea de pisică pe care mi-ar fi plăcut s’o am, dacă ar fi fost să am vre-o dată pisică. Pentru-că de ce o pisică de poet n’ar avea, ca și calu-i, aripi?

§§

Toamna sosește cufundarul (Colymbus glacialis), ca de obiceiu, ca să năpîrlească și să se scalde-n lac, făcînd ca rîsu-i sălbatec să răsune-n pădure, încă înainte de a mă scula ieu. La zvonul sosirei sale, vînătorii din Milldam, se pun numai de cît în mișcare, care-n chibitcă, care pe jos, doi cîte doi și trei cîte trei, înarmați cu carabine brevetale, cu gloanțe conice și ochiane. Aleargă vîjiind prin pădure ca frunzele de toamnă, cel puțin zece oameni pe-un cufundar. Unii s’așază de-o parte a lacului, alții de alta, pentru-că bieata pasere nu poate să fie omniprezentă, în acelaș timp peste tot: dacă se cufundă ici, cată dincolo să apară. Dar ieată rîdicîndu-se bunul vînt de Octombre care face să freamăte frunzele și fața apei să se-ncrețască, așa-că nu mai ie cu putință să se audă sau să se vadă vre-un cufundar, cu toate ocheanele. Vrăjmașii lui mătură cu privirea tot lacul, și cu zgomotul descărcăturilor lor fac să răsune pădurea. Valurile mărinimoase se ridică și se sfarmă cu furie, luînd partea întregei ginte volatile acvatice. Așa-că vînătorii noștri trebuie să bată în retragere spre oraș, spre tarabă, fără nici o ispravă. Dar adese-ori. izbutesc… Cînd mergeam să ieu o căldare de apă, de vreme, dimineața, de multe ori mi se întîmpla să văd la cîte-va prăjini de mine această majestoasă pasere depărtîndu-se de golfuleult mieu, cu toate pînzele întinse. Cînd cercam s’o ajung cu luntrea, să văd mai bine cum manevra, de-o dată se cufunda și-o pierdeam, așa-că une-ori n’o mai descoperiam de cît sàra. La suprafață înse ieu ieram pentru dînsa ca și-un egal:. Indeobște profita de-o ploae, să plece.

Cum visleam de-a lungul tărmului din spre miazănoapte, într’o foarte liniștită după amiază de Octombre, pentru-că mai ales în zilele astea, ca un fulg de „iarbă flocoasă”, cufundarii se pun pe lacuri, după

§§

VECINI INFERIORI

319

ce-mi plimbasem zadarnic privirea pe lac, în căutarea vre-unui cufundar, de-o dată, unul, depărtîndu-se de țărm cătră mijloc, la cîte-va prăjini de mine, izbucni în rîsu-i sălbatec și se trădă. Il urmării vîslind c’o lopată: dînsul se cufundă. Cînd se ivi din nou ieram mai aproape de cît înainte de iel. Se cufundă iear. Dar ieu am calculat rău direcțiea ce avea s’o iee, și ieată-ne departe la vre-o cin-zeci de prăjini, cînd se arătă, pentru că ieu contribuisem depărtarea s’o mai măresc. Și din nou se puse pe rîs, pe-un rîs zgomotos și îndelungat, cu mai multă dreptate de cît ori-cînd. Și manevră cu-atîta dibăcie, în cît nu m’am putut apropiea de iel mai mult de-o jumătale de duzină de prăjini. De cîte ori se arăta la suprafață, înturnînd capul la dreapta și la stînga, cerceta cu luare aminte pămîntul și apa, ca, după toate aparențele, să-și aleagă direcțiea, și să se arate acolo unde apa avea să aibă cea mai mare întindere și cît mai departe de Juntre. Iera uimitoare iuțala cu care se hotăra și cu care se punea în mișcare. Mă tot duse pănă-n partea cea mai largă a lacului, fără a putea fi nici acolea vînat. Și-n timp ce iel rumega în capul lui nu știu ce, în capul mieu mă sileam să-i gîcesc cugetarea. Iera o frumoasă partidă, jucată pe oglinda lacului, om contra cufundar. De-o dată pionul adversarului dispare sub tabla de șah, și problema iera de a pune pionul tău cît mai aproape de locul unde avea să apară al său. Une-ori se arăta pe negîndite de cealaltă parte a mea, fără îndoeală trecînd pe sub luntre. Atît de lungă îi iera răsuflarea, atît de neobosit iel, în cît ori-cît de departe ar fi înotat pe sub apă, se cufunda pe dată din nou. Și atunci nici un geniu n’ar fi putut gîci urma cursei sale pe care ca un pește putea s’o facă-n adîncul lacului, sub oglinda cea liniștită, pentru-că avea timpul și facultatea de-a vizita fundul în adîncul cel mai ascuns.

§§

320

WALDEN

Se zice c’au fost prinși cufundari în lacurile din New-York, la o adîncime de patru-zeci de picioare, cu cîrlige cu nadă pentru păstrăvi. Walden ieste înse și mai adînc. Ce surpriză trebuie să fie pentru pești văzînd acest mare oaspete deșănțat, venind din altă sferă să-și croiască cale prin masa lor. Și iel părea să-și cunoască calea tot atît de sigur pe sub apă ca și la suprafață, și pe sub apă înota încă cu mult mai iute. O dată sau de două ori mi s’a întîmplat să zăresc un creț în dreptul unde se apropiea de suprafață, scoțind numai capul pentru a recunoaște locurile, și cufundîndu-l pe dată din nou. Mi-am dat samă că iera tot atît pentru mine să mă odihnesc cu mînele pe vîsle și să-i aștept ivirea din nou, cît să caut a calcula unde avea să apară. Pentru-că de cîte ori nu mi s’a întîmplat, pe cînd ieu mă zgîiam să scotocesc cu ochii suprafața într’o direcție, să tresar la zgomotul rîsului său demonic, la spatele mele. Dar de ce, după această desfășurare de viclenie, se anunța ne-ntrerupt prin acest rîs în momentul cînd la suprafață ieșea? Gușa lui albă oare nu iera de-ajuns să-l trădeze? Un nătărău, cufundarul acesta, gîndeam. In de obște auziam zgomotul apei bolborosite, cînd apărea, și cu chipul acesta-l descopeream. După trecerea unui ceas de asemenea joc părea tot atît de neobosit. Se cufunda tot atît de voios, și înota încă și mai departe de cît la-nceput. Uimitoare seninătatea cu care se depărta fără nici o păsare, o dată la suprafață ajuns, cu labele palmate, pentru a face sub apă toată treaba ce-o avea de făcut. Țiuitul lui obicinuit se rezuma la acel rîs demonic, asemănător totu-și, întru cît-va, cu al găinușei de baltă. Dar de îndată ce-mi zădărnicea așteptarea cu mai multă izbîndă, pentru a apărea la mai mare distanță, i se

§§

intîmpla să scoată un urlet prelung, necunoscut pe pămînt, asemănător mai mult cu urletul unui lup, de cît cu țipetul vre-unei păsări. Ca atunci cînd un animal ìși pune botul la pămînt ca să urle din răsputeri. Țipetul cufundarului așa iera, poate cel mai săl

batec sunet ce s’a auzit vre-o dată pe meleagurile hălăduirei mele, și de care răsuna pretutindeni pădurea. Cu toate că ceriul iera atuncea înourat, lacul iera atît de luciu în cît n’aveam nevoe să mai aud cufundarul, vedeam unde despica suprafața. Gușa lui, aerul potolit, luciul apei, ierau întovărășite împotriva lui. Ivindu-se înse ca la vre-o cinci-zeci de prăjini de unde ieram, scoase unul din acele urlete prelungite, par’că pentru a cere de la zeul cufundarilor ajutor. Și de-o dată se ridică un vînt, care încreți suprafața apei și împînzi atmosfera cu-n feliu de bură, lucru de care fui uimit ca de-un răspuns la ruga cufundarului, zeul său arătîndu-mi mîniea. De aceea am și lăsat cufundarul să dispară pe suprafața cea tulburată.

Ceasuri întregi, în zilele de toamnă, priveam rațele șerpuind cu îndămînare, cotind, și ținînd mijlocul lacului, departe de vînător: îndămînare pe care în sînurile sau golfuletele Luizianei n’ar fi avut atîta nevoe s’o desfășoare. ”Silite să se rîdice în zbor, li se întîmpla să se tot învîrtească de-asupra lacului, în cerc, la o înălțime mare de tot, de unde, ca niște puncte negre de pe ceriu, puteau să contemple în voe alte lacuri și rîul. Și cînd le credeam de-acum plecate încotro-va, datorită unui zbor planat iele se odihneau la un sfert de milă, pe-o parte depărtată a apei, unde nu iera nimeni. Mă întreb înse ce motiv altul de cît scăparea puteau să găsască iele de-a pluti prin mijlocul lui Walden, afară dacă nu-i iubeau apele pentru acelaș motiv ca și mine.

Walden

11

§§

INCĂLZIREA CASEI

cum

In Octombre mergeam la strînsură pe pajiștea rîului. Și mă-ntorceam c’o recoltă mai prețioasă ca frumuseță și ca mireazmă de cît ca hrană. Aici mai admiram, dacă nu le culegeam chiar, acele mărunte pietre scumpe de ceară, afinele, cerceii ierbei de baltă, un soiu de perle roșii, pe cari fermierul le smulge c’o proastă greblă, lăsînd pajiștea despoiată într’un crîșcat, măsurîndu-le cu banița, cu dolarul, fără multă bătae de cap, vînzînd ast-feliu jăfuirea luncei la Boston și New-York, pentru dulceață, ca să fie acolea satisfăcut gustul iubitorilor de Natură. Tot așa răzuesc și măcelarii limbile de bizon, ie răzuită și iearba din luncă, fără păsare de planta smulsă și zvîcnitoare. Rodul strălucitor al măcrișului părăsesc iera ca și-o hrană doar pentru privirile mele. Pentru pus la murat adunam înse o mică provizie de mere pădurețe, din cele trecute cu vederea de proprietar și de călători. Cînd castanele ierau coapte, puneam de-o parte ca la o jumătate de baniță pentru iearnă. Iera foarte plăcut pe asemenea timp, să cutreeri pădurile de castani din Lincoln, pe vremea ceea nemărginite, castani cari dorm acuma somnul cel greu sub drumul de fier, să cutreeri c’o traistă la șold și-n mînă cu-n toiag pentru spargerea cojilor, pentru-că ieu nu așteptam tocmai gerul. Plăcut de tot să auzi, printre foșnetul frunzelor, mustrările gălăgioase ale veverițelor roșcate și ale gaițelor, ale căror poame bătute de iele mi se întîmpla să le fur, fiind dat că măciuliile alese

§§

INCĂLZIREA CASEI

323

de iele nu se putea să nu cuprindă un lucru bun. Din cînd în cînd mă cățăram și-n copaci, scuturîndu-i. Castani creșteau și la spatele casei mele, și-un copac încă mare de tot, care-mi adăpostea casa aproape in întregime. Cînd înflorea iera o miroznă care îmbălsäma întreaga împrejurime. Veverițele și gaițele își însușiau înse cea mai mare parte din roadele lui: gaițele mai cu samă tăbărau de mînecate în gloată și dejghiocau castanele înainte de a le cădea coaja. Le lăsam pe samă copacii miei și ieu mergeam să cutreer pădurile mai depărtate alcătuite în întregime doar din castani.

Acest soiu de nuci, cît durează, pot să înlocuiască prea bine pînea. S’ar mai putea găsi și alte cele, poate, pînea s’o-nlocuiască. Intr’o zi, săpînd să caut rime de undiță, am descoperit nuca de pămînt (Apios tuberoso) pe coarda-i chiar, cartofa băștinașilor, un soiu de rod fabulos, pe care par’că o mai dezgropasem și mîncasem în copilăriea mea, fără să-mi mai aduc aminte de iea. De-atunci i-am văzut adesea floarea cutată de catifea roșie, susținută de cotoarele altor plante, fără să-mi dau samă că iea iera. Lucrarea sau cultivarea pămîntului a stărpit-o aproape. Are un gust dulceag, aproape ca a cartofei degerate, și mie-mi plăcea mai mult fieartă de cît prăjită. Această tuberculă părea ca o vagă făgăduire a Naturei de a purta iea de grijă propriilor iei copii și de-ai nutri pur și simplu aici în vre-un timp viitor. In timpurile acestea de vite îngrășate și de lanuri ondulătoare de cereale, această umilă rădăcină, care odinioară iera totemul unui trib indian, se vede cu totul uitată, sau cunoscută numai pentru vița iei înflorită. Domnească înse din nou acolea Natura sălbatecă, și vom vedea delicatele și mănoasele cereale engleze că, probabil, vor dispărea, față de un noian de vrăjmași, pentru-ca,

§§

în lipsa îngrijirilor omului, corbul să ducă ultimul bob de griu în lanul de griu al Dumnezeului Indușilor spre sud-vest, de unde pare a-l fi adus. Nuca de pămînt, astă-zi aproape stărpită, firește, va putea atunci din nou înviea, propăși, cu toate gerurile și cu toată lipsa de cultivare, dovedindu-se indigenă, căpătînd în sfîrșit ieară-și însemnătate și demnitate nutriment al tribului vînătoresc. Negreșit vre-o Ceres sau Minervă indiană a născocit-o și hărăzit. Și cînd va începe a împărăți pe aici poeziea, frunzele și codița-i de nucă se vor vedea încrustate în operele de artă.

ca

Incă de pe la-ntăi Septembre, vedeam doi-trei mici paltini îmbrăcîndu-se-n stacojiu peste lac, mai la vale ce locul unde trei sălcioare făceau să li se deosebească trunchiurile lor albe, la capătul unui promontoriu, aproape de apă. Cite istorii nu povesteau oare coloarea lor. Și treptat-treptat, din săptămînă în săptămînă, caracterul fie-cărui copac se vădea tot mai mult, și copacul se admira în imaginea ce i-o trimetea oglinda lucietă a lacului. In fie-care dimineață, directorul acestei galerii înlocuea cu tot atîtea tablouri, cari se deosebeau printr’un colorit mai strălucitor sau mai armonios, înlocuea tablourile vechi, pe cari le dădea la o parte.

Viespile năpădiră cu miile, în Octombre, în birlogul mieu, ca într’o sălășluire de iearnă, așe îndu-se între ferestre și de-asupra capului pe păreți, făcînd une-ori pe vizitatori să se tragă-ndărăt: Dimineata, mai măturam din iele, cînd ierau amorțite de frig. Dar nu m’am ostenit nici o dată să mă descotorosesc cu totul de iele. Priveam chiar ca o măgulire purtarea lor de a-mi privi casa ca un prielnic azil. Iele nu m’au tulburat nici o dată în chip serios, cu toate că mi-au împărtășit chiar și patul. Și încetul cu încetul

!

J

§§

INCĂLZIREA CASEI

325

au dispărut, în vre-o scorbură negreșit, fugind de iearnă și de gerul cel mare.

Ca și viespile, înainte de a mà instala de-a binelea în sălășluirea de iearnă, în Noembre, cutreeram partea de nord-est a lui Walden, din care soarele, reflectat de pădurile de picipini și de țärmul pietros, făcea „vatra” la vatra” lacului. le cu atît mai plăcut și mai sănătos să te vezi încălzit cît mai mult de soare, de cît de-un foc artificial. Și ieu mă-ncălziam la spuza fierbinte lăsată de vară, ca un vînător de-acuma călătorit.

Cînd să-mi construesc soba, m’am apucat să studiez neapărat zidăriea. Cărămizile mele, fiind „de ocazie”, trebueau curățite cu mistriea, în cît m’am instruit mai mult de cît se obicinuește asupra calităței cărămizilor și mistriilor. Tencuiala care acoperea cărămizile avea vre-o cincizeci de ani și părea să crească cu atît mai mult în tărie. Dar asta ie una din acele zicători, adevărate sau neadevărate, pe cari oamenii bucuros le repetă. Zicători cari cresc de asemenea în tărie, pentru a se alipi cu atît mai puternic cu vremea, așa-că trebuie mai multe lovituri de mistrie ca să cureți un vechiu Solomon. Nenumărate sînt satele din Mesopotamiea, construite din cărămizi „de ocazie” de calitate cît se poate de bună, cărămizi scoase din ruinele Babilonului. Și cimentul care leacopere ie încă și mai vechiu și probabil și mai puternic. Ori-cum, am rămas uimit de călirea neasemănată a oțelului care a rezistat fără a se știrbi de atîtea strașnice lovituri. Cum cărămizile mele mai fuseseră întrebuințate la altă vatră, cu toate că n’am cetit pe iele numele lui Nabucodonosor, am ales din asemenea cărămizi cîte-am putut găsi mai potrivite, pentru a mă scuti de-o muncă de prisos și de pier

§§

326

WALDEN

dere de timp, umplind răriturile cu pietricele de pe marginea lacului. Tencuiala mi-am fabricat-o nisip alb, din acelaș cuprins.

din

Cu soba am zăbovit cam mult, soba fiind partea cea mai vitală a casei. Și-ntr’adevăr am tot cumpănit, în cît începînd de la pămînt dimineața, un rînd de cărămizi ridicate de-abiea de cîte-va palmace de la dușumea mi-au slujit tocmai bine sara de pernă. Și pe cît mi-aduc aminte n’am căpătat nici un junghiu, junghiurile mele fiind de dată mai veche. Pe vremea ceea luai în gazdă pentru vre-o cincisprezece zile pe un poet,* cărui, cu chiu cu vai, de abiea am putut să-i aflu un loc. Iși avea cuțitul cu iel, ci toate că aveam vre-o două și ieu. Le curățiam înfigîndu-le în pămînt. Și treburile bucătăriei le făceam împreună. Cît mă privește, ieram încîntat văzîndu-mi opera înfiripîndu-se cu atîta temeinicie și atîta soliditate, gîndindu-mă că dacă înainta cu încetul, iera menită să dureze mai mult. Soba cu coșul iei, pănă la un punct ie o clădire independentă, care are pămîntul drept temelie și străbate casa spre ceriu. Cînd arde casa, coșul sobei rămîne adesea-n picioare, dovadă și de însemnătatea și de independența ce-o are. Lucrul se petrecea pe la sfîrșitul verei. Și ieată că ne aflam în Noembre.

Vîntul de Nord și începuse să răciască lacul, cu toate că trebuiră mai multe săptămîni de vînt ne-ntrerupt ca să se simtă, atît lacul iera de-adînc. Cînd am început a face focul de sară, înainte de a-mi tencui casa, coșul trăgea minunat, din pricina multelor crăpături cari se aflau printre scinduri. Și-am petrecut cîte-va fericite seri în această încăpere răcoroasă și aerisită, împrejmuită de scînduri butucoase, înegrite, * William Ellery Channing.

§§

INCĂLZIREA CASEI

327

pline de noduri, de-asupra capului cu grinzi cu coaja pe iele. O dată tencuită, casa mea nu mi-a fost nici o dată păn la atît de încîntăloare, cu toate că prezenta, trebuie să mărturisesc„ destul confort. O încăpere care slujește de locuință omului nu trebuie să fie oare destul de înaltă ca să lese de-asupra capului o oare-care întunecime în care jocul umbrelor să se poată zbegui sara în jurul grinzilor? Asemenea forme mai plăcute-s gustului și închipuirei de cît picturile a fresco sau alte împodobiri, ori-cît de costisitoare ar fi. In ziua cînd m’am folosit de dînsa, pentru a găsi într’însa atît căldură cîl și-adăpost, pot zice că locuiam pentru întăea dată în casa mea. Pentru a ținea lemnele pe vatră, aveam o păreche de vechi grătare, și nimic nu mi se părea mai plăcut de cît să văd fundul cuptorului mieu afumat și să bat în tăciuni cu mai mult drept și mai multă mulțămire de cît de obiceiu. Sălașul mieu iera mic, așa-că abiea puteam da în iel găzduire unui ecou. Părea înse cu atît mai mare ca o singură încăpere, fără vecini. Tot farmecul unei case iera adunat într’un singur loc: iera și bucătărie sau cuhnie, și odae de culcare, și salon de vorbit, și cămară. Toate mulțămirile pe cari pot să și le însușiască din vieață părinții, copiii, stăpînii, servitorii, le-aveam. Caton susține că, capul familiei, (patrem familias), în vila lui de țară trebuie să aibă cellam oleariam, vinariam, dolia multa, uti lubeat caritatem expectare, et rei, et virtuti, et gloriae erit”. Ceea ce însamnă: „o pivniță pentru uleiu și vin, mai multe buți, pentru a aștepta fără grijă zilele grele. Ii va fi de folos, și va fi spre cinstea, spre gloriea lui”. In celariul mieu ieu aveam o baniță de cartofe, vre-o două mertice de mazere cu gărgărițele lor, pe dușameaua mea

§§

puțin orez, un ulcior de melasă. Cît s’atinge de săcară și de porumb, de fie-care cîte-un mertic.

Une-ori visez o casa mai mare și mai populată, durata într’o vrîstă de aur, din materiale durabile, fără muncă de cirpăceală, care să se alcătuiască tot dintr’o singură încăpere, o sală primitivă, largă, gospodărească, solidă, fără tavan, fără tencuială cu ipsos, și nimic de cît niște grinzi și niște tabanuri pentru a sprijini un feliu de ceriu de-asupra capului tău, casă bună de apărat de ploae și de zăpadă, în care „king” și „queen posts”* să stee afară să-ți primească omagiul, după ce vei fi adus salut lui Saturn, prosternat unei mai vechi dinastii, trecînd pragul: o casă cavernoasă, în lăuntrul căreea să fii nevoit să rîdici o torță în vîrful unei prăjini ca să ai o idee de culmi: în care unii să poată hălădui pe vatră sau pe cuptor, alții pe prichiciul ferestrei, alții pe lavițe, unii la o margine a încăperei, alții la alta, unii pe grinzi, la o laltă cu paiajenii, în văzduh, dacă așa le-ar fi cheful: o casă în care de îndată ce vei fi deschis ușa și vei fi dat buna ziua, să te găsești la tine: în care călătorul obosit să se poată spăla, să poată mînca, sta la taifas, dormi, fără să o iee numai de cît la drum: ca un adăpost peste care ai fi bucuros într’o noapte furtunoasă să dai, care să cuprindă tot ce trebuie să aibă esențial o casă, și nimic ce-ar fi o povară: în care dintr’o ochire toate comorile casei să se poată îmbrățoșa, în care fie-care lucru trebuitor omului să se afle la locul lui: și bucătărie, și cămară, și vorbitor, și cameră de culcare, și celar și pătul în care să se poată găsi unele lucruri trebuitoare, ca un butoiu sau o scară, stînd tot atît de

Bold și coardă. Cuvint cu cuvint: jambaj, rege și regină,

§§

INCĂLZIREA CASEL

329

bine ca și-un bufet, și să auzi o oală fierbînd: în care să poți aduce închinăciune focului care-ți pre gătește mîncarea, ca și cuptorului care îți coace pînea: o casă în care mobilele și uneltele neaparate să fie cele mai de căpetenie ornamente: din care să nu se gonească spălătoriea, nici focul, nici gospodina, și în care s’ar putea întîmpla să fii rugat să te dai la o parte de pe chipeng, dacă bucătăreasa ar avea nevoe să se coboare în beciu, cu care prilej vei afla unde pămîntu-i tare sau ie sub tine săpat, fără să ai nevoe să bați din picior. O casă a cărei încăpere să fie tot atît de deschisă, tot atît de vădită ca și-un cuib de pasere, și în care întrînd pe ușa din față și ieșind pe cea de din dos să nu fie fără să vezi pe vre-unul din locuitorii iei: în care găzduitul să primească în locuință loc de cetățenie de fapt, nu să se vadă exclus de cele ale sale șapte-optimi, întemnițat într’o celulă aparte și invitat a se socoti ca la iel acasă, într’o temniță celulară.

In zilele noastre, gazda nu te mai primește-n căminul său, ci a luat un zidar să-ți construiască unul, unde-va, pe-un coridor, ospitalitatea fiind arta de a te țineal la cît mai mare distanță. Bucătăriea ie încunjurată cu atîta mister ca și cînd ar fi vorba să fii otrăvit. Știu c’am trecut prin acaretele a o mulțime de oameni, din cari s’ar fi putut să fiu dat afară în chip legal, dar nu-mi aduc aminte în casa multor oameni să fi călcat. Ieu aș putea să dau vizită, în hainele mele vechi, chiar și unui rege și unei regine, cari-ar trăi pur și simplu într’o casă ca cea descrisă de mine, dacă ar fi să m’abat pe la iei. Tot ce-aș dori să-nvăț înse ie cum să ies de-a-ndăratele dintr’un palat modern, dacă aș fi prins în vre-unul cînd-va.

S’ar zice că în vorbitoarele noastre însă-și vorbirea își pierde vigoarea pentru a se preface cu totul în vorbărie, atît de departe de simbolurile limbei

§§

330

WALDEN

existențele noastre sînt, atîl de departe vin tropurile și metaforile limbei, prin atîtea farafastîcuri, ca și cînd ar fi pe tipsie aduse. Cu alte cuvinte atît de departe de atelier și de bucătărie ie vorbitorul. Insu-și prînzul, în de obște nu-i acolea de cît parabola unui prînz. Ca și cum numai sălbatecul ar trăi destul de aproape de Natură și de Adevăr, ca să împrumute de la Natură și de la Adevăr un trop. Cum să poată învățatul, care locuește cine știe unde în teritoriile din NordVest sau în insula Man, cum să poată spune-n bucătărie ceea-ce ieste parlamentar?

Cu toate astea, n’am văzut nici o dată mai mult de unul sau doi din oaspeții miei cari să fi avut curajul să rămîe să mînînce cu mine vre-un pudding a la minut. Pentru-că, cînd vedeau apropiindu-se asemenea criză, iei preferau să întrebuințeze pipa ca să bată-n retragere, ca și cînd casa ar fi prins din temelie să se cutremure. Cu toate astea dînsa a rezistat la nénumărate puddinguri de astea a la minut.

De tencuit n’am tencuit de cît cînd timpul a ajuns - de tot răcoros. Pentru asta am adus de pe țărmul opus al lacului, într’o luntre, nisip mai alb și mai bun, și-aș fi adus și mai de departe, la feliu, de-ar fi trebuit. Casa mea, pănă una alta, se văzu, de jur împrejur, pănă la pămînt, drănițită. Drănițind-o, simțiam o plăcere văzîndu-mă în stare să înfig fie-care cuiu dintr’o singură lovitură de ciocan. Și mi-am făcut o ambiție de-a zvîrli tencuiala din ciubăr cu mistriea, destul de răpede și fără să fac murdărie. Mi-aduc aminte de întîmplarea unui înfumurat ciocoiaș care, îmbrăcat elegant, se plimba odinioară prin sat, dînd povețe la lucrători. Incumetîndu-se într’o zi să treacă de la vorbă la fapt, își suflecă mînicile, puse pestelca unui tencuitor, și după ce-și încărcă mistriea fără pricepere, c’o privire mîndră îndreptată de sus spre părete, făcu în direcțiea aceea un gest semet, pen

§§

INCĂLZIREA CASEI

331

tru-ca, numai de cît, spre uimirea lui, să primească conținutul în sînul lui plastronat. Am admirat din nou economiea și folosul tencuclei, care nu numai că împiedică atît de minunat pătrunderea frigului, se și netezește frumos. Am mai luat cunoștință de diferitele accidente cari i se pot întîmpla celui ce tencuește. Am fost uimit văzînd ce însetate de apă ierau cărămizile, cari nici nu așteptau să-mi egalizez tencuiala pentru a absorbi toată umezala, și cîte găleți de apă trebueau pentru botezarea unui nou cămin. C’o iearnă înainte, fabricasem o mică cîtime de var, arzînd niște scoici Unio fluviatilis, produse de-ale rîului nostru, pe cari le-am cules pentru plăcerea experienței. Așa-că proveniența materialurilor mele o cunoșteam. Aș fi putut să-mi procur și o bună pieatră de var de la mai puțin de-o miiă sau două, și să mă apuc s’o ard singur, dac-aș fi vrut.

Intre acestea, lacul, în sînurile mai umbrite și mai puțin adînci se slei. Se slei cu cîte-va zile dacă nu cu cîte-va săptămîni înainte de înghețarea totală. Intăea ghiață, tare, întunecată și străvezie, iera cu deosebire interesantă și minunată. Iea mai prezenta cel mai bun prilej ce se poate ivi de-a cerceta fundul în partea-i cea mai rîdicată, pentru-că puteai să te întinzi în tot lungul pe-o ghiață a cărei grosime nu trecea de-un palmac, ca o insectă patinatoare pe luciul apei, pentru a studiea fundul pe îndelete, la o depărtare de două-trei palmace, ca pe-o pictură din dosul unui cristal, apa, neapărat, fiind cu totul liniștită atunci. Nisipul înfățoșază o mulțime de pîrtii care arată că o ființă a călătorit dintr’o parte în alta, de unde s’a întors înapoi. Și drept epave ie presărat de testuri de viermi caddis, testuri alcătuite din fi

§§

332

WALDEN

ricele albe de cuarț. Increțitura nisipului poate să vie chiar de la iei, pentru-că țesturi de-ale lor se găsesc și-n pirtiile mult mai adînci și mai largi, unde nu puteau fi făcute de cît de asemenea animale. Dar ghiața însă-și poate fi obiectul celui mai viu interes, cu toate că va trebui să prinzi ce-va mai tîrziu prilejul s’o studiezi. Cercetînd-o de-aproape în dimineața care urmează după înghet, vei descoperi că cea mai mare parte din beșicile de aer, cari mai întăi păreau să fie în iea, sînt la suprafața inferioară, unde altele și altele se urcă mereu de la fund. Cu alte cuvinte de unde ghiața fusese pănă aici relativ solidă și-ntunecată, vezi de-o dată apa prin iea. Beșicile sînt de la o optzecime la o optime de palmac diametru, foarte limpezi, foarte frumoase, și prin ghiață îți vezi oglindirea feței în iele. Pe-un palmac patrat pot să fie treizeci - patru-zeci. Chiar în ghiață sînt beșicuți, înguste, lungărețe, perpendiculare, lungi ca de-o jumătate palmac, conuri ascuțite cu virfu-n sus. Sau, mai adesea, cînd ghiața ie cu totul recentă, mici beșicuti sferice, una de-asupra alteea, ca niște perle. Beșicuțile astea interioare nu sînt înse nici atît de numeroase, nici atît de vădite ca cele de desubt. Mi s’a întîmplat une-ori să azvîrl cu pietre în ghiață ca să-i încerc tăriea: cele cari o străbăteau, duceau cu iele aer, care forma de desubt beșici albe foarte frumoase și foarte vădite. Intr’o zi, cînd mă-ntorsei în acelaș loc după trecere de patru zeci și opt de ceasuri, văzui că aceste mari beșici ierau încă întregi, cu toate că ghiața, se îngroșase ca de-un palmac, cum mi-a îngăduit limpede să constat lipitura la muchea unor bucăți. Dar cele două zile de mai înainte fiind foarte calde, un feliu de vară de St. Martin, ghiața nu mai avea de-o cam dată acea transparență care să lese să se vadă coloarea cea verzue

§§

INCĂLZIREA CASFI

333

a apei, dimpreuna cu fundul. Ghieata iera opacă și albicioasă sau cenușie, și, cu toate că de două ori mai groasă, nu iera de loc mai tare de cît înainte, pentru-că beșicile de aer sub înrîurirea căldurei umflîndu-se și împreunîndu-se una cu alta își pierduseră regularitatea: nu mai ierau una de-asupra alteea, ci adesea ca niște monede de argint dintr’un ’sac răsturnate, una cu buza de-asupra alteea, sau ca niște mici solzi, ca și cînd ar fi fost ușurel îmbucate. Nu mai iera vorba de frumuseța gheței și iera prea tîrziu de studiat fundul. Doritor să cunosc pozițiea ce ocupau marile mele beșici față de ghiața cea nouă, am sfărmat o bucată din această din urmă ghiață, care cuprindea o beșică de mărime mijlocie, și am întors-o cu susul în jos. Ghiața cea nouă, se formase în jurul beșicei și pe sub iea, așa-că beșica iera cuprinsă între ambele pături de ghiață. Iera întreagă în ghiața de desubt, lipită de cea de deasupra și în formă turtită, întru cît-va poate lenticulară, cu marginile rotunde, groasă de-un sfert de palmac, pe-un diametru de patru palmace. Am rămas uimit văzînd că tocmai sub beșică ghiața se topise cu o mare regularitate, în formă de farfurioară întoarsă, la înălțimea de cinci optimi de palmac la mijloc, nelăsînd aici de cît o mică despărtitură între beșică și apă, abiea de grosimea unei optimi de palmac. In unele locuri, beșicuțile despărțitoare se spărseseră de desubt, și sub beșicile mari de tot, cu-n diametru ca de-un picior, probabil că nu mai iera ghiață de loc. Firește că nenumăratele beșicuți pe cari le văzusem mai întăi la suprafața inferioară a gheței înghețaseră înlăuntru pe cît se pare, și că fie-care, după puterea iei, lucrase ca o sticlă înfierbîntată asupra gheței de desubt pentru a o topi și-a o flenduri. Astea ierau micile tunuri cu

§§

334

WALDEN

aer comprimat cari contribuiau să facă să pirie ghiața, să giamă.

In sfîrșit tocmai după ce mi-am isprăvit tencuiala, a început de-a binelea iearna, și vîntul se apucă să urle în jurul casei, ca și cum pănă atunci n’ar fi avut voe. Noapte după noapte gîștele veneau în zbor greu, pe-ntunerec, cu-n zgomot de goarnă și o vîjîire de aripi, chiar după ce pămîntul se acoperi cu zăpadă, unele pentru a se abate asupra lui Walden, alteie intr’un zbor coborît atingînd pădurile în direcția lui Fair-Haven, călătorindu-se spre Mexic. De mai multe ori, întorcîndu-mă de la sat pe la zece sau unsprezece ceasuri, noaptea, mi s’à întîmplat să aud pasul unui cîrd de gîști sau de rațe, pe frunzele uscate din pădure, de-a lungul unei bălți care se afla la spatele casei mele, baltă în care asemenea păseri veneau să-și caute hrana. Auziam slabul honk sau mac al căpeteniei lor, cînd se depărtau grabnic.

In 1845, Walden a înghețat de la un capăt la altul, pentru întăea dată, în noaptea de 22 Decembre: Lacul lui Flint și celelalte lacuri mai puțin adînci, ca și rîul, înghețate cu zece zile mai înainte, de nu mai mult. In 1846, la 16. In 1849, pe la 31. In 1850, pe la 27 Decembre. In 1852, la 5 Ianuar. In 1853, la 31 Decembre. In 1854 zăpada acoperi pămîntul încă de la 25 Noembre, punînd de-o dată decorul iernei în jurul mieu. Ieu m’am retras înse și mai în fundul bîrlogului mieu, făcînd așa ca să întrețin un foc cum se cade și-n casă, și-n inima mea. Indeletnicirea mea de-afară acum iera de-a aduna uscături din pădure, pentru a le aduce în brațe sau pe umeri, cînd nu tîrîiam cîte-un pin

§§

INCĂLZIREA CASEI

335

uscat sub fie-care braț păn la șopronul mieu. O veche îngrăditură de pădure, derăpănată, fu pentru mine o bună pleașcă. O jertfă lui Vulcan, pentru-că Zeului Hotar îngrăditura să slujască nu mai putea. Cu atît mai interesantă ie cina omului care iese pe zăpadă să caute, n’ai putea zice să fure, lemnele trebuitoare pentru pregătirea acestei cine. Cu atît mai gustoase, atunci, bucatele lui. Sînt destule uscăluri și tot soiul de lemne căzute în pădurile cari împrejmuesc cea mai mare parte din orașele noastre, ca să întreție mulțime de focuri, dar cari astă-zi nu încălzesc pe nimeni, și cari, după unii, împiedică creșterea unei tineri păduri. Mai ierau și lemne plutitoare pe lac. In cursul verei descoperisem o întreagă plută de trunchi de picipini, cu scoarța pe iei, legați împreună de Irlandezi pe timpul construirei căei ferate. Am tras o parte pe țărm. După doi ani de zăcere în apă, și apoi șase luni de odihnă pe uscat, ierau cu totul sănătoși, cu toale că saturați de apă, cu toată uscăciunea ce-au putut-o avea. In cîte-o zi de iearnă îmi făceam de petrecere să fac să lunece bucată cu bucată pe lac, pe-o întindere de aproape jumătate de milă, patinînd în urmă cu capătul unui trunchiu lung de cincisprezece picioare pe umăr, și cu celalt capăt pe ghiață. Sau, întrunind mai mulți trunchi la o laltă, cu-n gînj de mesteacăn, și apoi c’o legătură de mesteacăn sau de anin mai lungă, înzestrată cu-n cîrlig, să-i fac să străbată acelaș drum. Cu toate că îmbibați cu totul de de apă și grei aproape ca plumbul, trunchii, nu numai c’au ars îndelung, au dat încă și un foc minunat. Ieu socot c’au ars chiar cu atît mai bine cu cît ierau mai udațți, întocmai ca gudronul cuprins în apă, care arde cu-atît mai bine, cum ar arde în lampă.

Gilpin, în descrierea lui despre mărginașii pădurilor din Englitera, declară că „încălcările delic

§§

venților, cu casele și gardurile ridicate la poalele padurei, „ierau” privite ca o adevărată pacoste del vechea lege forestieră, și ierau aspru pedepsite sub numele de purprestures, ca contribuind ad terrorem ferarum ad nocumentum forestae”, și așa mai departe, adică la spărierea vînatului și la deteriorarea pădurei. Dar ieu ieram mai interesat la conservarea vînatului și-a desișului de cît vînătorii sau tăetorii de lemne, ca și cînd aș fi fost în persoană Lord Warden. Dacă s’ar fi aprins în vre-o parte pădurea, și-ar fi fost din greșala mea, aș fi avut o mai îndelungată părere de rău și mai mare de cît înși-și proprietarii. Ce zic, ieu chiar cînd vedeam pe fermierii proprietari dînd în iea cu săcurea, mă întristam. Ieu aș fi vrut ca fermierii, cînd culcă la pămînt o pădure, să simtă întru cît-va acea teamă respectuoasă pe care o simțiau vechii Romani cînd se apucau să răriască vre-un crîng consacrat (lucum conlucare), ca să facă să pătrundă lumina în iel. Cu alte cuvinte, să creadă fermierii că pădurea iera consacrată vre-unui Zeu. Romanul făcea o 0frandă expiatoare, și rostea această rugăciune: „Oricare Zeu și Zeiță ai fi, cărui sau cărei ie-nchinat acest crîng, fii-mi mie propice, și familiei mele, și copiilor miei, și tot neamului mieu”…

Valoarea ce se atribue încă lemnului, chiar în timpul acesta și în această țară nouă, trebuie să se știe, i-o valoare mai nestrămutată și mai universală de cît a aurului. Cu toate descoperirile și născocirile noastre, nimeni nu va trece nepăsător pe lîngă o grămadă de lemne. Lemnul ni-i tot atît de prețios cît iera și strămoșilor noștri Saxoni și Normanzi. Dacă iei își făceau arcurile din iel, noi ni facem din fel

§§

INCALZIREA CASEI

337

paturile de pușcă. Michaux, acum trei-zeci si mai bine de ani, de la data acestei redactări, declară că prețul lemnelor de ars la New-York și la Filadelfia, „aproape egalează, cîte o dată întrece, prețul celui mai bun lemn la Paris. Cu toate că acestei uriașe capitale îi trebuie mai mult de trei sute de mii de stînjeni, și cu toate că pe-o rază de trei sute de mile ie înconjurată numai de cîmpii cultivate”. In comuna noastră prețul lemnelor se urcă aproape neîntrerupt, și toată întrebarea ie: cu cît va fi mai urcat de cît anul trecut în ist an. Lucrătorii și negustorii cari merg chiar iei la pădure degeaba, știu mai dinainte că vor asista la vînzarea lemnelor, și că vor plăti foarte scump chiar privilegiul de-a aduna după tăetorul de lemne. De-o bucată de vreme oamenii cutreeră pădurile după lemne de ars și de lucru: Neo-Englezi, Neo-Olandezi, Parizieni, Celți, Fermieri., Robin Hood, Goody Blake și Harry Gill.** Aproape în toate părțile lumei și prințul și țăranul, și cărturarul și sălbatecul, cer încă deopotrivă pădurei cîte-va ramuri să-i încălzască și să le fiarbă mîncarea. Ca și aceștia nu mă pot lipsi de astea nici ieu.

Nu-i om care să nu-și privească grămada de lemne cu drag. Imi plăcea să am în fața ferestrei mele grămada mea. Și cu cît ierau lîngă iea mai multe surcele, cu atît astea mărturisiau de-atîtea zile de zdravănă muncă. Aveam o săcure pe care nimeni n’o reclama, cu care cînd și cînd în zilele de iearnă, de partea casei bătută de soare, îmi plăcea să mă învîrtesc prin prejurul buturugilor scoase din cîmpul mieu de fasole. Cum mi-a proorocit omul cari mi

Titlut unei poeme de Wordsworth,

§§

338

WALDEN

le-a cărat, astea m’au încălzit de două ori, întăi cind le-am ciopîrtit și apoi cînd le-am pus pe foc. Așa-că nici un combustibil n’ar fi putut să dee mai multă căldură. Cît despre săcure, am fost povățuit s’o dau la călit la fierarul din sat, dar m’am scutit de acesta, și punîndu-i o coadă de nuc din pădure, m’am slujit înainte de iea. Dacă iera tocită, cel puțin în mînă îi ședea bine.

Ciți-va butuci de pin rîșinos alcătuiau o adevărată comoară. Ieste bine să nu uităm cît asemenea nutritor de foc cuprinde incă adîncul pămîntului. In anii trecuți mergeam adesea, ca un căutător de aur, pe cîte-un clin de pămînt despoiat, ocupat odinioară de-o pădure de picipini, să scot rădăcini de pin rìșinos. Astea-s aproape fără de moarte. Rădăcini bătrîne de treizeci patru-zeci de ani cel puțin, aveau încă inima sănătoasă, pe cînd albețul iera prefăcut de mult în pămînt vegetal, după cum se vedea după dungile scoarței bălucite, care alcătuea un inel la suprafața pămîntului depărtat de patrucinci palmace de inimă. Cu săcurea și cu hîrletul pu teai să explorezi asemenea mină, și să urmărești rezerva de măduvă, galbenă ca grăsimea de bou, ca și cum ai fi dat de-o mină de aur, îngropată-n pă-’ mînt. Dar de obiceiu ieu îmi aprindeam focul cu frunzele din pădure, uscate, adunate de mine și puse sub șopron înainte de-a da zăpada. Tăetorul de lemne, cînd rămîne-n pădure, își ațîță focul cu așchii tăete subțirel, de hickori tineri. Din cînd în cînd îmi procuram din aceste așchii și ieu. Și cînd sătenii își aprindeau la orizont focurile lor, prin șuvița de fum care ieșia din coșul mieu dădeam și ieu de veste diferiților locuitori sălbateci din valea lui Walden, că veghiam.

1

§§

INCĂLZIREA CASFI

Light-winget Smoke, Icarian bird,

Melting thy pinions in thy upward flight, Lark without song, and messenger of dawn, Circling above the hamlets as thy nest; Or else, departing dream, and shadowy form Of midnight vision, gathering up thy skirts; By night star-veiling, and by day

Darkening the light and blotting out the sun; Go thou my incense upward from this hearth, And ask the gods to pardon this clear flame.

Fum ușor, aripat, păsărică icariană,

Care-ți fulgzești penele în avîntu-ți înălțător, Ciocîrlie necîntătoare, vestitoare de zori,

Care dai tircoale cătunelor unde-ți știi cuibul :

Vis care te depărtezi tot mai mult și nedeslușită nălucă

De vedenii nocturne, care vălurile ți le aduni,

Noaptea steaua întunecînd-o, iear ziua

Mohorind lumina, soarele astupîndu-l:

1

Mergi, smirna mea, înălță-te din căminul acesta,

Și cere zeilor iertare pentrn această flacără clară.*

Lemnele verzi de tot, proaspăt tăiale, cu toate că prea puțin mă slujiam de iele, de cît ori-cari altele îmi prindeau și mai bine. In cîte o după amiază de iearnă, plecînd să mă plimb, mi se întîmpla să las cîte-un bun focușor. Cînd mă-ntorceam, peste trei-patru ceasuri, îl găsiam încă viu, pîlpîind. Casa mea nu rămînea goală, cu toate că ieu ieram de-acasă plecat. Ai fi zis că-n urma mea lăsam un paznic voios. Ieu și Focul locuiam la o laltă. Și de obiceiu paznicul mieu se arăta credincios. Cu toate astea-ntr’o zi, pe cînd mă îndeletniceam să despic niște lemne, îmi trecu prin gînd să-mi arunc

• Versurile autorului. Emerson le declara mai bune de cît ori-care din Simonides

339

§§

340

WALDEN

o simplá privire pe fereastră, ca să văd dacă nu mi se aprinsese casa. Pe cît mi-aduc aminte ie singura data cind m’a cuprins o grijă deosebită de asta. Má uitai dar, și văzui c’o scîntee îmi sărise pe pat. Intrai și-o stînsei cînd iea îmi și făcuse o gaură înare cît palma. Dar casa mea iera așezată pe-un loc atît de scăldat în soare, atît de adăpostit, și atit de jos acoperișu-i iera, în cît nu știu să fi fost zi de iearnă în care să nu-mi fi îngăduit să las focul să se stîngă, de la amiază.

Cîrtițele mi se cuibăriseră-n beciu, ronțăind sau rozînd o cartofă din trei. Iși făcuseră chiar acolea un pat molcuț din niște păr rămas de la tencuială și din niște hîrtie de-mpachetat. Pentru-că și animalelor celor mai sălbatece, ca și omului, le place buna așezare, căldura. Dacă trec iearna, o datoresc numai măsurilor de prevedere pe cari iele le iau.

Unii din prietenii miei păreau a crede, că dacă venisem la pădure, iera ca acolea să-ngheț. Animalul, firește, se mulțămește să-și pregătească un pat pe care-l încălzește cu corpul său, într’un ungher mai adăpostit. Omul înse, descoperind focul, închide aerul într’o largă-ncăpere și-1 încălzește, și nu se mai uespoae pe sine. Iși face în încăpere un pat în care să se poată mișca în voe, lepădînd vestmintele mai împovoratoare, menținînd un feliu de vară în toiul iernei, admițînd chiar lumina cu ajutorul ferestrelor, și cu ajutorul unei lămpi prelungind ziua. Cu chipul acesta omul face un pas sau doi mai departe de cît instinctul, și-și făurește pentru frumoasele arte un timp. Cu toate că, cînd mă aflam mai îndelung în bătaea vintului aspru începea să-mi amorțească tot corpul, de îndată ce întram în atmosfera blajină a casei mele nu întîrzieam să-mi capăt din nou toate facultățile mele și să-mi prelun

A

§§

INCĂLZIREA CASEI

341

gesc vieața. Omul cel mai luxos adapostit înse, nu se prea poate lăuda cu asemenea lucru. Așa că nu trebuie să ne batem atîta capul sa știm cum ar putea neamul omenesc să se stîngă. De-ajuns un vînticel mai ascuțit de la Nord, ca să i se tae firul ori-cînd. Ne-aducem mereu aminte de Vinerile Geroase * și de zăpezile mari. Ar fi de-ajuns o Vineri ce-va mai geroasă sau de-o zăpadă ce-va mai mare pentru a pune capăt existenței omului pe pămînt.

learna următoare, pentru economie, m’am slujit de-o mică mașină de bucătărie, pentru-că pădurea nu iera doar a mea. Dar mașina nu păstra focul așa de bine ca soba. Bucătăriea, cea mai mare parte din timp, nu mai iera acum un procedeu poetic, ci curat un procedeu chimic. Și-n acest timp de mașini economice, nu întîrziarăm să uităm că aveam obiceiul de-a ne coace cartofele-n spuză, ca Indienii. Mașina nu numai că ocupa loc și răspîndea în casă miros, ascundea încă și focul, ceea-ce iera ca și cînd aș fi pierdut un prieten. In foc poți vedea o înfățișare ori-cînd. Muncitorul, cufundîndu-și sara privirea-n iel, își curăță gîndurile de zgura și pulberea pămîntească pe care-au adunat-o în cursul zilei. leu nu mă mai puteam așeza înse să mă uit acuma în foc, și nu puteam să nu-mi aduc aminte, cu atît mai virtos, de cuvintele poetului:

„Never, bright flame, may be denied to me Thy dear, life imaging, close sympathy.

What but my hopes shot upward e’er so bright? What but my fortunes sunk so low in night ?

§§

342

WALDEN

Why art thou banished from our hearth and hall, Thou who art welcomed and beloved by all ? Was thy existence then too fanciful

For our life’s common light, who are so dull? Did thy bright gleam nysterious converse hold With our congenial souls? secrets too bold?

Well, we are safe and strong, for now we sit Beside a hearth where no dim shadows flit, Where nothing cheers nor saddens, but a fire Warms feet and hands-nor does to more aspire; By whose compact utilitarian heap

The present may sit down and go to sleep,

Nor fear the ghosts who from the dim past walked,

And with us by the unequal light of the old wood fire talked”.

„In veci, flacără strălucită, rîpită nu-mi va fi

Strinsu ta simpatie, în care vieața se oglindește.

De cît speranțele mele, izbucnit-a mai strălucit ce-va? De cît destinul mieu prăbușitu-s’a ce-va mai curînd?

De pe vatră și din cămin de ce izgonită ai fost, Tu, de toți salutată, înfocată și prietenă scumpă ? Existența ta iera prea fantastică oare

Pentru vieța noastră obicinuită și rebegită ? Licăririle tale aveau vre-o înțelegere tăinuită

Cu sufletele noastre surori? Ori fără cuviință cum-va ?

Ori cum fie, sănătoși, teferi, zdraveni, iată-ne așezați

La vatra lîngă care nu va dănțui nici o umbră în sara asta, Lingă care, bucurie, nici întristare, nici pic, făr de cul

Care va încălzi picioare și mini – făr a lua în samă că-i prea puțin. Lingă care-ndesat, utilitar șt cu ochii închiși

Prezentul poate să se întindă și să doarmă, să digereze în pace, Fără teamă de stafiile mișcate de întunecatul trecut”.

Ellen H. Hooper: Focul de lemne.

§§

PRIMII LOCUITORI

ȘI VIZITATORII DE IEARNĂ

Am înfruntat vesele și voioase vijelii de zăpadă, și-am petrecut fericite seri de iearnă la gura sobei, pe cînd zăpada forfotea turbată afară, așa-că pănă și hululuiala bufniței, totul tăcea. Vreme de săptămìni n’am întîlnit în plimbările mele de cît oameni cari veneau din cînd în cînd la pădure să tae lemne ca să le ducă la sat cu saniea. Elementele mă întovărășiră cu toate astea la însemnarea unei pîrtii prin cel mai mare troian din pădure. Pentru-că de-ndată după trecerea mea, vîntul spulbera frunzele de stejar în urma pașilor miei, în care acestea se cuibăreau și, absorbind razele solare, făceau să se topiască zăpada, așa-că nu numai că picioarele mele aveau să aibă de-acum un covor uscat, noaptea liniea lor neagră îmi slujea și de călăuză. Drept societate omenească trebui să chiem amintirea celor dintăi locuitori ai acestor meleaguri. După cît țineau minte unii din concetățenii miei, calea lîngă care îmi iera rîdicată casa răsunase de rîsul și de trăncăneala unor locuitori, iear pădurile din prejuru-i purtară încrestarea și pata micilor lor grădini și sălașuri, cu toate că mult mai gîtuită de pădure atunci de cît a-zi, asemenea cale. In unele locuri, după cum îmi aduc aminte chiar ieu, pinii rîcîeau de-o dată în ambele părți brișca care trecea, iear iemeile ca și copiii cari ierau nevoiți să străbată singuri această cale pentru a merge pe jos la Lincoln, n’o făceau fără frică, și adesea o bună bucată de drum o făceau în fugă. Ori-cît de umilă cale iera, care ducea la satele vecine sau slujea cărătorilor de lemne, iea

§§

344

WALDEN

iera mult mai placută calatorului, prin varietatea iei, de cît a-zi, și îi rămînea călătorului multă vreme în minte. Pe unde se întinde acum, de la sat l’a pădure, un șes, dăinuea atunci o livadă de arțari pe-un fond de trunchi de copaci, ale căror rămășiți, fără-ndoială, suportă încă calea colboasă de a-zi de la Ferma Stratton, acum Ferma Ospiciului, la Mont Brister.

La răsărit de sămănătura mea de fasole, peste sosea, locuea Caton Ingraham, robul lui Duncan Ingraham, Castelan, Gentilom al satului Concord. Gentilom care puse să se ridice o casă pentru robul lui, dindu-i îngăduire să locuiască în pădurea Waldenului. Caton, nu Uticensis, ci Concordiensis. Unii susțineau c’ar fi fost un negru din Guiana. Citi-va își mai aduc aminte de fășiea lui de pămînt dintre nuci, pe cari-i lăsă să crească, ca să se folosască de iei la nevoe, la bătrînețele lui. Nucii au ajuns înse pe mîna unui speculator mai tînăr, mai alb. Dar și acesta locuește astă-zi într’o casă de feliu de strîmtă. Groapa beciului lui Caton, măcar d aproape astupată, se mai vede și-acum, cu toate c puțin cunoscută, ascunsă cum ie trecătorilor printr’o leasă de pini. Acum o umple oțetarul (Rhus glabra) și una din cele mai timpurii soiuri de splinut (Solidago stricta) crește cu îmbielșugare în iea,

Chiar în marginea țarinei mele, încă și mai proape de oraș, Zilpha, femee de coloare, își ave căsuța, în care țesea pînză pentru tîrgoveți, făcînd să răsune pădurea Waldenului de cîntecul iei r sunător, fiind-că avea o voce pe cît de frumoasă, pe atît de puternică. In timpul războiului din 1812 sălașul iei sfîrși prin a-i fi incendiat, în lipsa-i acasă, de soldații englezi, prizonieri pe cuvînt,

§§

345

PRIMII LOCUITORI

de-a

pisica, și cînele, și găinile, arserà cu totul, valma. Vieața Zilphei fu grea și aproape neomeneasca. Un vechiu cutreerător al acestei păduri își aduce aminte că trecând prin fața casei iei, la o amiază, auzi borscorodind printre forfcteala cratiței iei: N’au mai rămas de cît oase, de cît oase din voi”. Am văzut și ieu pe asemenea loc cîte-va cărămizi într’un tufăriș de stejari.

0

Mai de vale, pe cale, la dreapta, pe Mont Brister, locuea Brister Feerman, „un negru iscusit”, odinioară rob al Scutarului Cummings, pe locul unde dăinuesc încă merii pe cari i-a plantat Brister și îngrijit: copaci groși și bătrîni astă-zi, cu poamele și acuma sălbatece, care aduc a mere de cidru, după care mă prăpădesc. Nu de mult i-am cetit epitaful în vechiul cimitir din Lincoln, cam de-o parte, lîngă mormintele fără nici o inscripție ale vre-unor grenadiri britanici, căzuți în retragerea de la Concord, epitaf în care iera denumit „Sippio Brister”, Scipion Africanul i s’ar fi putut zice, „om de coloare”, ca și cînd ar fi fost să fie decolorat. Epitaful îmi mai spunea, prin atîtea litere înflorite, data cînd a murit: chip ocolit de a-mi face cunoscut că-ntr’un timp a trăit. Cu iel sălășluea și Fenda, ospitaliera-i soție, care-ți ghicea norocul, măcar că mai mult în glumă, vînjoasă, durdulie, neagră, mai neagră de cît ori-ce copil al nopței, un glob cum nu s’a ridicat mai întunecat asupra Concordului, nici înainte și nici pe urmă.

Mai departe, la poalele colinei, la stînga, pe vechea cale trasă-n pădure, se văd urmele unei concesiuni de-a familiei Stratton, a cărei livadă cuprindea altădată întreg clinul Mont-Bristerului, livadă care încă de mult a fost copleșită de picipini, afară de cîte-va

§§

buturugi ale căror vechi rădăcini mai furnizază pueții unor copaci înfloritori din sat.

In apropierea orașului, ajungeai la lotul lui Breed, de cealaltă parte a drumului, tocmai la poalele pădurei, loc vestit prin boroboațele unai demon fără nume definit în vechea Mitologie, care a jucat un rol pe cît de însemnat pe-atit de uimitor în vieața noastră din Noua-Engliteră, și care, ca ori-care alt personaj mitologic, merită și iel într’o zi să-și vadă scrisă biografiea. Venind mai întăi sub înfățoșarea unui prieten sau a unui om de ogradă, demonul prăda și-apoi și asasina întreaga familie. Spiridușul Nouei Englitere. Dar nu aparține încă istoriei de-a povesti toate tragediile ce s’au petrecut pe aici. Mai trebuie timp pentru a le netezi și a le da o coloare mai azurie. Tradițiea cea mai vagă și mai îndoelnică spune că odinioară ar fi fost peaici o tavernă. Acelaș puț care stîmpăra setea călătorului și-i răcorea animalul de călărie. Pe-aici oamenii, cum se vede, se salutau, ascultau și povesteau noutăți, după care-și vedeau de cale.

»

Acum vre-o zece ani, bordeiul lui Breed iera încă-n picioare, cu toate că de mult părăsit. Iera aproape tot atît de mare ca și al mieu. Niște tineri rău-făcă tori, într’o sară de alegeri, de nu mă-nșel, i-au dat foc. Locuiam atunci la marginea satului și tocmai amijisem cu Gondibert a lui Davenant. Sufeream de letargie în iearna aceea, ceea-ce, în treacăt fie zis, nu mi-am dat nici o dată samă dacă trebuea: să privesc ca un rău de familie, avînd un unchiu care răzîndu-se adormea și care, ca să rămîe Dumineca treaz și să respecte Sabatul, iera nevoit s curețe într’un beciu cartofii de colți, sau ca urmarea încercărei mele de-a ceti, fără să las nimic la o parte,

§§

PRIMII LOCUITORI

347

culegerea de poezii engleze, de Chalmers. Și Gondibert îmi potoli Nervii. * Imi lăsasem tocmai capul pe carte, cînd se dădu de-o dată alarma de foc, după care, într’o goană și pompele, precedate de-o gloată rîsipită de bărbați și copii, cu mine-n frunte, pentru-că ieu și sărisem de-acuma peste pîrău. Credeam că ardea dincolo de pădure, la sud de tot, noi care nu alergam doar pentru întăea dată la foc, credeam că arde pătul, prăvălie, casă de locuit poate, sau chiar toate la o laltă. „Pâtulul lui Baker”, striga unul. „Pe domeniul lui Codman”, întărea altul. Intre care scîntei noi se ridicau deasupra pădurei, ca și cum s’ar fi prăbușit un acoperiș, ceea-ce ne făcu să strigăm cu toții: „Concord in flacări, săriți”. Furgoane supra încărcate, trecind ca vîntul, ducînd, între altele, poate și pe agentul Companiei de Asigurare, a cărui datorie iera să alerga cît de departe. Din cînd în cînd clopotul pompei de incendiu bălăgănea în urmă, cu-n sunet mai potolit și mai sigur, iear la urmă de tot, după cum se șoptea, veneau cei ce puseseră foc și dăduseră și alarma. Și-așa, am tot urmat s’alergăm, ca niște adevărați idealiști, înlăturînd evidența simțurilor, pănă cînd la o cotitură de cale, auzind pîrîituri și simtind de-abinelea căldura focului venind pe de-asupra unui părete, ne dădurăm, vai, samă, că ajunsesem. Simpla vecinătate a focului fu de-ajuns să ne potolească. aprinderea. Mai întăi ne gîndeam să aruncăm peste foc o baltă cu broaște. Sfîrșirăm înse prin a hotărî să-l lăsăm să ardă, atît de puțin rămăsese, cît încunjur făcusem. Și-așa, făcurăm în jurul pompei noastre un cerc, împingîndu-ne unii pe alții cu coatele, exprimîndu-ne sentimentele cu ajutorul unei

Iuliu Cezar, Shakespeare Act. III. Sc. II.

§§

pîlnii, sau pe-un ton mai domol, amintindu-ne marile conflagrații date lumei a le vedea, ca și prăvăliei lui Bascon, gîndind în sinea noastră că dacă am fi fost de față la timp, cu „hîrdăul” nostru și c’o baltă plină-n apropiere, am fi putut preface această su premă și universală conflagrație, de altminteri ves tită, am fi putut-o preface în alt potop. In cele din urmă, noi ne-am retras, fără a aduce vre-o pagubă, ne-am retras la somn și la Gondibert. Cît s’atinge inse de Gondibert, voiu excepta acel pasagiu din prefață despre spiritul care-i praful de pușcă al sufletului, „dar cea mai mare parte din omenire ieste tot atît de străină de spirit ca și Indienii, adică Pieile Roșii, de praful de pușcă”.

In noaptea următoare întîmplîndu-se să trec peste cîmp prin acelaș loc, cam pe aceea-și vreme, si auzind pornind de-acolea o tînguire înăbușită, mă apropiai prin întunerec, ca să descoper pe singurul supraviețuitor al familiei, pe care-l cunoșteam, mostenitor și-al virtuților și-al păcatelor iei, singurul pe care-l interesa incendiul acesta, ca să-l descoper culcat pe burtă și privind peste păretele beciului jarul care încă ardea de desubt, bombănind încet, cum ii ieri obiceiul. Petrecuse ziua lucrînd departe, în livezile de pe marginea rîului, și se folosise de cele dintai momente, care putea zice că-s ale lui, pentru a vizita locuința părinților săi și a tinerețelor sale. Sfredeli cu ochii beciul în toate părțile și din toate punctele de vedere, din colț în colt, pururea culcîndu-se pentru asta pe burtă. Ca și cum ar fi fost vre-o comoară, de care-și adusese aminte, ascunsă acolo-ntre pietre, unde nu se afla nimic alta de cît o grămadă de că rămizi și cenușă. Casa nimicită, omul privea ce mi rămăsese. Și se simtea consolat de simpatiea ce pre zența mea implica, arătîndu-mi, pe cît putea întune

§§

PRIMII LOCUITORI

349

recul să îngădue, arătîndu-mi locul unde iera puțul acoperit, care, Slavă Domnului, n’avea cum arde. Și merse multă vreme pe dibuite prin prejurul zidului pentru a găsi crăcana tăiată și înfiptă de părintele său, căutînd cu mîna pironul sau cramponul de fier de care iera atîrnată o greutate la partea mai groasă, singura de care se mai putea acum agața, ca să-mi dovedească că nu iera o proastă prăjină. Am pipăit-o și-am văzut-o aproape zilnic în plimbärile mele. Istoriea unei familii iera legată de această crăcană.

Mai la stînga de puțul lui Breed și de tufele de liliac de lîngă zid, unde ie acum o curată cîmpie, locueau altá dată Nutting și unul cărui i se zicea Burtosul. Dar să ne întoarcem cătră Lincoln.

Mai departe-n pădure, dar nici tocmai așa departe de mine, unde calea s’apropie mai tare de lac, se așezase ca squatter, Wyman olarul, care-și aproviziona concetățenii cu obiecte de pămînt ars, și care lăsă după dînsul urmași. Cît s’atinge de bunurile acestei lumi n’a fost nici unul dintr’înșii bogat, pămîntul ținîndu-l prin îngăduire cît au trăit. Zădarnic venea de-atîtea ori acolea Șeriful după impozit. Dînsul se mulțămea să „sechestreze niște ulcele”, drept formă, cum am cetit în scriptele lui, neputînd să pue mîna pe alt-ce-va. Intr’o zi, în toiul verei, pe cînd prășiam, un om, care ducea o căruță de oale la tîrg, își opri calul în dreptul ogorului mieu și întrebă de Wyman cel tînăr. Cumpărase mai de mult o roată de olar de la iel, și dorea să știe cum se mai află. Cetisem ce-va despre pămîntul de oale și despre roata de olar din Biblie, dar nu mi-a trecut nici o dată prin minte că oalele de cari ne slujim n’ar fi fost chiar acele pe cari ni le-au transmis intacte acele

§§

350

WALDEN

timpuri sau că n’ar fi crescut ca tivgele pe copaci. M’am bucurat că o artă atît de plastică iera pururea in cinste în preajma mea.

Cel din urmă locuitor al pădurei mele, înaintea mea, fusese un Irlandez, Hugh Quoil, care stătea în locuința lui Wyman, colonelul Quoil, cum i se zicea. Zvonul îl făcea să treacă drept soldat de la Waterloo. Dacă ar fi trăit l-aș fi-ndemnat să-și ducă mai departe bătăliile lui. Aici fusese terasier. Napoleon se dusese la S-ta Elena. Quoil veni la Pădurea Waldenului. Tot ce știu despre dînsul ie tragic. Iera un om cu deprinderi delicate, ca un om care văzuse lumea, și capabil de-o vorbire civilizată cît nu ierai în stare de-a asculta. In toiul verei purta palton, suferind de delirium tremens, și fața îi iera de coloarea cîrmîzului. Muri pe cale la poalele Mont Bristerului nu cu mult înainte de venirea mea la pădure, așa-că nu mi-l amintesc ca vecin. Inainte de a i se fi dărîmat casa, pe care camarazii săi o ocoleau ca pe-un „castel blăstămat”, ieu unul am vizitat-o. Colea îi zăceau hainele vechi, zbîrcite de multă purtare, ca și cînd ar fi fost iel, pe patul lui de scînduri scorojite. Pipa i se odihnea spartă pe vatră, ca ulciorul spart la izvor. * De altminteri acest din urmă, simbolul morții lui n’ar fi avut cum să fie, pentru-că după cum arăta, cu toate că va fi auzit vorbindu-se de Ïzvorul lui Brister, nici o dată nu l-a văzut. Cîte-va cărți de joc, rîsipite pe podele, murdare, rigă de tobă, de pică, de cupă. Un puiu de găină, negru, pe care „administratorul”** n’ar fi avut cum să-l pue sub sigiliu, negru ca noaptea și ca iea de tăcut,

Eclesiastul. Cap. XII, vers. 7.

Personaj împuternicit de autoritate să administreze bunurile persoanelor moarte.

§§

PRIMII LOCUITORI

351

fără să scoată măcar un cîrîit, așteptind fără-ndoială pe doamna Vulpe, merse să se cuibăriască în odaea vecină. După casă se vedea aproape ștersul semn al unei grădini, care, cu toate că sămănatá, nu văzuse măcar o dată o sapă, din pricina cumplitelor accese de tremurături ale stăpînului iei, măcar că pe vremea secerișului iera acum. Drept poame, grădina iera năpădită de pelinariță și de mărăcini, cari, drept fruct, își lipiră ghimpii de hainele mele. Pielea unei marmote iera proaspăt întinsă la spatele casei, trofeul ultimului Waterloo al lui Hugh Quoil. Firește că de caschetă caldă și de mitene nu mai iera trebuință,

Pe timpul mieu, un singur semn în pămînt mai arăta locul acestor sălășluiri, cu pietrele hrubei înmormîntate, cu căpșunele, smeura, alunii și oțetarii cari creșteau în iearba scăldată-n soare. Vre-un picipin sau stejar noduros ocupa acum ceea-ce fusese temeliea vetrei. Și unde fusese pragul ușei se mlădiea acum poate un mesteacăn negru, mirositor. Semnul puțului une-ori se vedea. Unde odinioară gistise-un izvor, iearbă uscată și fără lacrimi. Puțul poate fusese acoperit cu vre-o pieatră sub iearbă, cînd neamul celor cari locueau pe-acolea s’a stîns, ca să nu se mai descopere de cît cine știe cînd. Ce gest jalnic trebuie să fie acoperirea unui put, care coincide cu deschiderea puțului lacrimilor. Niște semne de hrube, ca niște vizuini de vulpi, părăsite, gropi vechi, tot ce mai rămăsese pe locul unde odinioară domnise freamătul, zbuciumul vieței omenești, unde „destinul, liberul arbitru, preștiința absolută”,* sub o formă sau alta, într’un dialect sau în altul, fuseseră rînd pe rînd discutate. Cît_mă priveste, tot ce-am putut să aflu din toate collec la aceea că,

INTRAL

OTE

”ADRIAN MARINO”

SE” FORSITARA

§§

352

WALDEN

Ceea ce-i

,Caton și Brister smulgeau doar lìná. aproape tot atît de edificator ca și istoriea celor mai vestite școli de filosofie.

Liliacul zglobiu crește înse mereu, mai crește o generație după ce ușa, pragul de sus și de jos nu mai sînt, deschizîndu-și la întoarcerea primăverei florile mirezmate, ca să le-ntindă mînei trecătorului visător. Răsădit și udat odinioară de mîni de copii, în niște straturi din fața casei, rămas mai apoi în picioare lîngă niște poale de zid, în niște retrase pășuni, făcînd loc unor născînde păduri, singurul urmaș din stirpea hălăditoare pe-aici, singurul supraviețuitor al unei familij. Cum să se fi gîndit micii țigănuși, că gingașul butaș cu doi ochișori, pe care l-au înfipt la umbra casei lor și pe care l-au udat zilnic, va prinde asemenea rădăcini șî le va supraviețui lor și casei, în ograda ce l-a adăpostit, ca și-n grădina și livada adultului, pentru a le povesti istoriea în chip vag trecătorului singuratec, peste o jumătate de veac de la ajungerea lor la maturitate și după moartea lor, înflorind tot atît de statornic, mirosind tot atît de frumos, ca în primăvara dintăi. Colorile sale fragede încă, civilizate, veselitoare, le-am admirat, colorile sale de liliac.

Sătulețul ce-a fost pe-aici, germenul a ce-va mai mult, de ce pare a decăzut, cînd Concord ie în plină vigoare? Să-i fi lipsit oare avantagiile naturale? Ce, nu se acordau oare brevete de apă? Lacul Walden´ iera destul de adînc și izvorul Brister destul de rece. Privilegiul de-a trage din astea ori-cîte sănătoase gîturi de apă toată lumea l-avea. Dar oamenii nu se foloseau de apă de cît să-și clătească paharul.

§§

Și iera un neam de oameni vestit, de-nsetat ce iera. Comerțul cu coșuri, cu mături de casă și de ogradă, fabricarea rogojinilor, împletitura cu păpuriș, țesăturile de pînză de in, olăriea, n’ar fi putut oare să propășască aici? N’ar fi putut face oare să înflorească ca o roză pustietatea, și o numeroasă posteritate n’ar fi putut să moștenească oare pămîntul părinților săi? Pămîntul sterp cel puțin ar fi putut să înfrunte degenerarea celui din vale. Din nenorocire, cît de puțin înalță amintirea oaspeților omenești cari-au traît pe-aici, cît de puțin înalță această amintire, frumuseța peisagiului în preajma căruea au hălăduit. Poate că Natura avea să mai facă o încercare cu mine ca întăiul colon, și casa mea rîdicată cu o primăvară în urmă rămîne-va cea mai veche dintr’un cătun.

Ieu nu știu ca vre-un om să fi construit cînd-va pe locul pe care ’m’am așezat ieu. Să nu-mi vorbiți de-un oraș zidit pe locul unui oraș mai vechiu, ale cărui materiale-s ruini, ale cărui grădini, cimitire. Pămîntul ie acolea îmbătrînit, urgisit, și înainte de-a veni vremea neaparată, pămîntul însuși va fi distrus. Cu asemenea reminiscente repopulam ieu pădurea și mă legănam să adorm.

Intreg anotimpul acela, rar am avut vre-un vizitator. Cînd zăpada iera mai mare trecea o întreagă săptămînă, chiar două, fără ca vre-un plimbător să se avîntureze pe aproape de casa mea. Dar ieu am trăit în iea tot atît de călduros ca și-un șoarece de cîmpie, sau ca vitele și păserile cari se zice c’au trăit pe-aici îndelung, fără nici o hrană, întroenite, îmbucate de vijelii. Sau ca familiea acelui colon, din

Walden

12

§§

351

WALDEN

cele dintăi timpuri, din orașul Sutton, tot din Statul Massachusett, a cărei căscioară, cu totul acoperită de zăpada cea mare din 1717, pe cînd bărbatul lipsea de-acasă, fu găsită de-un indian, datorită găurei făcută în volbura zăpezei de răsuflarea coșului. Ceea-ce și făcu ca familiea să fie salvată. Pentru mine nu s’a mișcat firește nici un Indian, dar nici nevoe n’a fost, dat că stăpînul casei iera acasă. Zăpada cea mare. Ce frumos să auzi vorbindu-se de-așa ce-va. Cînd fermierii nu puteau răzbi la pădure sau la baltă cu carele lor, ierau nevoiți să doboare copacii cari le dădeau umbră casei, și, vremuirea devenind și mai aspră, tăiară copacii din livadă, de la zece picioare de la pămînt, cum se văzu în primăvara care veni. Atît fusese zăpada de mare.

PO

Pe vreme de zăpadă mare, pîrtiea pe care o urmam pentru a merge de la drumul mare la casa mea, lungă ca de-o jumătate de milă, ar fi putut să fie înfățoșată printr’o linie punctată, șșerpuitoare, între puncte largi intervale. Timp de-o săptămînă, pe-acelaș timp, făceam exact acelaș număr de pași, tot atîla de lungi, și la dus și la-ntors, punînd anume piciorul, cu exactitatea unui compas, în propriile mele urme adînci, la așa rutină ne-aduce iearna, cu toate că adesea urmele mele ierau pline de cel mai limpede siniliù de ceriu. Nici o vreme înse nu putea să-mi stînjinească mie plimbările, sau mai degrabă ieșirile, pentru-că mi se întîmpla adesea să fac opt sau zece mile prin zăpada cea mai adîncă, ca să fiu exact la întîlnirea cu-n fag, cu-n mesteacăn bătînd în galben, sau cu vre-o veche cunoștință dintre pini, cînd țurțurii și zăpada înclinîndu-le ramurile și ascuțindu-le astfeliu vîrful prefăcea pinii în brazi. Cînd zăpada iera de aproape două picioare pe șes, ieu îmi deschideam o cale pănă-n culmea celor mai înalte coline,

§§

VIZITATORII DE HEARNA

355

făcînd să-mi cadă la fie-care pas din copaci, cîte-o nouă pătură de zăpadă pe cap. Une-ori tîrîndu-mă pănă acolea pe mîni și pe genunchi, poticnindu-mă, pe cînd vînătorii ierau și cărați la adăpostul de iearnă care-l aveau. Intr’o după amiază mi-ain făcut de lucru să pîndesc o cucuvae vărgată (Strix nebulosa) cocoțată pe una din crăcile uscate de jos ale unui pin Weymouth, aproape de trunchiu, ziua nămiaza mare, ieu de față la mai puțin de-o prăjină de iea. Putea să mă audă mișcîndu-mă și făcînd să pîrîe zăpada cu picioarele mele, fără a mă vedea lămurit. La un zgomot mai mare, lungi gîtul, își zbîrli penele, deschizînd ochii mari. Dar pleoapele ochilor nu întîrziară de-a se pleca, și cucuvaea se puse a dormita. După ce o pîndii aproape vre-o jumătate de ceas îmi venea mai și mie s’adorm, pe cînd cucuvaea stătea nemișcată, cu ochii pe jumătate deschiși, ca o pisică, cu pisica soră înaripată. Intre pleoape doar cu o îngustă crăpătură, prin care mai păstra o legătură peninsulară cu mine, cucuvaea stătea, cu ochii pe jumătate închiși, privind din țara visurilor și căutînd să-și facă o idee de mine, lucru nedeslușit și atom care întrerupea vedeniile iei. In sfîrșit, la un zgomot mai mare sau din pricina mai marei mele apropieri, ieat-o întorcîndu-se cu strîmtorare și a lene pe cracă, ca stingherită, văzîndu-se tulburată din visuri. Și cînd zbughi, bătu din aripi în zbor printre pini, dînd aripilor iei o desfășurare neașteptată, fără s’o aud vre-un cît de mic zgomot scoțînd. Și așa, călăuzită printre ramurile cele groase de pin, mai mult printr’un sentiment delicat al vecinătăței lor de cît prin vedere, pipăindu-și c’o aripă simțitoare, așa zicînd calea-i crepusculară, găsi o altă cracă pe care să se așeze, unde putea să aștepte în pace revărsatul zorilor zilei sale,

§§

356

WALDEN

construită

Mergînd de-a lungul întinsei șosele pentru calea fierată prin baltă, mi s’a întîmplat mai de multe ori să merg împotriva unui năprasnic și șfichiuitor crivăț, căci nicăeri crivățul nu-i mai la largul lui. Iear dacă crivățul mă lovea pe-un obraz, ori-cît de păgîn mă aflam, îi întorceam și pe celălalt, De-alungul drumului umblător care venea de la Mont Brister, tot așa se-ntîmpla. Pentru-că ieu mă duceam la oraș, ca și-un prieten Indian, cu toate că tot cuprinsul întinselor descoperite cîmpii iera troenit între murii căei Waldenului, și iera de-ajuns o jumătate de ceas ca să se șteargă urmele celui din urmă călător. Cînd mă-ntorceam, un și mai mare troian, prin care înotam, grămădit de vîntul cel activ de nord-vest în jurul vre-unei cotituri mai ascuțite a drumului, fără ca vre-o urmă de iepure, sau măcar fina întipăritură, micul caracter al unui șoarece de cîmp unde-va să se vadă. Arare mi se întîmpla înse să găsesc chiar în toiul iernei cîte-o baltă călduță forfotind de izvoare, unde iearba mătăsoasă și varza sălbatecă creșteau încă cu o frăgezime neîntreruptă, unde se putea ca vre-o pasere mai curagioasă să aștepte primăvara să se întoarcă.

Une-ori, cu toată zăpada, cînd mă întorceam de la plimbarea mea, sara, întîlneam urmele adînci ale unui tăetor de lemne, plecînd de la ușa mea. li găseam brațul de surcele pe vatră, și casa mi-o găseam plină de fumul lulelei sale. Sau, în cîte-o după amiază de Duminică, cînd ieram din întîmplare acasă, auziam crîșcînd zăpada sub pașii unui cu bun simț fermier, carele, venind prin pădure de cine știe unde, îmi căuta casa pentru „puțină sporovăială” unul din rarii de meseriea lui cari să fie „oameni pe fer

*Symplocarpa fetida.

§§

VIZITATORII DE IARNA

357

mele lor”, care să-mbrace bluza în locul redingo.ei de profesor și să fie tot atît de gata să extragă morala bisericei și a Statului ca și a căra din ogradă o căruță de bălegar. Vorbeam despre timpurile aspre și simple cînd oamenii, cu scaun la cap, se așezau, pe-un frig întăritor, împrejurul unor mari focuri. Și cînd ne lipsea alt dezert, ne încercam măselele pe oarecari nuci abandonate de multă vreme de chibzuitele veveriti, știut fiind că cele cu cojile mai groase sînt de obiceiu seci.

Cel care venea mai de departe la bîrlogul mieu, înfruntînd cei mai strașnici nămeți și cele mai cumplite vîntoase, iera un poet.* Un fermier, un vînător, un soldat, un reporter, chiar și un filosof, s’ar putea prea bine să n’aibă curaj: dar nimic nu împiedică pe-un poet, pentru-că ceea ce-i dă avînt ie amorul curat. Cine ar putea să spue hoinărelile lui? Treaba lui îl scoate afară în ori-ce moment, chiar atunci cînd și medicii dorm. Amîndoi făceam să-mi dudue căscioara de-o veselie revărsătoare și să răsune de murmurul multor convorbiri serioase, despăgubind atunci valea Waldenului de îndelungata-i tăcere. Broadway** iera mută și deșartă în comparare. La potrivite răstimpuri izbucneau salve regulate de rîs, cari puteau fi puse în legătură atît cu cea din urmă glumă azvîrlită, cît și cu cea care avea să vie. In fața unei farfurii de crupe, care unea foloasele voioasei sociabilități cu limpezimea de minte pe care o cere filosofiea, făceam atîtea teorii „nouă-nouțe” asupra vieței.

Nu pot uita, firește, că-n timpul celei din urmă ierni de sălășluire la lac, am mai cunoscut un foarte

** Broadway, strada cea mai mare din New-York.

§§

bine venit vizitator, * carele, străbătind satul, străbătînd zăpada, ploaea și bezna, pănă ce dădea de lumina lampei mele printre copaci, venea cîte-o dată să împărtășască îndelungatele seri de iearnă cu mine. Unul din cei din urmă filosofi pe care Conecticutul 1-a hărăzit lumei. - lel a început prin a’ colporta mărfuri, după care, precum spunea, proprii săi creeri. Acești din urmă a urmat a-i tot colporla, insuflînd Divinitatea și dînd de rușine pe om, drept rod doar acești creeri purtîndu-i, ca nuca miezu-i. Pentru mine iera omul cel mai de credință din lume. Cuvintele lui ca și atitudinea lui presupuneau totdeauna o mai bună stare de lucruri de cît aceea pe care putea să și-o închipue lumea: cel din urmă om ’care ar fi putut să se-nșele în vecii vecilor. De la prezent n’avea la ce se aștepta. Dar, cu toate că relativ nesocotit d’e prezent, cînd îi va veni ceasul, legi nebănuite de cei mai mulți se vor îndeplini, și capii de familie ca și ocîrmuitorii vor alerga după povățuire la iel.

How blind that cannot see serenity”.

„Orb cel ce nu poate să vadă săninătatea”.

——

Un adevărat prieten al omului aproape singurul prieten al progresului omenesc. O veche Mortalitate ** mai curînd imortalitate-înzestrat c’o răbdare și c’o credință nestrămutată care făcea vădită imaginea întipărită în corpul oamenilor, imaginea lui Dumnezeu, ale cărui monumente oamenii sînt, niște monumente degradate, derăpănate. Cu inteligența lui generoasă dînsul îmbrățoșa copii, golani,

*Aluzie la personagiul din Puritanii Scoției, de Walter Scott, bătrîn care străbate Scoțiea, curățind și făcind cetibile inscripțiile de pe mormintele părăsite, personagiu care purta asemenea nume.

§§

VIZITATORI DE IARNA

359

smintiți, învățați, și îmbrățoșa părerile tuturor, de obiceiu lărgindu-le mult și dîndu-le o gingășie nespusă. Cred c’ar fi fost bine să deschidă pe calea cea bătută a lumei un han, în care ar fi putut găsi adăpost filosofii tuturor neamurilor, han pe-a cărui firmă s’ar fi putut zugrăvi: „Gazdă pentru om, fără animal. Cei cu mintea senină și cu răgaz, intrați. Cei ce cu adevărat adevărata cale cătați”. Iera poate omul cu mintea cea mai sănătoasă, și cel mai puțin bîntuit de năluci, din cîți mi-a fost dat să cunosc: și ieri și a-zi, acelaș. Odinioară am hoinărit împreună și-am sporovăit, lăsînd toată lumea la spate. Pentru-că născut liber, ingenuus, n’avea nici o legătură cu vre-un așezămînt oare-care. Ori în ce parte ne întorceam, părea că ceriul și pămîntul s’ar fi-ntîlnit, fiind-că iel făcea peisagiul și mai frumos. Un om învestmîntat în albastru, care drept acoperiș veritabil ceriu-l avea, ceriul care seninătatea îi oglindea. Nu văd cum ar putea să atingă moartea asemenea om, de care Natura are atîta nevoe.

H

Inzestrați fie-care cu cîte-va șuviți de cugetări destul de uscate, ne așezam să le șlefuim, încercîndu-ne cuțitașele, și admirînd frumosul rod gălbui de pindovleac. Inaintam atît de dămol și cu atîtea reverențe sau vîsleam împreună atît de lin, în cît peștii cugetărilor noastre nu fugeau din calea curentului spărieți, cum nu se fereau nici de pescarul care undea de pe mal. Ci, ca și norii cari pluteau la asfințit pe ceriu, ca și fulgii cei sidefați cari se alcătueau și se topeau în acelaș timp, circulau cu nobleță, cu demnitate: peștii cugetărilor noastre. Noi în chipul acesta lucram, ieu și cu bine venitul vizitator despre care vorbesc, lucram revăzînd întreaga mitologie, rotun

§§

360

WALDEN

jind pe ici pe colo unele fabule și zidind în aer castele, pentru cari pămîntul nu prezenta destul de demne, destul de vrednice temelii, Mare Observator. Mare Așteptător. Intreținerea cu asemenea om, din Noua Engliteră, iera o Poveste din O Mie și Una de Nopți. Ah, și convorbirea pe care-o aveam tustrei - si

hastru și filosof, și vechiul colon, fermierul despre care am pomenit, convorbirea care lărgea și care făcea căscioara să-mi pîrîe. N’aș putea spune ce greu. tate avea de suportat presiunea atmosferică pe palmac circular. Asemenea convorbire deschidea pănă la atît încheeturile acestei căscioare în cît trebuea după aceea să le-astup cu ajutorul amorțirei sau toropelei ca să împiedic filtrarea consecutivă. Dar și aveam scărmănați de-ajuns și de rămas asemenea cîlți.

1

Mai iera cine-va,* cu care am petrecut „Solide momente”, ae neuitat îndelung, în casa-i din sat, cine-va care se întîmpla să se abată în treacăt și pe la mine. La mine înse atîta tot ca societate.

Și-aici, ca pretutindeni, de altminteri, am așteptat une-ori Vizitatorul ce nu s’a arătat. Purana a lui Vishnu zice: Stăpînul casei trebuie să stee sara în curtea lui cît timp trebuie să se mulgă o vacă, sau și mai mult dacă-i place să aștepte să-i sosască oaspete”. De asemenea datorie de ospitalitate ieu adesea m’am achitat, și-am așteptat cît să se mulgă o cireadă întreagă de vaci. Dar n’am văzut om să vic de la oraș.

vre-un

§§

ANIMALE DE IEARNĂ

Cînd lacurile ierau înghețate puternic, suprafața lor deschidea nu numai noi și mai scurte căi spre diferite părți, ci și decorul obicinuit de prin prejurul lor căpăta o nouă înfățoșare. Străbătînd o dată lacul lui Flint, după ce îl acoperise zăpada, cu toate că adesea îl străbătusem cu vîsla și cu patinele, mi se păru de-o dată atît de întins, atît de straniu, par’c’ar fi fost în Golful lui Bafin. Munții Lincoln se rîdicau împrejurul mieu la marginea unei cîmpii de zăpadă, pe care nu-mi aduceam aminte să-mi fi călcat vre-o dată piciorul. Iear pescarii, la o depărtare care nu se putea hotărî pe ghiață, în mișcările lor domoale, cu cînii lor ce sămănau a lupi, puteau trece drept niște pescuitori de foci sau drept niște Eschimoși. Pe timp de ceață aceștia se estompau ca niște ființi fabuloase, despre cari n’aș fi putut spune dacă ierau niște urieși sau niște pitici. Luînd-o pe-aici, ca să merg să țin o conferință la Lincoln, nu mi-a fost dat măcar o urmă să întîlnesc sau să trec prin fața vre-unei case, de la coliba mea pănă la sala de conferințe. In Lacul Gîștei, care se afla-n calea mea, locuea o colonie de guzgani tămîioși, cari își făcuseră cuiburile de-asupra pe ghiață, cu toate că nu se ivi nici unul în trecerea mea. Walden aflîndu-se, ca și celelalte lacuri, în de obște lipsit de zăpadă sau de-abiea presărat pe ici pe colo de mici grămăgioare, iera ca și curtea mea în care mă plimbam în voe, pe cînd aiurea, pe pămîntul întins, zăpada avea o grosime de aproape două picioare, iear sătenii ierau țărcuiți în ulița lor.

Și acolea, departe de ulița satului, și, afară de la

§§

362

WALDEN

îndelungate răstimpuri, departe de clinchetul clopoțeilor de la sănii, mă dădeam pe ghiață și ´patinam, ca-n unul din cele mai mari parcuri cu elani sprinteni de picior, sub amenințarea pădurilor de stejar și de pini încărcate de zăpadă cu vîrf și-ndesat și acoperite de turturi de ghiață.

Drept zgomot în nopțile de iearnă, și adesea și-n zilele de iearnă, auzeam accentele tinguitoare dar melodioase ale unei cucuvele cine știe cît de departe: un zgomot ca acela ce l-ar face pămîntul înghețat lovit de-un potrivit plectrum sau maiu, adevărata lingua vernacula a Pădurii Waldenului, care-mi ajunsese foarte familiară, cu toate că nu mi s’a întîmplat să văd nici o dată paserea în momentul cînd o rostea. Rar sară de iearnă să deschid ușa fără s’o aud: huu, huu, huu, hu, huuru huu, făcea dînsa cu-n glas sonor, și cele dintăi trei silabe rosteau ce-va ca how der do.* Cîte-o dată numai, huu, huu.

Intr’o sară, pe la-nceputul iernei, înainte de a îngheța tot lacul, pe la nouă ceasuri, tresăriiu la zgomotul răsunător de trîmbiță al unui gîscan. Deschizînd ușa, auziiu un zgomot de aripi, ca o furtună stîrnită-n pădure, al unui zbor pe de-asupra casei mele, destul de jos. Un cîrd de gîște treceau pe de-asupra lacului în direcțiea Fair-Hawen, de lumina mea, pare-se, împiedicate să se coboare. Căpitanul lor neîncetînd să trîmbițeze cu o bătae regulată din aripi. De-o dată, o adevărată bufniță, cu totul aproape, la spatele casei, începu, cu glasul cel mai discordant și mai puternic ce l-am auzit din partea unui locuitor al pădurilor, să răspundă gîs

§§

ANIMALE DE IEARNA

363

canului la intervale regulate, ca hotărîtă să denunțe și să discrediteze pe acest intrus al Băei Hudson, dovedind o mai mare pătrundere ca și-un mai mare volum de glas la un indigen, pentru a bu-hui în sfîrșit afară din orizontul Concordului. Ce te-a apucat să alarmezi cetatea la această oră de noapte, consacrată mie! Crezi că m’ar prinde cine-va dormind la această oră, și că n’aș avea plămîni și gîtlej ca și tine? Bu-huu, bu-huu, bu-huu. Iera una din cele mai ascuțite dispute ce mi-a fost dat să le-aud. Cu toate astea, pentru o ureche fină, în această dispută ierau elementele unei concordii ne mai văzute și ne mai auzite cînd-va pe asemenea plaiuri,

Mai auziam gemătul ghetei de pe lac, camaradul mieu cel mare de noapte, din cartierul Concordului în care locuiam. Ai fi zis că lacul iera neliniștit în somn și doritor să se-ntoarcă pe ceea parte, tulburat de gaze stomacale și de visuri urîte. Sau mă deștepta pîrîitura pămîntului din pricina înghețului, ca și cum mi s’ar fi izbit o căruță de ușă, pentru a găsi dimineața o crăpătură în pămînt, lungă de-un sfert de milă și langă de-o treime de palmac.

Mi se întîmpla să aud vulpile în umbletul lor rătăcitor pe scoarța zăpezei, în nopțile cu lună, după vre-o găinușă sau alt vînat, lătrînd cu furie, diavolește, ca niște cîni de pădure, ca și cînd le-ar fi făcut rău, sau ar fi vrut să protesteze împotriva luminei, și de-o dată dovedindu-se cîni, ca să alerge în libertate pe uliți… Pentru-că, dacă ținem socoteală de veacuri, nu poate exista oare și pentru animale, ca și pentru oameni, o civilizație în desfășurare? Vulpile mi se păreau niște oameni rudimentari, niște oameni de văgăuni, încă în defensivă, cari-și așteptau transformarea. Une-ori cîte-o vulpe, atrasă de lumină,

§§

364

WALDEN

venea păn aproape de fereastra mea, lătra la adresa mea vre-o ocară vulpească, după care se retrăgea.

De obiceiu veverița roșcată (Sciurus Hudsonius) mă deștepta-n zori de ziuă prin cursele iei pe acoperiș și de sus în jos pe păreții casei, ca și cum ar fi însărcinat-o anume păcurea să facă asta. In cursul iernei aruncaiu ca la o jumătate de baniță de știuleți de porumb, încă crud, pe coaja zăpezei, înaintea casei, făcîndu-mi de petrecere să privesc mișcările di.eritelor animale pe cari porumbul le atrăgea. Pe-nserate și noaptea veneau epurii dintr’un ospăț hrăpitor să se-nfrupte. Zilnic veverițele roșcate veneau și plecau, și manevrele lor îmi procurau o mare plăcere. Mai întăi una se apropiea cu mare băgare de samă printre stejăreii pitici, alergînd pe scoarța zăpezii în salturi și prin sărituri ca o frunză rostogolită de vînt, cînd încoace vre-o cîți-va pași, cu o iuțală și rîsîpă uimitoare de energie, trepădînd cu o grabă nepomenită, ca și cum ar fi fost vorba de o întrecere, cînd încolo tot atîți pași, fără să înainteze înse mai mult de-o jumătate de prăjină în acelaș timp. Și de-o dată, făcînd o pauză, c’o schimă caraghioasă, și după o învîrtitură fără de nici o noimă, ca și cum toate privirile din lume numai asupra iei ar fi fost îndreptate, pentru-că nu-i o mișcare de veveriță, chiar în cea mai singuratică retragere din pădure, nu-i o mișcare, care, ca și cele ale unei dansatoare, să nu lese de presupus privitori, pierzînd mai mult timp în popasuri și chibzuială, timp care ar fi fost de-ajuns pentru a străbate întreaga distanță la pas, n’am văzut nici o dată vre-o veveriță mergînd la pas, și de-o dată, înainte de-a avea timpul să zici un of, ieat-o în vîrful unui tînăr picipin. Pe cale de-a-și întoarce ceasornicul și de-a

§§

ANIMALE DE IARNA

365

probozi pe toți spectatorii imaginari, de-a se deda unui soliloc și de-a vorbi în acelaș timp întregului univers, — fără să-mi fi fost dat a-i descoperi cînd-va vre-un motiv de care nu cred să fi avut măcar iea conștiință. In sfîrșit ajungea la porumb, și alegea știuletele ce-i venea mai bine la socoteală. Se urca zbughind cu aceea-și pornire nehotărîtă și trigonometrică pe bucata cea mai înaltă din stiva-mi de lemne, din fața ferestrei mele, de unde mi se uita drept în ochi, și unde stătea ceasuri întregi, înșfăcînd cîte-un nou știulete din timp în timp, pe care-l ronțăea mai întăi de toate cu lăcomie, după care îl arunca încotro apuca, plin de grăunțe pe jumătate. Pănă cînd, ajungînd și mai năzuroasă, se juca cu mîncarea-i, mulțămindu-se doar să guste din inima bobului. Știuletele, ținîndu-l în echilibru numai c’o labă pe bucata de lemn, firește că scăpa din țiitura iei fără grijă și cădea la pămînt. Veverița se glidea la iel c’o înfățoșare caraghioasă de îndoială, ca și cum l-ar fi socotit viu, nepricepîndu-se ce să facă: să se ducă să-l rîdice sau să caute altul, sau să-și vadă de drum: cînd gîndindu-se la porumb, cînd plecînd urechea la zvonurile aduse de vînt. Neobrăzata lighioană rîsipea cu chipul acesta, în cîte-o după amiază, multime de știuleți, pănă ce, în sfîrșit, înșfăca unul mai lung și mai durduliu, mult mai gros de cît iea, șși cumpănindu-l cu dibăcie, apuca calea pădurei, ca un tigru cu-n bivol. Cu acelaș mers în zig-zag și cu acelea-și dese popasuri, rîcîind cu povara-i tot lungul drumului, ca și cum ar fi fost pentru dînsa prea grea, căzînd ne-ntrerupt și făcînd din căderea-i o diagonală într’o perpendiculară și o orizontală, hotărîtă cu ori-ce preț să ducă treaba la bun liman: diavoliță nepomenit de spulberatică

§§

366

WALDEN

și ciudată. Și-așa, pieca cu știuletele la bîrlogul iei, să-l ducă poate în creștetul unui pin, la o depărtare de patru-zeci sau cinci-zeci de prăjini, pentru ca apoi să găsesc ieu cocenii răspîndii în pădure în toate părțile.

Soseau și gaitele, al căror tipet discordant se auzia cu mult mai înainte, fiind-că iele de la depărtarea de-o optime de milă își duceau apropierea cu prevedere, s’ar fi putut zice că furișîndu-se, zburînd din ce în ce mai aproape din copac în copac, ciugulind boabele lăsate de veverite să cadă. Cocoțate pe-o ramură de picipin, în graba lor, iele căutau să înfulice un bob prea mare pentru gîtlejul lor, bob care le năbușea. Cu mare trudă dîndu-l afară, petreceau un ceas întreg silindu-se să-l despice cu lovituri repetate de cioc. Fără-ndoială, că ierau niște hoațe, pentru cari nu aveam prea mare respect. Veveritele, cu toate că la-nceput sfioase, se deprinseseră ca și cînd ar fi fost vorba de bunul lor.

Intre timp pițigoii veneau în stol. Culegeau fărimiturile căzute de la veveriți și alergau să se cocoate pe ramura cea mai apropiată, unde, ținînd fărimiturile în ghiarele lor, le zdrumicau cu micul lor cioc, ca și cum ar fi fost vorba de vre-o gîză din coaja copacului, pănă ce ajungeau destul de mici pentru gîtița lor îngustă. Un mic stol din acești pițigoi venea în fie-care zi să ciugulească un prînz lîngă stiva-mi de lemne, sau fărimi.uiile de lîngă ușa mea, cu ciripiri sfioase, răpezi și zîziind, ca zăngănitul unor furturi î iearbă, sau cu zg.obiile dai, dai, dai. Mai rar, în zilele de primăvară, cîte-un ciripit fibi de vară, venit din spre partea pădurei. Se arătau atît de familiari în cît în una oin zile,

§§

ANIMALE DE IEARNA

367

unul din pițigoi năpădi pe-un brat de cráci ce-l adusesem și se apucă să ciugulească crenguțele fără teamă. O dată o vrăbiuță mi se așeză o clipă pe umăr, pe cînd săpam într’o grădină din sat, făcîndu-mi prin asta mai multă cinste de cît mi-ar fi putut face vre-un epolet. Chiar veveritele sfîrșiră prin a se familiariza cu desăvîrșire, și nu se sfieau de-a-mi trece peste gheată dacă drumul iera pe

acolea mai scurt.

Cînd pămîntul nu iera încă cu totul acoperit, ca și spre isprăvitul iernei, cînd zăpada iera topită pe colina-mi de miază-zi și în jurul stivei mele de lemne, găinușele ieșiau din adăpost dimineața și sara pentru a-și căuta prînzul. Ori încotro te-ai fi plimbat prin pădure dădeai de găinuși cari o zbugheau fremătînd din aripi, spulberînd zăpada care, de pe frunzele uscate și de pe ramuri, de sus, cădea cernută ca o pulbere de aur în razele soarelui. Pentru-că iearna nu spăimîntă această pasere inimioasă. Dese-ori se întîmpla ca iea să fie cu totul acoperită de viscol, și, se zicę, „une-ori se afundă cu o lovitură de aripă în zăpada cea moale, în care rămîne ascunsă o zi sau două”. Dădeam peste găinuși și la cîmp, unde veneau la apusul soarelui din pădure să desmungurească merii sălbateci. Le puteai vedea în fie-care sară venind regulat la unii copaci, unde stătea la pîndă vînătorul viclean. Poate că și livezile mai depărtate, învecinate cu pădurea, aveau să sufere din pricina lor puțintel. In tot cazul ieu ieram fericit că găinușa găsea de mîncare. Asta-i adevărata pasere a Naturei, care se hrănește cu muguri și cu tizană, apă limpede de izvor.

In întunecatele dimineți de iearnă, sau în scurtele după amiezi de iearnă, auziam’ une-ori o potae dẹ cîni

§§

368

WALDEN

străbătînd pădurea dintr’o parte în alta în plină chelălăială și plină lătrătură de vinătoare, neputîndu-și înfrîna instinctul de urmărire. Și sunetul cornului, în răstimpuri, care dovedea că vînătorul venea pe urmă. Pădurea răsuna și iear răsuna, fără ca vre-o vulpe să se ivească la nivelul descoperit al lacului, sau vre-o potae să se arunce în urma Acteonului său. Une-ori, sara, vedeam pe vînători întorcîndu-se, c’o simplă coadă atîrnată drept trofeu la saniea lor, îndreptîndu-se cătră han. Dinșii îmi povesteau că dacă vulpea ar fi stat ascunsă în sînul pămîntului îngețat, teafără acolo ar fi rămas. Sau dacă ar fi fugit în linie dreaptă, nici un cîne n’ar fi ajuns-o. Dar dacă își lăsa urmăritorii departe-n urmă, iea se oprea să se odihnească și să asculte, pănă ce urmăritorii o ajungeau. Rupînd-o iear de fugă, se învîrtea în cerc în jurul vechilor iei vizuini unde vinătorii o așteptau. Une-ori, totu-și, vulpea, după ce făcea un număr de prăjini pe creasta unui zid, cînd nu te așteptai făcea un larg salt la o parte. Și pare că știea că apa îi șterge urma. Un vinător mi-a povestit că a văzut o dată o vulpe urmărită de cînî ivindu-se spre Walden cînd ghiața iera acoperită de ușoare băltuțe de apă, a’ergînd pe ghiață păn la un loc și întorcîndu-se la acelaș țărm. Cînii nu întîrziară să sosască, dar îi pierdură urma.

O dată o potae vînînd pentru sine trecu pe dinaintea ușei mele învîrtindu-se prin prejurul casei, lătrînd și urmărind fără să ție nici o socoteală de mine, apucată par’că de-o nebunie, fără ca ce-va s’o poată face a-și slăbi urmărirea. Tot învîrlindu-se, dădu de urma proaspătă a unei vulpi, pentru-că nu i cîne de vînătoare, ori-cît de cuminte, care să nu ui’e ori-ce pentru asta. Și-ntr’o zi un om veni din Lexington la birlogul mieu, să întrebe de cînele său, care lăsase

§§

ANIMALE DE JEARNA

369

o mare urmă, și o săptămînă întreagă vînase singur. Mă tem că n’a căpătat nici o deslușire din ce i-am spus. Pentru-că de cîte ori căutam să răspund la întrebările lui, iel mereu mă întrerupea cu-ntrebarea: Ce faci aici”? Dinsul prăpădise un cîne și găsise

un om.

Un vechiu vinător scump la vorbă, care avea obiceiu să vie să se scalde în Walden, cînd apa iera mai caldă, o dată pe an, cu care prilej intra pe la mine să-mi dea bună ziua, îmi povesti că, cu mulți ani în urmă, își luă într’o după amiază pușca și plecă să cutreere pădurea lui Walden. Trecînd pe drumul lui Wayland auzi lătrătura unor cîni cari se apropieau, și o vulpe nu întîrzie să sară în drum de pe zid, pentru-ca, răpede ca săgeata, să sară de pe drum peste zidul celalt, fără ca glontu-i, slobozit pe dată, să o atingă. La oare-care depărtare în urmă venea o bătrînă cățea de vînătoare cu trei căței în aprigă urmărire, vînînd pe propriea lor socoteală, si cari dispărură și iei în pădure. Tîrziu după amiază, cum se odihnea în desisul care se-ntindea la sudul lui Walden, vechiul vînător auzi lătratul cînilor hăt departe spre Fair-Haven, urmărind mereu vulpea. Și ieată-i venind, și lătrătura lor de vînătoare, de care răsuna întreaga pădure, se auzea din ce în ce mai aproape, cînd din spre Well-Meadow, cînd din sprc Ferma Baker. Dinsul stătea nemișcat, ascultînd mazica cînilor, atît de dulce pentru urechea vînătorului, cînd de-o dată se ivi vulpea bătînd potecile majestoase cu-n pas sprinten de cursă, pe care-l înăbușea, îl tinea tainic un molcom freamăt de frunze. Vulpea sprintenă și tăcută, care nu pierdea un palmac de teren, lăsîndu-și urmăritorii departe-n urmă. Sărind pe-o stîncă din mijlocul pădurei dînsa

§§

370

WALDEN

se așeză drept, ciulind urechile, cu spatele întoarsè spre vînător. O clipă duioșiea opri brațul acestui din urmă. Dar nu fu de cît un sentiment de scurtă durată, căci tot atît de repede cît poate trece cine-va de la o cugetare la alta, pușca ținti, și poc. Vulpea, răstăgolindu-se de cealaltă parte a stîncei, stătea pe pămînt moartă. Vînătorul, fără să-și părăsască locul, asculta cînii. Aceștiea s’apropieau mereu, și de-o dată pădurea vecină, de la un capăt la altul al cărărilor iei, răsună de asurzitoarea lor lătrătură. In sfîr it cățeaua mamă se arătă, cu botul la pămînt, hăpăind aeul ca o apucată, alergînd de-a dreptul la stîncă. Văzînd vulpea moartă, cățeaua încetă de-o da’ă lătratul, ca lovită de-nmărmurire. Iea se învîrti de mai multe ori împrejurul vulpei, tăcută. Ajungînd și cățeii, unul cîte unul, tăcură și iei ca și mama lor, potoliți de mister. Vînătorul înaintînd și așezîndu-se în mijlocul lor, taina firește se lămuri. Cățeaua și cățeii asteptară în tăcere pănă ce vînătorul jupui vulpea, fiindu-se cît-va timp după coadă, după care se întoarseră pentru a intra din nou în pădure. In sara aceea un mosieraș din Weston veni la casa vînă’orului să întrebe de cînii săi, povestindu-i că de-o săptămînă, plecînd din pădurea Weston, vînau pe socoteala lor. Vînătorul din Concord îi spuse ce știea și îi oferi coada vulpei. Moșierașul, foarte mulțămindu-i, plecă. In noaptea ceea dînsul nu-și găsi cînii, dar a doua zi află că iei trecuseră riul și-și aleseseră domiciliu pentru noapte într’o casă de fermă, de unde, bine îndestulați, își luaseră rămas bun de mînecate de tot.

Vînătorul care îmi povesti anecdota de mai sus, își amintea de unul Sam Nutting, care de

*Termen de vînătoare. Coada vulpei se dă de mirosit cinilor.

§§

ANIMALE DE IEARNA

371

obiceiu vîna ursul pe înălțimile Fair-Hawen, schimbîndu-i pielea pe rom în satul Concord. Acesta i-a spus că a văzut pe-acolo chiar un elan. Nutting avea un cîne vestit pentru vulpi, numit Burgoyne, pe care îl striga Bugine, de la care de obiceiu informatorul mieu îl împrumuta. In Catastiful unui vechiu negustor din Concord, care mai iera și Căpitan, secretar comunal, deputat, am găsit următoarea însemnare: 18 Ian. 1742-3, „John Melven Cr. pentru 1 Vulpe Cenușie 0-2-3”.* De cari acuma nu mai ierau. Și în cartea mare: 7 Febr. 1743, Hezekiah Stratton iera creditat „pentru piele de pi

sică 0-1-4¹/2”. Negreșit o pisică sălbatecă-fiind-că Stratton, sergent în vechiul războiu francez, nu putea fi creditat ca obicinuit cu-n mai puțin nobil vînat. Mai iera acordat credit pentru piei de ciută, de cari se vindeau zilnic. Un om păstra încă coarnele unui asemenea animal ucis în vecinătatea Concordului. Și altul mi-a povestit în toată amănunțimea vînătoarea la care luase unchiul său parte. Vînătorii alcătueau odinioară pe-acolea o gloată pe cît de numeroasă pe atît de voioasă. Mi-amintesc prea bine de-un Nemrod uscăcios, care luînd o frunză de pe marginea drumului scotea din iea niște accente mai sfășietoare și mai melodioase, dacă nu mă înșală memoriea, de cît le-ar fi putut scoate vre-un corn de vînătoare.

La miezul nopței, cînd iera lună, întîlneam une-ori pe cărarea mea niște cîni pe cale de-a hoinări prin pădure, cari se dădeau pe-ascunsele la o parte din calea mea, ca și cum le-ar fi fost frică, și stăteau, pănă treceam, tăcuți în tufiș.

Veverițele și soarecii de cîmp își disputau proviziea mea de nuci. Prin prejurul casei aveam o duzină de * Livre șilingi și pence.

§§

372

WALDEN

picipini, de-un diametru de la unul pănă la patru palmace, pe cari șoarecii i-au ros în prima iearnă de la stabilirea mea, o iearnă Norvegiană pentru iei, pentru-că zăpada iera întinsă și adîncă, iear soarecii ierau nevoiți să adaoge o bună proporție de scoarță de pin pe lîngă cealaltă hrană ce mai aveau. Acești copăcei, buni sănătoși, păreau să fie în toiul verei înfloritori, și mulți dintre iei chiar crescuseră de-un picior, cu toate că cu totul „crestați”. Dar a doua iearnă trecută, muriră cu toții, fără a ră mînea măcar unul din iei. Iera uimitor cá un simplu șoarece să-și atribue drept hrană un întreg copac, rozîndu-l de jur împrejur în loc să-l roadă de sus în jos. Dar poate iera de nevoe pentru a rări acești pini cari în de obște creșteau prea des.

Epurii (Lepus Americanus), ierau foarte familiari. Unul își ascunsese bîrlogul de iearnă sub cașa mea, singură dușumeaua despărțindu-l de mine. Și-n fiecare dimineață nu lipsea să mă facă a tresări de neașteptata-i zbughire cînd prindeam să mă mișc, - poc, poc, poc, lovindu-se în graba-i de tabanurile dușumelei. Intr’amurg epurii veneau pănă aproape de ușa mea să roadă cojile de cartofi aruncate, și coloarea lor se asemăna atît de mult cu coloarea pămîntului în cît anevoe i-ai fi putut deosebi cînd stăteau nemișcați. Mi se întîmpla une-o.i, pe-nserate, să pierd alternativ din vedere pe cîte unul care stătea fără să se miște sub fereastra mea. Cînd deșchideam ușa, sara, un țipet, o zvicnitură, și epurii se făceau nevăzuți. Aproape de mine nu-mi trezeau de cît milă. Intr’o sară unul se afla lîngă pragul mieu, la doi pași de mine, mai întăi tremurînd de frică, fără să încerce înse a se mișca. O bieată mică ființă, costelivă, uscată, cu urechile ca de cîrpă, cu nasul

§§

ANIMALE DE IEARN ›

373

ascuțit, coada moț și labele subțirele. Văzîndu-l, ai fi zis că Natura nu cuprindea o rasă de sînge mai nobil. Epurele stătea în vîrful picioarelor. Ochii lui mari păreau tineri, bolnăvicioși, aproape hidropici. Făcînd un pas, ieată-l de-o dată zbughind pe scoarța zăpezei, parcă aruncat de-un resort, cu corpul și cu membrele într’o linie grațioasă, pierzîndu-se în pădure - liber și sălbatec vinat ce iera, afirmîndu-și vigoarea ce o avea, cum și demnitatea Naturei. Nu iera degeaba atît de sprinten. Așa-i iera caracterul. (Lepus, levipes, iute de picior, după unii).

Ce țară-i aceea, fără epuri și fără găinuși? Epurii și găinușele sînt dintre produsele animale cele mai simple și mai indigene. Niște vechi și venerabile neamuri cunoscute atît de antichitate cit și de timpurile moderne. De-aceea-și coloare și de-aceea-și substanță cu Natura, cele mai apropiate și mai legate de frunze și de pămînt și mai apropiate între ieie: înaripate sau patru-labate. De abiea dai cu ochii de-o făptură săibaiecă, pe cînd un epure sau o găinușă îți iese-n cale ca ce-va cu totul firesc, la care un simplu foșnet de frunze te face să te aștepți. Gainușa și epurii nu se tem că nu vor propăși, ca adevărați băștinași ai pămîntului, ori-ce revo.uții s’ar întîmpla. Dacă pădurea ar fi tăiată, lăstărișul și turișul răsărit încă le-ar pune la îndămînă un ascunziș, și s’ar îmmulți înainte. Săracă ța.ă, cu-adevă.at, ța.a care nu nu.rește un epure. Pădurile noastre 10esc de semințiea aceasta, și-n jurul fie-cărei băuți poți vedea p.imbîndu-se găinușa și epurii, împresurați, de prinzători de nuele și de laturi de păr, pe cari le pîndește-un văcar,

Shakespeare. Iuliu Cezar, act. I, sc. 2.

§§

LACUL IEARNA

După o liniștită noapte de iarnă m’am fost deșteptat buimac, par’că cine-va mi-ar fi pus o-ntrebare, la care în zădar mă trudeam să răspund în somn, cam ce cum - cînd încotro? Nu iera înse de cît Natura în răvărsat, în care ori-ce creatură viează, care se ițea la ferestrele mele largi, cu o față senină, voioasă, fără nici o întrebare pe buzele iei. Mă deșteptai în fața unei întrebări care și avusese răspuns: Natura-n floare și ziua mare. Neaua în pătură deasă pe pămîntul punctat de tineri pini, pănă pe versantul colinei pe care îmi iera așezată casa, părea să-mi zică: Inainte! Natura nu pune întrebări, și nu răspunde la nici o întrebare ce i-am pune noi muritorii. Încă de mult iea și-a statornicit regulele iei. „O Prințe, ochii noștri contemplă cu admirare și transmite sufletului priveliștea acestui univers, minunată și variată. Noaptea, fără-ndoială, învălurează în parte această glorioasă făurire. Dar ziua vine să ne descopere marea lucrare, ce se întinde de la pămînt departe, departe, în plaiurile văzduhului”.

4

Deci, la treaba-mi de dimineață. Mai întăi de toate pun mâna pe-o găleată și pe-un topor și mă îndrept după căutarea de apă, dacă asta nu ie un vis. După fie-care noapte geroasă și zăpădoasă trebuea o vărgută ghicitoare spre a găsi apă. In fie-care iearnă su-³ prafața lichidă și tremurătoare a lacului, atît de sim-: titor la cea mai slabă adiere, în care nu iera lumină să nu se oglindească, nici umbră, se întărește pănă la adîncime de un picior, un picior jumătate, să poată suporta cea mai grea șarabană pe iea. Și dacă suprafața ie acoperită și de-o ninsoare mai groasă, egală, pas de-o mai deosebește de cîmpiile învecinate, de acelaș

§§

LACUL EARNA

375

$

nivel. Ca si marmotele din munții încunjurători, lacul închide pleoapele iearna și ațipește cel putin pe trei luni. Cu picioarele pe cîmpiea acoperită de neauă, ca-ntr’o pășune din mijlocul munților, îmi fac loc mai întăi printr’un strat de zăpadă, pănă dau la stratul de ghiață, și deschid în jos o fereastră, la care, îngenunchind să beu, îmi arunc privirile în liniștitul salon al peștilor, străbătut de-o lumină ai fi zis cernută pe-o fereastră de sticlă aburită, cu strălucitoareai pardosală cu nisip presărată, ca-n timpul verei. Aici domnește o ne-ntreruptă și nestrămutată seninătate care aduce cu ceriul de ambră crepuscular, corespunzătoare cu temperamentul rece și egal al locuitorilor acestui salon. Sub picioarele noastre, ca și de-asupra capetelor noastre tot ceriul ie.

De mînecate tare, cînd crapă pietrele de ger, se arată un cîrd de oameni, înzestrați cu scule de pescuit și cu-n ușurel prînz. Găsesc cîmpiea înzăpezită și-și desfășură delicatele lor sfori cu cîrlige, ca să prindă știucă, biban. Oameni ciudați, cari instinctiv se slujesc de alt mod, altor autorități de cît concetățenii lor se încred, și prin părîndările lor întrețes la o laltă comunele în părțile în cari altminteri s’ar afla ne-mbinate. lei se întovărășesc și-și mînîncă voinicește îmbucătura, fără codeală, pe patul frunzelor de stejar ce-acoper țărmul, tot atît de gravi în știinta lor naturală cît ie cetățeanul în cea artificială. Iei n’au cercetat nici o dată vre-o carte, și știu și pot să povestească din cărți mult mai puțin de cît au săvîrșit iei. Cele ce pun în practică trec drept lucruri încă necunoscute. Uite unul care pescuește știucă,. drept nadă cu-n biban adult. Te uiți uimit în galeata lui, ca-ntr’un lac de vară, ca și cum ar fi ținut vara zăvorîtă la iel, sau ar fi știut locul adăpostului iei. Prin ce minune, aș vrea să știu, a putut s’adune în toiul

§§

976

WALDEN

iernei atît bielșug? Oh, fiind-că pămîntul ie înghețat iel sa slujit de viermi pe cari i-a scociorît de prin buturugi putrezite, și așa a putut să-și garnisască găleata. Vieața lui însă-și străbate mai adînc în Natură de cît pătrund studiile naturalistului, pentru naturalist însu-și iel subiect. Cel din urmă răzuește mușchiul și scoarța încetișor cu cuti’ul după gîndaci. Cel dintăi trage cu toporul în inima buturugei, și atît mușchiul cît și scoarța tăndări se fac. Iel își cîștigă vieața descojind la copaci. Un asemenea om cred că are dreptul să pescuiască, și-mi place să văd Natura dusă-ntr’însul la bun liman. Bibanul înfullcă viermele, știuca înfulică bibanul, pescarul înfulică știuca. Așa-că la scara existenței nici o treaptă nu-i lipsă.

Colindînd pe vreme de ceață prin prejurul lacului Walden, mi se întîmpla să fac haz de modul primitiv de care se slujea vre-un pescar, cum am zice mai necioplit. Se întâmpla să înfigă niște ramuri de anin de-asupra unor strîmte produști făcute-n ghiață la depărtare de patru-cinci prăjini între iele și deopo trivă de depărtate de țărm. Și legînd capătul unditel de vre-o cracă ce-va, ca să nu fie tîrîtă-n produșcă trecea sfoara pe de-asupra unei rămurele de aning de-asupra gheței ca de-un picior, lega de sfoară la suprafață produștei o frunză uscată de stejar, care, trasă de sus în jos, arăta că ticnea. Pe ceață, după ce făceai pe jumătate încunjumul lacului, aceste ra muri par-c’ar fi fost, la intervale regulate, niște fantome.

Ah, știuca din Walden. Cînd o vedeam pe ghiată sau în havuzul săpat în ghiață de pescar, care făcea ghlață o găurice ca să lese să intre apă, ieram tot deauna uimit de rara iei frumuseță. Ca și cum ar fi fost vorba de-un pește fabulos, întru atit iera de

§§

LACUL IEARNA

377

străină în tîrg, pănă și la pădure, străină ca Arabiea de vieața noastră de la Concord. Iera de-o frumuseță cu adevărat strălucitoare și transcendentă, par’că de pe alte tărîmuri, frumuseță care-o deosebea cu totul de batogul și baddockur cadaveric, care se împărechea tocmai bine cu stradele noastre. Nu ie verde ca pinul, nici ca pietrele, cenușie. Nici albastră ca. ceriul. Dar, după mine, are colori și mai rari încă, dacă se poate, ca ale unor flori și pietre prețioase, ca și cum ar fi perla, nucleul sau cristalul animalizat al apei Wall den-ului. Nu mai încape vorbă, iea ie întregul Walden, carne și oase, în regnul animal un mic Walden, un Waldenses. Ie surprinzător că se prinde aici, că în această adîncă și largă fîntînă, departe, sub hurueala harabalelor și cabrioletelor, a zgomotului tălăngilor ce bat drumul lui Walden, înoată acest mare pește de aur și de smarald. Nu mi s’a întîmplat nici o dată să-i văd speciea pe vre-o piață: ar fi atras asupra-i toate privirile. Ușor de tot, în cîte-va zvîcnituri convulzive, sufletul acvatic și-l dă, ca un muritor trecut prematur la aenul rarificat al ceriului,

1

Doritor să regăsesc fundul de mult pierdut al Lacului Walden, l-am inspectat cu de-amănuntul înainte de ruperea gheței, de cu vreme în 1846, cu busolă, lanț și sondă. Despre fund sau mai curînd despre lipsa de fund se povesteau mulțime de snoave, cari negreșit, iele, nu aveau nici un fond. le uimitor cît de îndelung pot crede oamenii că un lac n’are fund, fără să-și dee osteneala ca să-l sondeze. In împrejurimile mele, într’o plimbare, ieu am vizitat două din aceste Lacuri Fără Fund. Unii oameni credeau că

§§

378

WALDEN

Walden ar fi strabatut pămîntul dintr’o parte in alta. Unii, cari au stat cît-va culcați pe burtă pe ghiață, căutînd sa vadá prin iluzoriul medium, poate încă cu ochii umezi, și cari de frică să nu capete vre-o boală de piept s’au grăbit să conchidă, au văzut niște uriașe căscături, „prin cari putea să treacă un car cu fîn”, dacă s’ar fi găsit cine-va să-l conducă: fără îndoială locul de unde izvora Stixul și intrarea în regiunile Infernale de pe meleagurile acestea. Alții au venit de la sat cu o greutate de „cinci zeci și șase” și c’o șarabană încărcată cu o funie groasă de-un deget, fără să ajungă să găsască cel mai mic fund: pentru-că pe cînd „cinci zeci și șase” rămînea-n drum, iei dădeau drumul funiei pănă la capăt, căutînd în zadar să-și sondeze capacitatea lor cu adevărat de nemăsurat pentru miraculos, Ieu pot încredința înse pe cetitorii miei că Walden are un fund potrivit de-nfundat, față de unul nepotrivit, cu toate că de o neobicinuită adîncime. L-am sondat cu-nlesnire, cu ajutorul unei sfori de prins pește, batog, și c’o piatră de vre-o livră și jumătate, putînd spune qu exactitate cînd pieatra a părăsit fundul, fiind c’a trebuit să trag destul de puternic înainte ca apa să se așeze dedesubt să m’ajute. Cea mai mare adîncime iera exact de o sută două picioare. La care mai putem adăoga cele cinci picioare cu care lacul s’a mai rîdicat de atunci, ceea-ce fac o sută și șapte picioare. Asta-i o adîncime însemnată față de o suprafață atît de mică. Totu-și imaginațiea nu o putea reduce măcar cu-n deget. Ce-ar fi dacă fundul tuturor lacurilor ar ieși la iveală? N’ar avea oare înrîurire asupra minții oamenilor? Slavă ceriului că lacul a fost să fie adînc și curat ca un simbol. Cîtă vreme oamenii vor crede în infinit, fără îndoială că unele lacuri vor fi privite ca lipsite de fund.

§§

Un proprietar de uzina, auzija

30 d

dîncimea pe care o găsisem, socotea că nu putea să fie adevărată, pentru-că, judecind dupa cunoștintele sale, în materie de diguri, nisipul ’ar fi putut să se ție într’un atît de ascuțit unghiu. Dar cele mai adînci lacuri, față de suprafața lor, nu sînt precum se presupune pănă-ntr’atît de adînci. O dată secate, iele n’ar lăsa cine știe ce prăpăstioase văi. Jele-s doar un soiu de felegene-ntre munți. Lacul Walden, cu toate că pentru suprafața lui atît de nepomenit de adînc, în secțiea verticală care-ar trece prin centrul lui, n’ar părea mai adînc de cît o farfurie întinsă. Cele mai multe lacuri, o dată golite, nu vor lăsa o pajiște mai scobită de cît sîntem obicinuiți să vedem. William Gilpin, atît de minunat cînd ie vorba de peisagii, și, în de obște, atît de exact, ridicat la capătul lui Loch Fyne, din Scoțiea, pe care-l descrie ca pe un golf de apă sărată, de șaizeci sau șapte zeci de brațe adîncime, de patru mile lărgime”, și ca de cinci zeci de mile lungime, încunjurat de munți, face această observație: „Dacă l-am fi văzut numai de cît după cataclizmul deluvian sau după ori-ce altă convulziune a Naturei l-ar fi produs, înainte ca apele să se verse în iel, ce genune ar fi părut”!

„So high as heaved the tumid hills, so low

Down ’sunk a hollow bottom broad and deep, Capacious bed of waters”.

„Cu cît s’au umflat mai tare colinele, cu atît S’a adîncit un mut aviz, calm, spațios,

Intinsă albie pentru ape”.

Milton. Paradisul Pierdut, C. I. Dacă am lua înse cel mai scurt diametru al lui Loch Fyne, și am aplica aceea-și proporție la Walden, care, după cum am văzut, în secfiea verticală

§§

380

WALDEN

nu se prezintă de cît ca o farfurie întinsă, Walden va părea de patru ori mai teșit. Vedem acum, ca culme, ce genune ar putea să fie Loch Fyne, dacă ar fi să fie golit. Nu mai încape îndoială că multe din văile zîmbitoare prefăcute în întinse lanuri de grîu ocupă tocmai „genuni” de astea din cari apele s’au retras. Cu toate că trebuie cunoștințele sau convingerea geologului pentru a convinge populațiile cari nu bănuesc asemenea lucru. Adesea o privire scrutătoare va descoperi țărmurile unui lac primitiv în colinele plecate de la orizont, fără să fi fost nevoe de-o înălțare posterioară a cîmpiei, ca să ascundă istoriea aacestor țărmuri. Și, precum bine știu cei ce lucrează la și călătoresc pe șosele, depresiunile sînt foarte lesne de descoperit după bălțile rămase în urma unor mai mari ploi. Ceea-ce însamnă că imaginațiea, de îndată ce-i dăm frîu liber, s’afundă mai adînc și se avîntă mai sus de cît face Natura. Așa-că, față de lărgimea ce-o are, adîncimea oceanului am găsi-o neînsemnată. Sondînd prin ghiață ieu am putut determina forma fundului cu mult mai multă preciziune de cît se face ridicînd planul porturilor ’cari nu îngheață de la un capăt la altul, și-am rămas uimit de regularitatea lui generală. In partea cea mai àdîncă, mài multe acre ierau unite mai mult de cît ori-ce cîmpie expusă la soare, la vînt și la muncă. Bună-oară, pe-o linie. luată arbitrar, adîncimea nu variea mai mult de-am picior pe-o lungime de trei-zeci de prăjini. Și-n de: obște, aproape de mijloc, puteam să calculez între trei și patru palmace, deosebirea de înclinare pe fie-care întindere de-o sută de picioare, în ori-ce parte. Unii oameni au obiceiu să vorbiască de gropi adînci și primejdioase chiar în niște liniștite lacuri: nisipoase ca Walden. Dar efectul apelor, în asemenea cazuri, ie de-a netezi ori-ce neegalitate. Regu

§§

LACUL IEARNA

381

laritatea fundului și conformitatea lui cu tarmurile, ca și eu lanțul colinelor învecinate, ierau atît de desăvîrșite la Walden în cît un promontoriu îndepărtat se trăda în sondările întregului lac, a cărui direcție putea să fie determinată uitîndu-te la țărmul opus. Capul devenea pragul: plaiul, scmmntarul: valea și gura, apa cea adîncă, canalul.

Ridicînd harta lui Walden, pe scara de zece prăjini pe-un deget, și notînd sondagiile, în total peste-o sută, am observat o curioasă coincidență. Văzînd că cifra care arăta cea mai mare adîncime iera tocmai în centrul hărței, am pus pe această hartă o riglă mai întăi în senzul lungimei și apoi al lățimei. Și-am observat spre surprinderea mea, că liniea celei mai mari lungimi tăea liniea celei mai mari lățimi tocmai în punctul celei mai mari adîncimi. Cu toate că mijlocul iera tot atît de-aproape orizontal, că conturul lacului iera departe de-a fi regulat, cu toate că extremele lungimi și lățimi fuseseră dobîndite măsurînd și sînurile. De aceea mi-am zis: cine știe dacă o asemenea măsurătoare n’ar duce la cea mai adîncă parte din ocean, cum duce la aceea a unui lac sau a unei bălți? Nu-i oare aceea-și regulă și pentru munți, priviți ca opusul văilor? Se știe că nu în partea cea mai îngustă muntele-i mai înalt.

Din cinci golfulețe cercetate, trei, cercetate în toate părțile, posedau dintr’o parte în alta o bară la întrarea lor și apă mai adîncă înaintea iei, așa-că golful tindea să fie o revărsare de apă în lăuntrul pămîntului nu numai în senz orizontal ci și în senz vertical, și să alcătuiască un bazin sau un lac independent, direcțiea celor două capuri arătînd mersul pragului. Ori-ce port de pe coastele maritime, la întrarea-i, posedă un asemenea prag. Proporțional cu o lărgime mai mare de intrare, a golfului, față de lungimea-i, apa, de dincolo de prag, iera mai adîncă, față de cea

§§

3-2

WALDEN

a bazinului. Așșa-că, fiind date lungimea și lărgimea golfului, ca și caracterul țărmurilor încunjurătoare, avem aproape elementele cu cari să stabilim o for inulă pentru toate cazurile.

Ca să văd pănă unde putea să se aŭeverească, datorită experienței mele, punctul cel mai adînc dintr’un lac, prin simpla observare a contururilor suprafeței sale și după caracterul țărmurilor, am rîdicat un plan al Lacului Alb, a cărui întindere ie de vre-o patru-zeci și una de acre, lac care, ca și Walden, nu posedă nici insulă, nici canal vizibil de întrare sau de ieșire. Și cum liniea celei mai mari lărgimi cădea aproape de liniea celei mai mici lărgimi, unde două capuri opuse se apropiau unul de altul și două golfuri opuse se depărtau, am încercat să notez un punct la o mică depărtare de liniea din urmă, dar pe liniea

lei mari lungimi, să văd dacă n’ar fi fost mai adînc. Partea cea mai adîncă se găsea la cel puțin o sută de picioare mai departe de asemenea punct, dacă nu mai mult, în direcțiea spre care înclinasem, și iera numai cu-n picior mai adîncă, anume de șaizeci de picioare. Fără îndoială, dacă ar fi trecut prin lac vre-un curent, sau dacă ar fi fost și vre-o insulă-n iel, problema n’ar fi fost atît de ușoară.

Dacă am cunoaște toate legile Naturei, n’am avea nevoe de cît de-un fapt, sau de descrierea unui singur fenomen real, pentru a trage toate încheerile particulare referitoare la iel. De-o cam dată noi nu cunoaștem de cît cîte-va legi, și încheerile noastre-s falsificate, se-ntelege, nu din pricina vre-unei neorînduieli sau neregularități în Natură, ci din pricină că nu cunoaștem elementele esențiale din calcul. Noțiunile noastre despre lege și armonie sînt de obiceiu mărginite la cele ce descoperim. Dar cu atît mai surprinzătoare ie armoniea care rezultă

§§

dintr’un mai mare numar

1

măcar că de acord, legi nedescoperite de noi. Legile particulare sînt ca și punctele noastre de ve dere: variază, cum variază în ochii călatorului conturul unui munte, care posedă un număr nestîrșit de profiluri, cu toate că are numai o singură formă. Chiar dacă l-am despica în două sau l-am străbate dintr’o parte în alta, muntele tot nu l-am pătrunde-n

totalitate.

Ceea ce-am observat cu lacul nu ie mai puțin adevărat în morală. Legea mijlociei. Regula că cele două diametre ne duc nu numai la soare, în sistemul solar, ci și la inimă, cît privește pe om. Luînd un om, dacă trageți linii în lung și-n lat prin totalul chipurilor lui particulare zilnice de purtare și valurile sale de de vieață, prin sînurile și promontoriile sale, la punctul de întretăere se va găsi înălțimea sau adîncimea caracterului său. Poate nu vom avea nevoe de cît să știm cum i se desemnează țărmurile, să-i cunoaștem laturile sau condițiile lăturalnice, pentru a-i deduce adîncimea și fundul ascuns. Dacă va fi încunjurat de condiții muntoase, de-un țărm achilean, ale cărui piscuri să-i adăpostească sînul și să se oglindească în iel, astea ne vor face să presupunem o adîncime corespunzătoare în iel. Un țărm plecat și egal, îl va arăta în asemenea parte puțin adînc. In corpurile noastre o sprinceană bătoasă mai pronunțată, înclină și arată o adîncime corespunzătoare de cugetare. De asemenea intrarea golfulețelor sau înclinărilor noastre particulare ieste străbătută de-un prag. Fie-care prag ie portul nostru pentru un anotimp, portul nostru în care sîntem reținuți și în parte împresurați. De obiceiu înclinările nu atîrnă de vre-un caprițiu, ci forma lor și măsura și direcțiea lor sînt determinate de promontoriile țărmului, vechile axe de elevatie.

ܕ ܥ

§§

384

WALDEN

Cind pragul se ridica incetul cu încetul sau crește, de vijelii, de fluxuri și refluxuri sau de curente, sau cînd are loc o scădere de ape, așa ca pragul să ajungă la suprafață, ceea-ce mai întăi nu iera de cît o inclinare în țărm, o înclinare în care o cugetare s’adăpostea, se preface într’un lac de sine stătător, despărțit de ocean, un lac în care cugetarea își adăpostește propriile sale condiții, trece poate de la apa sărată la apă dulce, se preface într’o mare de apă dulce, într’o mare moartă sau într’o baltă. La venirea fie-cărui individ pe lume, n’am putea presupune oare că unde-va la suprafață s’a rîdicat un prag? Ce-i drept, noi sîntem niște navigatori atît de sărmani, în cît cea mai mare parte din cugetările noastre cutreeră în neștire, în bobote, pe o coastă fără liman, în legătură numai cu curbele sînurilor de poezie, sau se-ndrumează spre porturile publice de întrare, pentru a căpăta „formele uscate” ale științel, porturi în cari cugetările noastre se mulțămesc a se smoli pentru lumea de față, în cari nici un curent natural nu contribue să le individualizeze.

Cît despre canalul de intrare și canalul de ieșire a lui Walden, ieu n’am descoperit nici o dată alte canaluri de cît ploaea, zăpada și evaporarea, cu toate că poate cu ajutorul unui termometru și-a unei sfori, li s’ar fi găsit așezarea, fiind dat că acolo unde apa se strecoară în lac, vara, va fi probabil mai rece, iearna, mai caldă. In iearna lui 1846-1847, blocurile date de tăetorii de ghiață la mal, fură în una din zile respinse de cei cari le încărcau, ca nefiind destul de groase ca să stee alături de celelalte. Tăetorii descoperiră cu chipul acesta că pe-un mic spațiu ghiața iera de două-trei degete mai subțire de cît aiurea, ceea ce-i aduse să cugete că aici putea să fie un canal de intrare, o vrană. In altă parte îmi mai arătară un loc pe care-l luau

§§

LAC 41

sub

MITM

!.

drept un „cep”, prin care lacul se scurgea pe o colină într’o baltă vecină, împingînd sloiu de ghiață să-l văd. Iera vorba de-o gaurice la zece picioare sub apă. Aș putea înse să garantez că întru cît nu se va găsi o crăpătură mai mare de cît aceea, lacul nu va avea nevoe de nici o sudură. S’a presupus înse că dacă se va descoperi „cepul”, corespunderea lacului cu balta se va putea dovedi prin transportarea de pulbere colorată sau de rumegătură de lemn la deschizătură, se va putea dovedi prin punerea unui filtru în baltă, la izvor, filtru care va capta unele părticele tîrîte pănă acolo de curent.

In timpul ridicărei planului mie, ghiața, care avea o grosime de vre-o șaisprezece degete, se clătină sub un vînticel, cum se clatină apa. Ie un fapt bine cunoscut, că nu se poate întrebuința nivelul pe ghiață. La o prăjină de la țărm, fluctuarea gheței, observată cu ajutorul unui nivel de pe pămînt îndreptat spre un stîlp gradat de pe ghiață, iera de trei sferturi de deget, cu toate că ghiața părea puternic alipită de țărm. Nu mai încape vorbă că fluctuarea la mijloc iera mai mare. Cine știe dacă înzestrați cu instrumente destul de delicate n’am putea descoperi ondulații și-n scoarța pămîntească? Cînd două din cele trei picioare ale nivelului mieu se aflau pe țărm, iear cel de-al treilea pe ghiață, și mirele se găseau îndreptate peste ghiață, o ridicare sau o coborîre a gheței de-o valoare aproape infinitesmală dădea o diferență de mai multe picioare pe-un copac care iera peste lac.

Cînd am început să taiu produști pentru sondaj, sub un strat gros de zăpadă, ierau trei sau patru degete de apă pe ghiață, ceea-ce făcuse ghiața să se lese cu atîta mai jos. Și apa porni pe dată a măvăli pe produștile mele, urmînd să curgă-n șuvoac

Walden

13

§§

386

WALDEN

vre-o două zile. Asta făcu ca ghiața pe de margeni să se slăbească, și contribui esențial dacă nu principal ca suprafața lacului în cele din urmă sa sece. Pentru-că, curgînd înlăuntru, apa ghiața o rìdică și-o făcu să plutească. Ca și cînd s’ar fi făcut o gaură în fundul unei corăbii pentru darea apei afară. Cind produștile înghețau, cînd dădea vre-o ploae și cînd un alt îngheț alcătuea pe de-asupra o altă ghiață, o vedeai pe dinăuntru delicat marmorată cu adumbrite figuri. Cam ca o pînză de paiajen. Ceea-ce numim rozete de ghiață, rozete produse de scobiturile pe cari le face uzura apei scurgîndu-se din toate părțile cătră un centru. Une-ori, cînd ghiața iera acoperită de mici băltuți, îmi vedeam o umbră dublă și cap în cap-una pe ghiață, și alta pe copaci sau pe clinul colinei.

Cîtă vreme dura încă frigul lui Ianuar, cîtă vreme ningea și ghiața iera groasă și tare, hîtrul proprietar venea de la sat să se aprovizioneze cu ghiață pentru a-și răcori băutura lui vara. Ințelept de să te minunezi, ce zic, să te înduioșezi, să prevadă căldura și setea din Iuliu, în Ianuar, - cu cojocu-n spinare și cu mitene. Nu cred ca asemenea proprietari să-și fi strîns vre-o comoară în lumea asta ca să-și răcorească băutura de vară în ceealaltă. lei tae și ferestruesc lacul masiv, despoae casa peștilor de acoperiș, cană ceea ce-i elementul și aerul lor, slujindu-se, în atmosfera priincioasă a iernei, de lanțuri și drugi, par’că ghiata ar fi fost buturugi. Găvozdesc în hrubele hibernale, pe vară. Cărăbănit și de-a lungul drumurilor purtat, ai fi zis că acest element ie o solidificare de-azur.

Tăetorii de ghiață sînt o veselă poamă. Poznași, buni de glume și de hîrjoană. Cînd mă amestecam printre iei, mă invitau să fac pe joagărul, pe fie

§§

mea

rastruitorul de-a lungul, cu conditic de desubt, în groapă…

W

In cursul iernei din 1846-1847, într’o bună dimineață, ca la o sută de oameni, de origină hiperboreană, năpădiră asupra lacului nostru, cu sarabane, cu feliu de feliu de unelte de fermă, cu sănii, pluguri, sămănători cu roate, răzuitori, cazmale, fierăstrae, greble, și fie-care om, înarmat cu o cange cu două cîrlige, cum nu descrie nici New-England Farmer, nici Cultivator. Mă-ntrebam dacă nu veniseră cum-va să samene vre-o recoltă de săcară de iearnă, sau vre-un soiu de sămînță importată de curînd din Islanda. Nevăzînd nici o îngrășăminte, mi-am dat samă că-și propuseseră să iee caimacul ținutului, cum făcusem și ieu, cu gîndul că pămîntul iera adînc și stătuse destul de multă vreme înțelenit. Iei declarară că un boeriu de la țară, care nu ieșia la iveală, voea să-și dubleze capitalul, carele, după cum am înțeles se și ridica la vre-o jumătate de milion. Deci, pentru a acoperi pe fiecare din dolarii săi cu un altul, iel despoea Lacul Walden de singurul lui veștmînt, ce zic, il despoea chiar de piele, în toiul unei aprige ierni. Și oamenii lui se și apucană de treabă, arînd, grăpînd, tăvălugind, trăgînd brazde, într’o minunată orînduială, ca și cum ținta lor ar fi fost să facă din țarina asta o fermă model. Dar cînd mă boldii să văd ce feliu de sămînță puneau în brazdă, o droae de vlăjgani din spre mine, se apucară de-o dată, c’o pare-care zguduitură, să tragă cu cangea pănă la nisipiș pămîntul virgin, mai’curînd păn la apă, pentru că pămîntul acesta numai șiroae iera, da, terra firma atît

iera, să-l încarce pe sănii, ca și cum ar fi fost niște turbă tăiată dintr’o rovină.

Și oamenii aceștia veneau și se înturnau zilnic,

§§

nu

cu-n suerat particular de locomotiva, de la și spre vre-un punct din regiunile polare, după cum mi se părea mie, ca un stol de granguri din zăpezile aretice. Se întîmpla înse cîte-o dată ca moș Walden să să se răzbune. Așa, într’o zi, un ziler, mergînd în urma înhămăturei lui, alunecă într’o crăpătură a solului tocmai la fund spre Tartar. Și cel care de mult făcuse pe fălosul, dintr’o dată nu mai iera noua parte din om. Aproape că-și pierduse căldura animală și prea mulțămit să găsască în casa mea adăpost, recunoscu și-ntr’o sobă bare-care virtute. Alte ori solul cel înghețat rupea cîte-o bucată de la brăzdar sau un plug se înțepenea în brazdă de nu mai putea fi scos din iea de cît cu lovituri de topor.

Pentru a spune lucrurile pe șleau, o sută de iriandezl, sub privegherea unor Yankei, veneau zilnic după ghiață, de la Cambridge. O divizau în blocuri după niște procedee prea cunoscute ca să mai fie nevoe de vre-o descriere, blocuri cari, aduse cu saniea pănă la țărm, ierau de-o dată împinse pănă la o platformă de ghiață, și urcate printr’un întreg sistem de căngi, scripeți, macarale, sistem pus in mișcare de cai, pănă de-asupra unui teanc, cuaceea-și siguranță par’c’ar fi fost niște saci cu făină. Blocurile ierau așezate, unul lîngă altul, la acelaș nivel, rînd peste rind, par’dar fi alcătuit baza solidă a unui obelisc menit să spintece norii. Mi s’a povestit că-ntr’o zi bună oamenii puteau ridica o mie de tone, o recoltă poate de-un acru. Prin trecerea săniilor mereu printr’acelaș loc, se făceau în ghiață. ca pe terra firma, adînci făgasuri, adînci hirtopi. Iear caii nu-și mîncau ovăsul în alta de cît în niște blocuri de ghiață scobite ca niște găleți. Și numai ce vedeai, In plin aer, o movilă înaltă

§§

de trei-zeci și cinci de picioare, pl

apte

prăjini pătrate, cu fin printre rinduric cxterioare, ca să înlăture vîntul. Pentru-că vîntul, ori-cit de frig ar fi, își deschide printre rinduri un drum, facind scobituri mari, lăsînd drept sprijin pe ici pe colo doar mici proptele, pănă ce prăbușește de-o dată totul. Mai întăi ai fi zis că-i un puternic fort albastru sau Walhalla. Dar după ce se băga de-ajuns fin bucciu de baltă printre crăpături, și după ce acesta se acoperea de promoroacă și țurțuri, ai fi zis că-i vre-o venerabilă ruină, acoperită cu mușchiu și căruntă, zidită din marmură azurie, sălașul Iernei, a unchiașului pe care-l vedem în almanahuri, căsoaea lui, ca și cum ar fi avut de gind să văreze cu noi.

Oamenii știeau bine că nici două zeci și cinci la sută n’avea să ajungă la destinație, și că două sau trei la sută trebuea să se rîsipească-n vagoane. Cu toate astea o parte și mai mare din atare grămadă, avea să îndure altă soartă de cît cea prevăzută. Pentru-că, fie că se găsi că ghiața n’avea să ție destul de bine, din pricină că cuprindea mai mult aer de cît trebuea, fie dintr’o altă pricină, dînsa nu ajunse nici o dată la tîrg. Așa-că movila făcută în 1846-1847, socotită ca la zece mii de tone, se văzu în cele din urmă acoperită cu fîn și cu scînduri. Și cu toate că despoiată de acoperișul iei în Iuliu următor, luîndu-se o parte din iea, restul, expus la soare, rămase suspendat toată vara aceea si-a doua iearnă, și nu se topi cu totul de cît în Septembre 1848, cînd lacul recăpătă cea mai mare parte.

Ca și apa, ghiata din Walden, văzută de-aproape, are o coloare verde, dar de departe ie de-un albastru cum nu se poate mai frumos. Si se deose

§§

bește lesne de ghiața cea albă a rîurilor sau de ghiața verzue a unor lacuri depărtate de-un sfert de milă. Se-ntîmpla une-ori ca unul din blocurile de ghiață din Walden să lunece din sànie pe o uliță a satului. O-ntreagă săptămînă iel rămînea locului ca un mare smarald, obiect de curiozitate pentru trecători. Ieu am observat că o parte din Walden, care ca apă iera verde, adesea, înghețată, văzută din acelaș punct, se prefăcea-n albastră. Așa și cu adînciturile de prin preajmă. Umplîndu-se une-ori iearna cu o apă verzue, cam ca a lui Walden, inghețau pe urmă albastre. Poate că coloarea albastră a apei și-a gheței să fi fost datorită luminei și aerului cuprinse-n iele, cea mai transparentă coloare fiind albastră. Ghiața ie un subiect de meditare plin de tot interesul. Mi s’a povestit că-n ghețarii din Fresh Pond, iera o ghiață care data de cinci ani fără a fi pierdut din calitatea-i ce-va. Cum se face că o găleată de apă care nu întîrzie a se împuți, o dată înghețată rămîne pururea pură? Se susține de obiceiu că asta ar fi deosebirea dintre pasiuni și in teligență.

Ast-feliu, șaisprezece zile în șir am văzut de la fereastra mea o sută de oameni la muncă, ca niște oameni de fermă, trebăluind, cu-nhămături de cai și aproape cu toată uneltăriea de fermă, un tablou care nici iel nu lipsește din almanahuri. Și nu miam aruncat o dată ochii pe fereastră fără să-mi amintesc fabula ciocîrliei și-a secerătorilor, sau parabola sămănătorului, și așa mai departe. Acuma nu se mai vede picior de om lear peste trei-zeci de zile, probabil, de la aceea-și fereastră, ochii miei se vor îndrepta asupra apei din Walden de-un verde curat de mare, oglindind nourii și copacii, și făcînd să i se ridice evaporările în singurătatea văzduhu

§§

LACUL IEARNA

391

lui, fără urmă că ar fi călcat-o vre-o dată vre-un om. Poate că voiu auzi și vedea și vre-un cufundar singuratec curățindu-și penele și rîzînd după tumbele lui, sau voiu vedea vre-un pescar izolat în luntrea-i, ca o frunză pe apă, privindu-și silueta reflectată în undă, unde mai ieri o sută de oameni lucrau ca pe drumul bătut.

Se vede că așa își potolesc setea locuitorii cei asudați din Charleston și din Noul-Orleans, din Madras, Bombay și Calcuta, de la puțul mieu.

Dimineața îmi scald intelectul în filosofiea străminunată și cosmogonică din Bhagavad-Gita, de la alcătuirea căreea ani și ani de-ai zeilor au trecut. Și față de care lumea noastră modernă și literatura ce-o are, par atît de sarbede și vulgare. Și mă întreb dacă nu se cuvine să atribuim această filosofie unei stări anterioare de existență, întru atît i-i de departe de concepțiile noastre, sublimul. Pun la o parte cartea și mă îndrept cătră puțul mieu după apă, și, minune, aici întîlnesc pe servitorul brahminului, preot al lui Brahma, Vișnu și Indra, al brahminului care stă încă în templu-i pe Gange, cetind Vedele, sau care sălășluește la rădăcina unui copac, cu coaja lui de pîne și cu ulcioru-i de apă. li întîlnesc servitorul venit să scoată apă pentru stăpînul său, șși căldările noastre, ai zice că se ciocnesc una de alta în acelaș put. Apa pură din Walden se amestecă cu apa cea sfințită a Gangelui. Dusă de vînturi priincioase, plutească peste cuprinsul insulelor fabuloase ale Atlantidei și Hesperidelor, îndeplinească periplul lui Hannon, și, plutind mai departe de Ternate și de Tydor, și de întrarea Golfului Persic, topească-se în adierile tropicale ale mărilor indiene, și debarce în porturile al căror nume numaj le-a auzit Alexandru,

}

§§

PRIMĂVARA

Deschiderea unor goluri largi de cătră tăelorií de ghiață face că-n de obște dezghiețul unui lac să aibă loc mai curînd. Fiind-că apa, clătinată de vînt, chiar pe frig, ghiața încunjurătoare o macină. Cu Walden nu s’a întîmplat așa în vremea aceea, pentru-că iel nu întîrzie să îmbrace un nou vestmînt, înlocuind pe cel vechiu. Lacul Walden, de altminteri din pri cina adîncimei sale mai mari și din pricina lipsei ori-cărui curent care să treacă prin iel și să topească sau să macine ghiața, nu se dezghiață nici o dată atît de curînd ca celelalte lacuri învecinate. Nu știu să i se fi întîmplat vre-o dată să se întredeschidă, să crape, în cursul vre-unei ierni, chiar în iearna lui 1852-53, care a supus lacurile la atît de aspre încercări. Iel ise întredeschide de obiceiu la întăi April, c’o săptămînă sau cu zece zile mai tîrziu de cît Lacul lui Flint și Fair-Haven, topirea începînd de la partea de nord și din părțile mai puțin adînci de unde începe să și înghețe. Nu există undă pe meleagurile acestea, să arate mai bine de cît iel progresul anotimpului, netăgăduit, ca cel mai puțin supus la trecătoarele schimbări de temperatură. Un ger de cîte-va zile în Mart poate întîrziea cu mult deschiderea celorlalte lacuri, pe cînd temperatura lui Walden se ridică aproape neîntrerupt. Un termometru pus în mijlo cul lui Walden la 6 Mart 1847, se menținu la 32⁰,* cînd se topește ghiața. Aproape de țărm, la 33⁰. In mijlocul lacului lui Flint, în aceea-și zi, la 32¹0. La vre-o duzină de prăjini de la țărm, în apa mai puțin adîncă, sub un picior de ghiață, la 36º. Deosebirea de trei grade și jumătate dintre temperatura

§§

PRIMAVARA

393

apei de adîncime mare și cea de adincime mică, a lacului din urmă, pe lîngă faptul că-n mare parte lacul acesta-i mai puțin adînc, această deosebire arată pentru-ce desghețarea lui trebuea să aibă loc cu mult înaintea celei a lui Walden. Ghiața în partea mai puțin adîncă, pe vremea aceea, iera cu cîte-va degete mai subțire de cît la mijloc. In toiul iernei mijlocul fiind înse cu mult mai cald, ghiața fu și iea mai subțire. Cine s’a bălăcit de-a lungul țărmurilor unui lac de altminteri trebuie să fi observat cu cît ie mai caldă apa aproape de țărm, unde n’are de cît trei sau patru palme de adîncime, de cît mai încolo. Ca și suprafața unde-i adîncă, față de fund. Primăvara soarele înriurește nu numai prin temperatura mai ridicată a aerului și-a pămîntului. Căldura lui străbate ghiața groasă ca de-un picior, reflectindu-se de la fundul iei la adînc, ceea-ce face să se încălzască și ap a, ſeară ghiața să se topească pe de desubt. Soarele mai topește ghiața și pe deasupra, făcînd-o neegală, făcînd să se întindă și din sus, și din jos, beșicele de aer cuprinse în iea, pănă ce, spărcuită cu totul de alveole, sub o ploicică de primăvară, dintr’o dată nu se mai vede. Ghiața are și dînsa, țesătura iei, ca și lemnul. Și cînd un bloc începe să putrezască sau să se umple de alveole, cu alte cuvinte să aibă înfățosarea unui fagure de miere, ori în ce poziție s’ar afla, celulele de aer vor fi în unghiu drept cu ceea-ce iera suprafața apei. Unde se găsește o stîncă sau o răgălie care să se ridice pănă aproape de suprafață, ghiata de de-asupra va fi cu mult mai subțire, și adesea se va topi cu totul sub înrîurirea căldurei reverberate, asfrînte. Mi s’a povestit că-n experiența făcută la Cambridge pentru înghețarea apei într’un rezervoriu puțin adînc, de lemn, cu toate că pe dedesubt cir

§§

394

WALDEN

cula aer rece, care străbătea dintr’o parte în alta, reverberarea soarelui, purceasă de la fund, făcu mai mult de cît să precumpănească acest avantaj de-nghețare. Cînd o ploae caldă, în mijlocul iernei, topind departe stratul de omăt al Waldenului, lasă la mijloc o ghiață tare, întunecată sau transparentă, o fășie de ghiață albă, flendurită, cu toate că încă destul de deasă, lată de-o prăjină sau și mai bine, prilejită de căldura reverberată, nu va lipsi de-alungul țărmurilor. Și apoi, însăși, beșicile cuprinse în ghiață, lucrînd ca niște oglinzi înfocate, nu vor lipsi s’o topească pe dedesubt.

Fenomenele anului se reproduc zilnic într’un lac, pe-o scară mai mică. In fie-care dimineață, în de obște vorbind, apa de la adîncimea mai mică se încălzește mai răpede de cit cea de la adîncimea mai mare, Cu toate că la urma urmei nu poate ajunge cine știe ce caldă. Și-n fie-care sară se răcește mai răpede pănă dimineața. Ziua ieste o prescurtare a anului. Noaptea, ie iearnă. Dimineața și sara, primăvară și toamnă. Amiaza, vară. Pîrîitura și bubuitura gheței arată o schimbare de temperatură… Intr’o bună dimineață, după o noapte geroasă, la două-zeci și patru Februar 1850, ducîndu-mă să petrec ziua la lacul lui Flint, nu fără uimire am observat că lovind ghiața cu muchea săcurei, ghiața, pe-o întindere de mai multe prăjini, de jur împrejur, răsuna ca un gong, sau ca și cum aș fi lovit pe-o piele de tobă întinsă bine. După răsăritul soarelui lacul prinse să bubue, cînd simți înrîurirea razelor înclinate asupra-i pe de-asupra munților din prejur. Lacul se-ntinse ca un om și căscă, par’că s’ar fi deșteptat dintr’o tulburare ce nu voea să-l slăbească, prelungită de trei-patru ceasuri. La amiază făcu o scurtă siesta, pentru-ca, în amurg, cînd soarele îsi retrăgea influența, să înceapă ieară-și a bubui… Dacă timpul își urmeazä fazele regulat, un

§§

PRIMAVARA

395

lac descarcă și iel cu punctualitate tunul de sară. Dar la amiază, fiind plin de crăpături, și aerul fiind mai puțin elastic, lacul ie lipsit cu totul de resonanță, și probabil că o lovitură ce i s’ar fi aplicat n’ar fi zápácit nici peștii, nici guzganii cei tămîioși. Pescarii susțin că „bubuitul lacului” sperie peștii și-i împiedică de-a țicni. Lacul nu bubue în toate serile, și n’aș putea spune cu hotărîre cînd să se aștepte bubuitul lui. Dar cînd ieu nu pot percepe nici o deosebire de timp, lacul poate. Cine s’ar fi putut aștepta ca ce-va atît de întins, atît de rece, și-nzestrat cu o piele atît de groasă, să se arate pănă la atîta de simțitor? Cu toate astea lacul are negreșit legea lui, căreea îi dă ascultare cînd se cuvine prin bubuitul lui, după cum se deschid și mugurii primăvara, fără de greș… Pămîntul mișună de vieață și ie acoperit cu papile. Cel mai larg dintre lacuri je tot atît de simțitor la schimbările atmosferice, ca și globula de mercur dintr’un tub.

Ceea-ce m’a atras pe mine, mai ales, să trăesc la pădure, a fost să găsesc acolea prilejul și să am tot timpul să privesc primăvara sosind. Ghiața lacului începu în cele din urmă să se potricălească de alveole, putînd, în timpul plimbărilor mele, să-mi întipăresc călcăiul în iea. Ceața, ploile și soarele mai cald topesc încetul cu încetul zăpada. Zilele se prefac tot mai lungi. Și, ca să ies din iearnă vedeam prea bine că nu mai aveam nevoe să-mi sporesc grămada de lemne, pentru-că vremea marilor focuri trecuse. Așteptam cu luare aminte cele dintăi semne de primăvară, să aud ciripitul ce l-ar fi putut scoate vre-o păsărică ce-ar fi sosit, sau piuitul veveriței vărgate, pentru-că proviziile iei trebueau să fie de-acum aproape sfîrșite. Sau să văd aventurîndu-se marmota în afară de cuartierile sale de iearnă, La treisprezece

§§

396

WALDEN

Mart, auziiu paserea albastra, cintezul și sturzul cînd ghiața avea încă aproape un picior de grosime. Și măcar că timpul se mai încălzise, ghiața nu fusese simțitor măcinată de apă, nici desfăcută și făcută să plutească, ca aceea din rîuri, ci, cu toate că cu desăvîrșire topită pe-o lărgime de-o jumătate de prăjină în preajma țărmului, la mijloc iera numai alveolată și saturată sau îmbibată de apă, așa-că puteai să treci cu piciorul pe iea, măcar că avea o grosime numai de vre-o șase palmace. Dar a doua zi, cătră sară, în urma unei ploi căldicele, urmată de ceață, ia ghiața de unde nu ie: dispăruse o dată cu ceața, care o rîpise în taină… Intr’un an ieu am trecut peste ghiață, pe la mijloc, numai cu cinci zile înainte de totala iei dispariție… In 1845, la-ntăi April, Walden fu cu totul descoperit. In 1846, la 25 Mart. In 1847, la 8 April. In 1851, la 28 Mart. In 1852, la 18 April. In 1853, la 23 Mart. In 1854, la 7 April.

Ori-ce întîmplare în legătură cu dezghiețarea rîurilor și a lacurilor, și cu feliul cum i se stabilește acesteea timpul, pentru noi, cari trăim într’un cli mat supus la atari extreme, are un interes cît se. poate de mare. Cînd începe să fie afară mai cald, oamenii cari locuesc pe-aproape de rîuri aud ghiața pîrîind noaptea cu pocnituri atît de cumplite, ca de artilerie grea, ca și cum de la un capăt la altul toate încheeturile iei de ghiață i s’ar fi rupt. Și în cîte-va zile o și văd dispărută. Ca un aligator sau crocodil ce iese din nămol printre convulziunile, printre zvîrcolirile pămîntești. Un oare-care bătrîn, odinioară de-aproape observator al Naturei și care părea atît de cunoscător al tuturor lucrărilor iei, ca și cum în

Blue birdul, sau paserea-albastră, ie o pasere din America, asemănătoare cu pitulicea.

§§

PRIMAVARA

39,

copilăriea-i ar fi pus-o pe șantier, ca și cum ar fi ajutat-o să-și așeze popica, care ajunsese la de

plina-i dezvoltare, fără să poată dobîndi mai multá știință naturală chiar dacă ar fi fost să ajungă la vrîsta lui Matusalem, mi-a povestit,

spre uimirea mea, auzindu-l minunîndu-se ca de cine știe ce a Naturei lucrare, pentru-că ieu socoteam că-ntre iei nu puteau să fie secrete, mi-a povestit că-ntr’o primăvară și-a luat pușca și luntrea, chitind să se joace o leacă cu rațele. Pe baltă încă ghiată iera, dar nici urmă pe rîu. Și coborî fără nici o împiedicare din Sudbury, unde locuea, la lacul Fair Haven, pe care, împotriva așteptărilor lui, îl găsi în mare parte acoperit de-o solidă cîmpie de ghiață. Ziua iera caldă, și mare-i fu mirarea văzînd atîta ghiață rămasă. Nezărind nici urmă de rață, își ascunse luntrea pe coasta de nord, la spatele unor insule ale lacului, și merse să se ascundă și iel în tufe pe coasta de sud, să aștepte vînatul. In jurul țărmului ghiața iera topită de vre-o trei sau patru prăjini, ceea-ce făcea o pînză de apă lină și căldicică, cu fund mîlos, cum place ratelor. De aceea iel și credea că rațele aveau să se și arate ne-ntîrziat. Stătea acolo întins liniștit de vre-un ceas, cînd de-o dată auzi un surd zgomot pe care l-ai fi socotit departe de tot, dar neobicinuit de măreț și de-nfiorător, deosebit de tot ce-i fusese dat să audă vre-o dată, umflîndu-se încet și crescînd, ca și cum ar fi fost vorba de-o catastrofă universală nepomenită, de-un atac, de-un zgomot lugubru, care i se păru dintru-ntăi ca zgomorul unui mare stol de zburătoare cari ar fi venit să se așeze acolo. Puse mîna pe pușcă numai de cît și sări în picioare, mișcat. Cînd colo, spre uimirea lui, văzu că-n timpul cît jel stătuse culcat, întreaga masă de ghiață se pusese-n mișcare, ajungînd păn la țărm, iear zgomotul pe care îl auzise

§§

398

WALDEN

iera crîșnirea marginilor gheței lovite de țărm, margini mai întăi știrbite ușor, tărîmate apoi, pentru ca in cele din urmă să se rîdice și să-și răspîndească frînturile de-a lungul insulei pănă la o înălțime mare de tot, înainte de-a se opri.

In sfîrșit razele soarelui ajung în unghiu drept. Vinturile mai calde, cari alungă ceața și ploaea, topesc scruntarele de zăpadă, iear soarele, împrăștiind ceața, surîde unui peisagiu învrîstat cu roșu și alb, fumegînd de tămîe, prin care călătorul își deschide o cale din ostrov în ostrov, salutat de armoniea miilor de pîrae și pîrăiașe șuruitoare, ale căror vine sînt umflate de sîngele iernei, pe care-l revarsă.

Observarea puținor fenomene mi-a adus mai multă încîntare de cît formele luate de nisip și argilă-n dezghet, curgînd de-alungul clinurilor unei adînci tăeturi de-a drumului de fier, prin care treceam ducîndu-mă la sat, fenomen rar de văzut pe o scară atît de mare, cu toate că numărul rambleurilor sau a umpluturilor proaspăt netezite cu materiea cuvenită trebuie să se fi înmulțit mult de tot de cînd s’au descoperit drumurile de fier. Materiea iera nisip de toate soiurile ca mărime și de diferite cît și de bogate colori, în de obște amestecat cu puțină argilă. Cînd se dezghiață primăvara, și chiar iearna cînd are loc un dezghet, nisipul începe să curgă ca lava de-a lungul clinurilor, cîte-o dată scobind zăpada și întinzîndu-se pănă unde inainte nici pomeneală nu iera de nisip. Nenumărate șuvițe de apă se încrucișază și se-ntrețes, înfățoșînd un soiu de produs hibrid, supus o jumătate de cale legei curentelor, iear jumătate celei a vegetației. Curgînd, nisipul îmbracă forma de frunze sau foi de viță pline de sevă, și produce movili de vreascuri cărnoase și adînci de-un picior și mai bine, cari, văzute de sus în jos, se

§§

PRIMAVARA

399

asamănă cu niște rudimentare aparate vegetative, încrustate și îmbucate ale unor licheni. Dacă nu v’ar face să vă gîndiți mai curînd la coralii, la niște labe de leopard, sau picioare de paseri, la niște creeri, la plămîni, măruntae, și la tot feliul de excremente. O vegetație cu-adevărat grotească, ale cărei forme și colori le-aveam acolea imitate în bronz, un feliu de frunzătură arhitecturală mai veche și mai simbolică de cît acanta sau pălămida, de cît cicoarea, edera, frunza de vie, sau ori-care altă frunză vegetală. Vegetație, menită, poate, în anumite condiții, să devie un rebus pentru viitorii geologi. Intreaga teșitură părea ca o grotă ale cărei stalactite ar fi ieșit la iveală. Nuanțele variate ale nisipului ierau nepomenit de bogate și de plăcute, înfățosînd diferite colori de-ale fierului: brun, cenușiu, gălbui și roșcat. Cînd masa curgătoare atinge rigola care curge la poalele rambleului, iea se întinde mai împreunată, în brîuri. Șuvitele deosebite de apă își pierd forma semi-cilindrică pentru a se face încetul cu încetul mai late, mai largi. Și întrunindu-se, încetul cu încetul devin mai închegate, pănă ce alcătuesc un nisipiș, aproape turtit, încă diferit și drăguț nuanțat, în care formele primitive de vegetație se mai pot urmări. Pănă ce, în cele din urmă, chiar în apă, se prefac în scruntare, ca cele ce se alcătuesc la îmbucătura rîurilor, simulacrele de vegetație pierzîndu-se în încrețiturile de la fund. ANA Intreg rambleul, înalt de la două-zeci pănă la patruzeci de picioare, iera cîte-o dată plin de-o masă de asemenea frunzătură, hernie nisipoasă, pe-un sfert de milă, pe-o parte sau pe ambele părți, produsul unei singure zile de primăvară. Ceea-ce atrăgea luarea aminte asupra acestei frunzături de nisip, iera ivirea-i pe ne-așteptate. Cînd vedeam de-o parte rambleul amortit -pentru-că soarele nu-și începea acțiunea de

W

§§

iear de cealaltă

cît asupra unei părți dintru’ntăi parte acea frunzătură îmbielșugată, înfiripată-ntr’un ceas, par’că aveam senzațiea că m’aș fi aflat în atelierul artistului care făurise lumea, ajuns acolo tocmai cînd se afla iel în treabă, cînd se juca pe taluzul acela, răspîndind pretutindeni, cu prisosu-i de energie, proas petele sale desemne. Par’că mă simțeam mai aproape de organele esențiale ale globului pămîntesc, pentru-că revărsarea cea nisipoasă aducea cu o masă foliàcee asemănătoare cu cele mai de căpetenie organe ale corpului animal. Precum vedem, o făgăduire a frunzei vegetale pănă și-n nisip o găsim. Nimic de mirare că pămîntul se exprimă în afară prin frunze, cînd în lăuntru îl frămîntă atîtea idei. Atomii și cunosc asemenea lege, și se văd fecondați. Frunza afirnată sus își vede prototipul acolen. In interior, fie în globul pămîntesc, fie în corpul animal, un lob bătucit și jilav, cuvînt aplicat mai ales la ficat, la plămîni și la foile de osînză, Asißo labor,* lapsus, curgere sau alunecare λείβω de sus în jos, cum ’s’ar zice, un lapsus: λoßóc, globus, lob, glob, ca și lan,** flap, *** și atîtea alte cuvinte). In exterior, o foiță **** uscată, după cum / și v sînt un presat și uscat, Radicalele lobului sînt lb, masa moale a lui b, (cu un singur lob, sau B, cu dublu lob), cu-n lichid dună iel, pentru a-l îm pinge înainte. In glob, glb, guturala g adaugă înțelesului capacitatea gitlejului. Penele și aripele păsărilor sînt niște frunze mai uscate și mai subtiri. Cu chipul acesta veți putea trece de la greoiul vierme de pămînt pănă la fluturele aerian, filfiitor. Globul însu-și, ne-ncetat se întrece și se transformă, devine în orbita-i înaripat. Pănă și ghiața începe prin de

}

Labor, în înțeles de cădere în lunecare. ** Sfirc.

*** Ce-va pleoștit.

**** Leaf, in engleză, la plural face leaves

§§

PRIMAVARA

401

licate frunze de cristal, ca și cum s’ar inchega în tiparele imprimate de frunzătura plantelor de apă pe oglinda ’acvatică. Chiar și copacul nu ie de cît o frunză, iear rîurile niște frunze ce-va mai late, al căror parenhim, țesătură spongioasă, ie pămîntul mijlocitor. Orașele și cetățile, ouăle unor insecte, în cuibarele lor.

Cînd apune soarele, nisipul încetează de a mai curge, dar dimineața șiroaele porni-vor din nou, pentru a se ramifica și ramifica după aceea în mii și mii. Ceea-ce ne arată cum se formează vasele sangvine. Privind de-aproape veți vedea că mai întăi de toate își deschide cale în afară de masa ce se topeste un flux de nisip gurguiat în formă de picătură, ca buricul degetului, căutîndu-și calea-nclinată, cu-ncetineală, ca un orb, pănă-ce, în cele din urmă, datorită unei călduri mai mari și mai mari înmueri, cu cît soarele se ridică mai sus, partea cea mai fluidă, în străduința-i de-a se supune legei care face să cedeze chiar și cea mai inertă, se desparte de ceealaltă și-și făurește în lăuntru un canal sau arteră sinuoasă, în care se vede, de la un strat de frunze sau ramuri cărnoase la altul, o șuviță de argint lucind ca oglinda, absorbită din cînd în cînd de nisip. Uimitoare repegiunea și cu toate astea desăvîrșirea cu care se organizază nisipul pe măsură ce curge, întrebuințînd cea mai bună materie pe care masa i-o furnizază pentru a forma coastele ascuțite ale canalului său. Ca și izvoarele rîurilor. In materiea silicioasă, depusă de apă se găsește poate sistemul osos, iear în hleiu, ca și-n materiea organică cea mai fină, fibra de carne sau țesut celular. Ce-i oare omul de nu o masă - de argilă fondantă? Virful degetului omenesc nu-i altce-va de cît o picătură sleită. Degetele mînilor și picioarelor curg pănuial pot din masa fondantă a corpului. Cine ie pana unde ide-sar desfășura și în

H

”ADRIAN MARINO”

BIBLI

ARA

§§

402

WALDEN

tinde corpul omenesc sub un mai generos ceriu. Mîna, cu loburile și vinele iei nu-i oare o frunză întinsă de palmier? Urechea, cu lobul sau picătura iei, poate fi închipuită ca un lichen. Umbilicaria, pe laturea capului. Buza-labium, de la labor (?) atîrnă sau se

[roiectează (laps, lapses) din marginile gurei cavernoase. Nasul ie o picătură sleită sau o stalactită descoperită. Bărbiea, o picătură mai mare, confluentul scurgerei feței. Obrajii, în valea feței sînt o surpătură a sprincenelor, surpătură întreruptă și răvărsată de și umerii obrazului. Fie-care lob rotunjit din frunza vegetală, și iel, ie o picătură închegată, mai mare sau mai mică, nescursă. Lobii sînt degetele frunzei. După cîți lobi posedă, în atîtea direcții frunza tinde să se întindă. Și, mai multă căldură sau alte înrîuriri binefăcătoare ar putea-o face să se întindă și mai departe. Ast-feliu pare că un singur versant avea să ilustreze principiul tuturor operațiilor Naturei. Făuritorul acestui pămînt n’a făcut de cît să patenteze o frunză sau foae. Care Champollion va descifra înse pentru noi acest hieroglif și ne va îngădui să întoarcem o altă foae? Fenomenul ce-l am înainte îmi încîntă vederea mai mult de cît ar face-o îmbielsugarea, rodniciea unor podgorii. Ce-i drept, caracterul lui are ce-va excremențial, și nu se mai isprăvesc grămezile de majuri, de bojoci și de măruntae, ca și cum globul s’ar fi întors pe dos, din lăuntru-n afară. Dar asta ne dă cel putin a-ntelege că Natura nu-i lipsită de măruntae, ceea-ce o și face ca mama omenirei să fie iea.

Inghetul iese în sfîrșit din pămînt. Și sosește și Primăvara. Premergătoare primăverei înverzite și înflorite, ca Mitologiea, premergătoare adevăratei poezii. Nu știu ce-va care-ar putea să curețe mai bine de duhorile și de indigestiile iernei. Ceea-ce mă face să cred

§§

că Pămîntu-i încă în scutece, scoțind din toate pärțile degetele de prunc. Bucle fragede se ivesc din cele mai răsărite trunți. Nu-i nimic neorganic să fie. Puzderiea de foliacee îmbracă spinarea taluzului, ca zgura răvărsată dintr’un cuptor, ceea-ce dovedește că-i lăuntru Natura „nu stă degeaba”. Pămîntul nu-i un simplu crîmpeiu de istorie moartă, strat peste strat, ca foile unei cărți, destinat mai ales pentru studiul geologilor și anticarilor, ci poezie, poezie vie, ca frunzele unui copac, cari s’arată înaintea florilor și a fructelor. Nu-i un pămînt fosilă, ci un pămînt care trăiește din plin, în asemănare cu marea vieață centrală, față de care întreaga vieață animală și vegetală ieste numai parazitară. Indurerările lui vor face să ni se rîdice rămășițile din mormînt. Puteți să vă topiți toate metalele voastre și să le turnați în cele mai frumoase tipare din lume, iele nu mă vor mișca nici o dată ca formele în care curge fonta pămîntului. Dar nu numai această fontă, ci și așezămintele de pe iea, în mînele olarului numai argilă plastică sînt.

1

h

L

1

LISI. N’avea să treacă mult, și nu numai de pe taluzuri, ci de pe fie-care colină, de pe fie-care cîmpie, și din fie-care vălcea, înghețul iera să iasă din pămînt, ca un patruped adormit din bîrlogul lui, pentru a merge în căutarea mărei, cîntînd, sau pentru a se cărăbăni spre alte ceriuri, în nouri. Thaw (Dezghețul) în þlajina-i persuaziune, ie mai puternic de cît Thor înarmat cu măciuca lui. Unul topește, altul nu face de cît să sfarme-n bucăți.

Cînd pămîntul ie despojat în parte de omăt, și cînd unele zile mai căldicele îi zvîntează cît de cît suprafața, ie-ncîntător să compari cele dintăi fragede semne ale anului încă nevrîstnic, abiea mijind, cu

§§

404

WALDEN

B

falnica frumuseță a vegetației uscate care a înfruntat iearna, siminocul, splinuța, troscotul și gingașele ierburi sălbatece, mai vorbitoare și mai interesante de cît chiar vara, ca și cum frumuseța de-abiea acum le-ar fi ajuns la maturitate. Pănă și cînepa, papura, lumînărica, sunătoarea, ciuboțica cucului, iearba iepurelui, și altele, cu tulpina puternică, aceste nesecate grînare din cari se înfruptă cele dintăi păsărele, vestmînt cuviincios, cel puțin, al văduvitei Naturi. Ieu mă simțeam atras mai ales de vîrful ogival și în formă de snop al căprișorului. Memoriei noastre ernatice căprișorul amintește vara. Și-i dintre formele pe cari arta le copiază mai cu plăcere, forme cari, în regnul vegetal, au cu tipurile ce le mai are în minte omul, aceea-și înrudire cum le-ar avea cu Astronomiea. Ie un stil antic mult mai vechiu de cît stilul grec sau egiptean. Unele fenomene de iearnă ne insuflă o duioșie nespusă și o fragedă gingășie. Sîntem obicinuiți să auzim descriindu-ni-se iearna ca un aspru, ca un groaznic tiran, cînd iea, cu toată drăgălășiea unui amorez, împletește doar cosițele Verei.

La apropierea primăverei veveritele vărgate veneau tocmai sub casa mea, pe cînd ieu ieram așezat la cetit sau la scris, scotînd cele mai ciudate, clămpăniri, țiuituri, sforăituri vocale, atîtea zgomote gîlgîitoare, nepomenite. Dacă băteam din picior, țiueau și mai tare, ca și cum în lipsa lor de ori-ce teamă și de ori-ce respect ar fi sfidat omenirea să le oprească din turbata lor sarabandă. Nu, n’ai să poțihara--hara. Rămînind cu totul surde la argumentările mele sau neputînd să le înțeleagă puterea, se dădeau la o ploae de invective căror nu aveai ce le face.

Intăea vrăbiuță de primăvară. Anul începea cu o speranță mai plină de tinereță de cît ori-cînd. Ușurelele ciripiri argintii, auzite pe plaiu în părțile descoperite și jilave, ale păsărei albastre, ale cintezului

§§

405

PRIMAVARA

și ale sturzului, ca zingănirea celor din urmă fulgi ai iernei cari-ar cădea. Pas de te mai gîndește în asemenea clipe, la istorii, la cronologii, la tradiții și la toate sfetirile scrise. Pîraele înalță primăverei imnuri, cîntări. Uliul șopirleior lunecând păná de-asupra bălței, iel și ochește cea dintăi mișcare a vieļei mocirloase. Șuruiala topirei zăpezei se aude în cele mai mici vălcele, și ghiața-n lacuri se topește văzînd cu ochii. Iearba scînteează ca un foc primăvăratec pe clinuri, et primitus oritar herba imbribus primortbus evocata. * Ca și cum pămîntul ar fi răsuflat o căldură interioară pentru a saluta întoarcerea soarelui. Nu galbenă ci verde ie coloarea flacărei sale. Simbol al unei vecinice tinereți, firul de iearbă, ca o panglicuță verde, ondulează vara gazon. Doborît ce-i drept de înghet, săbiuța-i de fin de anul trecut ieată-i-o înfiripată din nou și de o vieață nouă zvîcnind. Cum gistește din pămînt pîrăuașul, așa creșște și firul de iearbă, netulburat. Iel ie aproape una cu pîrăuașul, pentru-că în zilele cele lungi din luniu, cînd pîrăuoașele sacă, firele de iearbă nu lasă sală albiea lor. Și din an în an turmele se adapă din verdele acesta etern, iear cosașul, cînd vine vremea, își face o provizie de iearnă din iel. Vieața noastră omenească, și iea, păn la rădăcină nu moare, de cît ca să-i crească, pănă-n eternitate, firul verde, din nou.

Walden se topea între acestea văzînd cu ochii. Dealungul coastelor nord-vest iel avea un canal de vre-o două prăjini, la marginea de răsărit mai lărgut. O întinsă suprafață de ghiață se și rupsese din masa mare In tufișurile de la tărm auziiu un pițigoiu ciripind, - olit, olit, olit, cirip, cirip, cirip, ce, ciar, ci vis, vis, vis. La topire dădea și iel ajutor. Cît de frumoase marile și falnicele curbe ale gheței,

Varron, De Re Rustica.

!

§§

400

WALDEN

întru cît-va răsfrîngerea celor ale coastei, cu toate că cele ale gheței mai regulate. Ghiața iera cît se poate de tare, din pricina gerului aspru dar trecător din zilele din urmă. Iera în ape și sclipitoare, ca parchetul unui palat. Și vîntul luneca în zadar pe suprafața-i opacă spre răsărit, pentru a atinge suprafața cea vie. Ce priveliște negrăită, fășiea de apă scînteetoare la soare, fața goală a lacului plin de voioșie și tinereță, ce-ai fi zis că răsfrînge bucuriea peștilor de desubt și-a nisipului de pe țărmuri, o scînteere argintie care părea că purcede de la solzii unui leuciscus, un pește mare, ce-ai fi zis că se zbate, Contrastul dintre iearnă și primăvară. Walden mort iera, și a înviat.* Și în primăvara aceea Walden își scutură cojocul sprinten de tot.

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Trecerea de la vijelie și iearnă, la un timp mai senin și mai blînd, de la niște ceasuri întunecate și tînjitoare, la altele mai limpezi și mai vioae, ie o criză uimitoare pe care totul o prevestește. Și ajunse să se petreacă de-o dată. Pe neașteptate, cu toate că se apropiea sara și pe sus nori iernatici mai ierau încă, iear din streșini picura zăpadă topită, un val de lumină îmi năpădi casa. Mă uitai pe fereastră, și ce să vezi: unde ieri se întindea o ghiață rece și cenușie, acum se întindea lacul străveziu, moicom și plin de speranță, ca-ntr’o sară de vară, reflectînd ceriul unei seri de vară în sînul lui, cu toate că ceriu sus nu iera de văzut, ca și cum lacul ar fi fost în înțelegere cu un mai depărtat orizont. Auziiu mai departe o mierlă, întăea, pe care pare că n’aș mai fi auzit-o de mii de ani, și al cărei accent nu-I voiu uita mii de ani, acelaș cîntec dulce și puternic de-odinioară. Ah, mierla de sară, de la sfîrșitul unei zile de vară, din Noua Engliteră,

§§

PRIMAVARA

407

Dac-aș putea să aflu rămurica pe care stă. Iea să fie? Rămurica? Cel puțin asta, Turdus migratorius nu-i.

Pinii cei rîșinoși și ștejarii arbuști cari îmi încunjurau casa, cari atîta vreme tînjiseră, își luară de-o dată diferitele lor caractere, podoabe mai strălucitoare, mai verzi, ținutà mai dreaptă și mai vioac, ca și cum ar fi fost cu adevărat curățiți și înzdrăveniți de ploae. Imi dădeam samă că de plouat nu iera să mai ploae de-acum. Privind ori-ce ramură din pădure, chiar și numai brațul ce mai rămăsese din grămada-ți de lemne, puteai prea bine spune că se isprăvise cu iearna. Cum noaptea se apropiea, tresării la izbucnirea trîmbitei gîștelor cari băteau cu aripile lor pădurea, ca niște călători obosiți cari se întorceau tîrziu de la lacurile din sud, alinînîndu-se în sfîrșit în tinguiri fără nici o opreală și în consolări mutuale. Din pragul casei mele auziiu fîlfîirea aripelor lor. Cind, lăsîndu-se asupra casei mele, îmi descoperiră de-o dată lumina, cu o larmă înăbușită cotiră la o parte și merseră să se așeze pe lac. Iear ieu, închiseiu ușa, petrecînd la pădure întăea mea noapte de primăvară.

Dimineața îmi aruncaiu privirea din ușă, prin ceață, la gîștele cari înotau în mijlocul lacului, ca la cincizeci de prăjini de mine, atît de mari, atît de spulberatice, în cît ai fi zis că Walden iera un lac artificial anume menit pentru sbeguirea lor. Cînd am ajuns la lac gîștile se ridicară de-o dată cu o mare bătae din aripi la semnalul căpitanului lor. Inșiruindu-se, ocoliră pe de-asupra capului mieu, în total două-zeci și nouă, îndreptîndu-se spre Canada, după trîmbița regulat spațiată a călăuzei, gîndind să-și iee prinzul în niște mlaștini mai mocirloase. Un cîrd de rațe, puf, se rîdicară-n acelaș timp, apucînd cătră nord, pe urma rudelor lor, zgomotoase.

§§

408

WALDEN

O săptămînă întreagă auziiu, dînd tircoale pe dibutte, trîmbița unei giști solitare, căutîndu-si prin ceața dimineței soțiea, trîmbită care popula pădurea cu zgomotul unei vieți mai mari, pe care pădurea încă n’o putea îndura. In April porumbeii prinseră să zboare cu grăbire în stoluri mici, și la un timp auziiu lăstunti ciripind pe de-asupra țarinei mele, cu toatecă comuna nu părea să albă atît de mulți în cît să-mi dăruiască și mie. Mi-am închipuit numai de cît că acești porumbei și lăstuni trebuiau să fie din vechiul neam care a trăit prin copacii cel scorburoși înainte de venirea oamenillor albt.

Sub aproape toate climatele broasca țestoasă și broasca de baltă trec drept premergătorfi și drept crafnicit primăverei. Păsările zboară cîntînd în strălucfrea penisului lor. Plantele încoltesc și înfloresc. Vinturtle suflă șf iele, pentru a îndrepta ușoara osci. lare a polilor și pentru a păstra tot o dată echilibrul Naturei.

Dacă fie-care anotimp ni se pare la rîndul lui cel mai bun, sosirea primăverei ie ca crearea Cozmosului ieșit din Haos, și ca realizarea Vrîstei de Aur. .Eurus ad Auroram, Nabathaeaque regna recessit, Persidaque, et raddiis juga subdita matutinis”.

.The East-Wind withdrew to Aurora and the Nabathaean kingdom, And the Persian, and the ridges placed under the morning rays, Man was born. Whether that Artificer of things.

The origin of a better world, made him from the divine seed; Or the earth being recent and lately sundered from the hihg Ether, retained some seeds of cognate heaven”.

„Vintal de Est se retrase spre Auroră și regatul Nabatean, Spre Persan, și spre piscurile de razele dimineței scăldate. Și omal născu. Fie că Meșterul Făurar al Lucrurilor, Zămislitorul unei mai bune lumi, l-ar fi plămădit din sămîntă divină, Fie că pămîntul, recent și proaspăt desvărțit de înaltul Eter, Ar fi păstrat cîte-va semințe din ceriul cu care se înrudește”. Ovidiu, Metamorfozele.

§§

PRIMAVARA

Ajunge o ploicică ca să facă iearba cu atîtea tonuri mai verde. Sub înrîurirea unor mai bune gînduri, perspectivele noastre și iele se limpezesc. Prea fericiți dacă am trăi pururea în prezent, dacă ne-am folosi de fie-care accident ce ni s’ar întîmpla, ca iearba care izvodește înrîurirea celei mai mici picături de rouă căzută pe iea. Să nu ne pierdem vremea ispășind scăparea prilejurilor pierdute, socotind că altă datorie nu am avea. Primăvara sosită, noi mai zăbovim încă-n iearnă. Intr’o veselă dimineață de primăvară toate păcatele oamenilor se ieartă. In asemenea zi se spulberă vițiul. Cîtă vreme soarele urmează a străluci, cel mai păcătos dintre păcătoși se poate lepăda de păcate.* Prin nevinovățiea noastră redobîndită noi întrezărim pe cea a vecinilor noștri. Se poate ca ieri să fi cunoscut pe vecinul vostru ca hot, ca bețiv, desfrînat, să vă fi apucat pur și simplu mila de iel sau să-l fi disprețuit, desnădăjduind și de lume. Dar soarele lucește, strălucitor și cald, într’o primă dimineață de primăvară, lumea înoind-o, îmbrăcînd-o din nou. Veți vedea acum pe vecinul vostru dedat la o muncă senină. Veți vedea că vinele sale secătuite și vlăguite se umflă de-o bucurie tăcută, binecuvîntînd ziua nouă, simțind înrîurirea primăverei cu nevinovățiea fragedei vriste, și ieată toate greșalele sale uitate. Omul nu numai de-o atmosferă de bunăvoință ie acuma încunjurat, ci de-o mireazmă de curăție, căutînd să se reverse, orbește poate, fără efect, la un instinct nou ivit… Și vreme de-un ceas versantul de Sud al colinei nu va fi ecoul nici unei glume prostești. Din coasta scorțoasă a acestui versant veți vedea nevinovate și frumoase mlădițe, pregătindu-se a-ncolți pentru a încerca un nou an de vieață,

Isaac Watts, Hymnes et chansons spirituelles. L. I, hymme 88.

§§

410

WALDEN.

fragedă, nouă, ca cel mai tînăr răsad. Și ieată omul întrat în bucuriea Domnului său. Ce împiedică oare pe temnicer să nu lese deschise porțile temniței lui,

pe judecător, să nu achite pe acuzat. Ce împiedică pe predicator să nu-și mai probozască poporănii? li împiedică aceea că aceștia nu ascultă înștiințarea pe care Domnul pe șoptite le-o dă, și nu îngădue iertarea pe care fără nici o rezervă, Domnul, tuturora o dă.

„O întoarcere zilnică la bunătate în liniștita și binefăcătoarea respirare a dimineței, face ca întru cît s’atinge de iubirea virtuței și urîrea vițiului să ne apropiem întru cît-va de natura primitivă a omului, ca lăstarii pădurei tăete. După cum răul ce-l facem în cursul unei zile, împiedică mugurii virtuței îmbobocinde să se dezvolte, și îi distruge. Și-o dată mugurii virtuței împiedicați în dezvoltarea lor de mai multe ori prin tot răul de peste zi, adierea binefăcătoare a serei nu mai ieste îndestulătoare să-i ocrotească. Și de îndată ce adierea de sară nu mai ieste îndestulătoare să-i ocrotească, natura omului, atunci, nu se mai deosebește cu mult de a brutei. Și oamenii cred că simțul înăscut al chibzuinței, omul nici o dată nu l-a avut. Astea să fie înse adevăratele sentimente ale omului, naturale”?

The Golden Age was first created, which without any avenger Spontaneously without law cherished fidelity and rectitude. Punishment and fear were not; nor were threatening words read On suspended brass; nor did the suppliant crowd fear The words of their judge; but were safe without an avenger. Not yet the pine felled on its mountains had descended To the liquid waves that it migt see a foreign world, And mortals knew no shores but their own,

There was eternal spring, and placid zephyrs with warm Blasts soothed the flowers born without seed”.

§§

PRIMAVARA

411

Vrista de aur fu creată dintru-nceput, fără nici un judecător, Spontan, fără ca vre-o lege să impună bună credință și rînduială. Nu iera nici pedeapsă, nici teamă, nici vre-un termen de amenințare Incrustat pe aramă. Nici vre-o groază de cuvîntul judecătorilor. Mulțimea plîngătoare iera salvată fără răzbunător. lear pinul din munții lui doborît nu coborîse

Spre elementul lichid, pentru a merge să vadă o lume străină. Muritorii nu cunoșteau alte tărîmuri de cît ale lor.

O primăvară neîntreruptă domnea, iear liniștitul zefir

Cu caldele-i adieri dezmierda florile iscate fără sămință”.

La două zeci și nouă April, pe cînd pescuiam la marginea rîului, aproape de podul Unghiului celor Nouă Acre, stînd în picioare pe iearbă și pe rădăcinile de salcie tremurătoare unde stau la pîndă șobolanii cei tămîioși, aud o vîjiitură ca aceea ce-o fac copiii cînd se joacă cu vre-o vărguță. Uitîndu-mă în sus văd un șoim subțirel, grațios, par’c’ar fi fost o lipitoare, în curs de a se înălța rînd pe rînd ca o cută și de-a se rostogoli o prăjină sau două, arătîndu-și subsuoara aripelor sale care lucea ca o panglică de satin, sau ca interiorul unei scoici, sidefat. Priveliștea asta îmi aminti de vînătoarea cu șoimi, nelipsită de nobleță și poezie. Ai fi zis un merlin. N’are aface înse numele lui. Interesant iera zborul, cel mai eterat zbor pe care mi-a fost dat vre-o dată să-l văd. Nu zbura, ca un fluture, numai încoace și-n colo, nici nu plana ca ulii șopîrlelor, ci se zbeguea cu o mîndră încredere. în plaiurile văzduhului. Urcîndu-se și urcîndu-se cu rīsu-i ciudat, iel își repeta libera și falnica-i prăbușire, rostogolindu-se ca un zmeu, pentru a se înălța din orgolioasa lui tumbă, ca și cum n’ar fi pus picioarele nici o dată pe terra firma. Părea să n’aibă nici un tovarăș pe lume că petrecea singur-

Ovidiu, Métamorfozele. Fără îndoială de Thoreau în Engleză

§§

singurel,

fără să ceara alt-ce-va de cit dimineața și eterul cu care se zbeguea. Singuratec negreșit nu iera, făcea înse singuratecă lumea care era dedesubtul lui. Unde iera înse mama care-l clocise, unde-i iera familiea, părintele lui, în ceriuri? Sălășluitor al văzduhului, ai fi zis că-i alipit de pămînt prin vre-un ou clocit cînd-va în vre-o crăpătură de stîncă, dacă nu cum-va cuibul nașterei sale va fi fost în unghiul unui nour, tivit pe de margeni cu curcubeul soarelui apunînd, umplut cu vre-o moale ceață de-a lui Sfîntu Ioan, rășluită de pe pămînt. Tel și avea înfățoșarea unui nour rîpos.

Fără a mai pune la socoteală că-mi procuram o minunată provizie de pește de aur și de argint și de aramă scînteetoare, ce-ai fi zis că-i un șirag de perle. Ah, și cîte dimineți de astea de primăvară nu le-am petrecut în bălțile astea, sărind din bolovan în bolovan, din rădăcină de salcie în rădăcină de salcie, pe cînd valea cea sălbatecă a rîuluí și pădurea ierau scăldate într’o lumină atît de curată și atît de strălucitoare în cît ar fi deșteptat păn și morții, dacă morții, cum cred unii, ar dormi în mormintele lor. Nu mai trebuie altă dovadă de nemurire. Intr’o așa lumină mai poate fi alt-ce-va oare de cît vieață? O Moarte, unde îți ieste coasa? O Mormînt, unde-ți ieste biruința, atunci? *

Vieața noastră ar lîngezi la sat dacă n’ar fi pădurea nestrăbătută și cîmpiea de prin prejur. Nouă ne trebuește tonicul naturei inculte din cînd în cînd. Să înotăm în bălțile unde stă la pîndă boul de baltă, și cristeiul. Să auzim cîriiala sitarului. Să soarbem mireazma stufului murmurînd, de pe unde numai vre-o pasere mai sălbatecă și mai solitară își clădește cuibul,

§§

și vizonul cu burta la pamînt se strecoara. Zorîți sa explorăm totul și să aflăm, noi cerem tot o dată ca totul să fie misterios și neexplorabil, ca pămîntul și marea să fie cu totul sălbatece, nevizitate și nesondate de noi, nesondabili aproape. Să nu ne săturăm nici o dată de Natură. Să ne înviorăm privind vigoarea nebiruită a contururilor puternice și titanice coasta cu epa

ele iei, singurătatea cu copacii iei vii și morți, nourul încărcat de tunet, ploaea care durează săptămîni întregi și dă naștere la puhoae. Hotarele noastre cată să ni le vedem întrecute și păscute în libertate de vieață pe unde nu ne rătăcim nici o dată, pe unde nu ne-a călcat nici o dată piciorul. La vederea unui vultur pe cale de-a se ospăta dintr’un hoit care ne dezgustă, ne scîrbește pe noi, dar care pe dînsul îl întramează, dîndu-i putere și sănătate, cată să ne simțim mai degrabă voioși…

Pe cărarea care ducea la casa mea se afla un cal mort, care mă silea să mă abat cîte o dată din cale, mai ales noaptea, cînd aerul iera încărcat. Dar certitudinea unui zdravăn apetit și-a nestrămutatei sănătăți a Naturei, înăbuși în mine ori-ce dezgust. Cînd Natura ie atît de imbielșugată de vieață ieu nu-s de loc mișcat că miriade de ființi pot să se vadă sacrificate și lăsate în prada lor reciprocă. Că niște fragede organizme pot fi cu atîta săninătate lipsite de existență, prefăcute-n piftie - mormoloci înfulecați de bîtlani, broaște țestoase și broaște rîioase zdrobite pe drum, și că une-ori plouă cu carne și sînge. Dată deasa repetare a unui asemenea accident, nu trebuie să ținem atîta socoteală de iel. Impresiea ce o simte înțeleptul față de toate astea ieste a nevinovăției universale. Otrava nu-i atît de otrăvitoare la urma urmei, după cum nici o rană nu ie fatală. Compătimirea i-un teren pe care nu te poți multă vreme menține. Tre

§§

414

WALDEN

buie să fim cu dinsa expeditivi. Argumentele iei nu vor putea suporta să se vadă steriotipate și să fie mult repetate.

De la începutul lui Mai, stejarii, hickorii, artarii și alți copaci, de-acum înmuguriti, printre pinii cari încunjurau lacul, dădeau peisagiului o strălucire asemănătoare cu lumina soarelui, mai cu samă în zilele înourate, ca și cum soarele străbătînd norii s’ar fi arătat cu sfieală pe versante, pe une locuri. La trei sau patru Mai un cufundar se arătă pe lac și-n timpul celei dintăi săptămîni a lunei, auzii whip-pourwilut, sturzul roșcat, sturzul cu capul cenușiu, pupăza verzue. Chewinkul și alte păsărele. Sturzul de pădure îl auzisem încă de mult. Pupăza neagră, care mai venise o dată, își aruncă o privire pe ușă și pe fereastră, să vadă dacă locuința mea iera destul de scorbură pentru dînsa, ținîndu-se suspendată pe aripele iei fîlfiinde, cu ghiarele încîrligate, ca și cum s’ar fi agățat de aer să inspecteze locurile. Polenul-sulfur al picipinului nu întîrzie să pudreze pănă-ntr’atît lacul si pietrele și lemnul putred de-alungul țărmului, în cît ai fi putut să aduni din iel un butoiu. De-aici ploile de pucioasă despre cari ni se vorbește. Pănă și în drama lui Calidasa*, Sacontala, vedem rîuri colorate în galben de pulberea de aur de lotus…

Intre acestea, anotimpul prindea a se desfășura în vară, cum ai hoinări prin iearba din ce în ce mai înaltă.

Și așa mi-am petrecut cel dintăi an pe care l-am trăit la pădure. Pe cel de-al doilea petrecindu-l la feliu. Din Walden în cele din urmă m’am strămutat la 6 Septembre, 1847.

Poet și dramaturg din Indiea, care ie socotit din cei mai mari poeți ai lumei.

ca unul

§§

INCHEERE

Bolnavului doctorii îi recomandă foarte cu miate o schimbare de aer și de priveală. Domnul fie lăudat, lumea nu ie toată adunată-ntr’un loc. Castanul de Indiea nu crește în Noua-Engliteră, și paserea-batjocoritoare se aude rar pe meleagurile acestea. Gîsca sălbatecă, care-și ia prînzișoru-n Canada, prînzul de amiază în Ohio, și care-și curăță penele pentru noapte într’un golfulet din Sud, ie mai cozmopolită de cît noi. Insu-și bizonul, care nu paște pășunile din Colorado de cît pănă cînd îl așteaptă o iearbă mai verde și mai fragedă despre partea din Jellowstone, călătorește, întru cît-va, la o laltă cu anotimpurile. Dacă s’ar dărîma înse împrejmuirea de lemn a fermelor noastre pentru a se face în loc niște ziduri de pieatră, vom avea pentru existențele noastre niște hotare statornicite, și destinele noastre împiedicate vor fi. Dacă din întîmplare vei fi fost ales la primărie ca secretar, negreșit că nu vei putea să te duci în vara asta la Tierra del Fuego. S’ar putea înse să treci în țara focului infernal. Universul, ieară-și, ie mult mai întins de cît ni-l închipuim noi.

Și-ar trebui să privim mai adesea pe de-asupra pupei corăbiei noastre, ca niște pasageri curioși, nu să călătorim ca niște corăbieri mărginiți, cari scarmănă cîlți. Partea cealaltă a globului nu-i de cît sălașul corespondentului nostru. A călători, pentru noi, nu-nsamnă de cît a urma arcul marelui cerc, pentru-că doctorii nu tratează de cît boalele epidermei. Unul aleargă în Africa de Sud să vîneze girafe, cînd ar trebui mai curînd să urmărească un alt vînat. Cît timp oare se vor vîna tot girafe, de s’ar putea? Be

§§

116

WALDEN

cațina și sitarul pot procura și iele o mare plăcere, dar ieu socot că ar fi un mai nobil vînat, acela de-a te vina pe tine.

„Direct your eye right inward, and you’ll find A thousand regions in your mind

Yel undiscovered. Travel them, and be Expert in home-cosmography.

Adincește-ti privirea de-a dreptu-n tine și vezi Mii de regiuni în sufletul tău

Neexplorate încă. Străbate-le, și fii

Cunoscător în cosmografiea birlogului tău”.

Ce-nsamnă Africa - ce-nsamnă Vestul? Propriul nostru interior pe hartă nu-i oare alb, ori-cît de negru ar fi, dacă ne-am pune să-l cercetăm, ca și coasta o dată descoperită?* Izvorul Nilului, al Nigerului, al lui Misisipi, sau ’Trecătoarea Nord-Vest din jurul continentului nostru, pe astea trebuie oare să le căutăm? Astea să fie problemele cari să intereseze speciea omenească mai mult? Franklin să fie oare singurul om pierdut, ca nevasta-i să-l cate cu atîta aprindere? Mr. Grinnell ** știe oare iel singur unde se află? Fiți mai curînd Mungo Park-ul, Lewis-ul și Fro bisher-ul propriilor voastre cursuri de apă, propriilor voastre oceane. Explorați-vă propriile voastre înalte latitudini cu-ncărcături de carne conservată pentru întreținere, dacă-i nevoe. Și faceți un teanc pănă la ceriu de butoae goale de bere, drept steag. Carnea conservată să fi fost înse inventată numai pentru

Henry Grinnell, negustor din New-York care întocmi două expediții pentru a merge în căutarea lui Franklin, exploratorul.

§§

INCHENR

417

conservat carnea? Ce zic? Fiți un Columb, pentru noi continente și lumi întregi închise în voi deschizînd noi canaluri, noi vaduri, nu de comerț, ci de cugetări. Fie-care om ie stăpînul unei împărății față de care imperiul Țarului pămîntesc, nu-i de cît un biet sat, o protuberanță, o ieșitură lăsată de ghiață. Unii se mai pot arăta patrioți cînd față de sine respect nu au, jertfind multul, putinului. Aceștia iubesc milul din care li-i mormintul alcătuit, fără să nutrească cea mai mică simpatie pentru spiritul care poate totu-și să le însuflețească argila. Patriotizmul ie o nălucă pe care o are omul în cap. Ce însamnă oare acea Expediție de Recunoaștere în Marea de Sud,* cu tot alaiul și toată cheltuiala iei, dacă nu recunoașterea indirectă a faptului că în lumea morală sînt continente și mări, pentru cari ori-ce om ie un istm, un canal, cu toate că de om încă neexplorat, și că-i mai lesne să navighezi mii și mii de mile prin frig, prin tempeste și printre canibali, într’o navă de-a Statului, cu cinci sute de oameni și copii marinari cari să-ți fie de ajutor, de cît să explorezi singur marea intimă, Oceanul Atlantic și Pacific al ieului tău.

„Erret, et extremos alter scrutetar Iberos. ”Plus habet hic vitae, plus habet ille viae”.

Let them wander and scrutinize the outlandish Australians. I have more of God, they more of the road.

Rătăcească iei și meargă să scruteze depărtările Australiene. Ieu nu am numai un zeu. Și zeii mult mai multe căi an.

Ce nevoe să fie oare de-a face încunjurul lumei pentru a număra pisicile din Zanzibar? Cu toate astea nu vă opriți, pănă ce nu veți putea face ce-va mai bun:

Expedițiea din 1838-1842.

Cele din urmă rinduri din poemul Claudian :

Despre un bătrîn din Verona.

Walden

14

§§

418

WALDEN

poate veți descoperi vre-o „Gaura de-a lui Synmes”, prin care să ajungeți la interior. Englitera și Franta, Spaniea și Portugaliea, Coasta de Aur și Coasta Sclavilor, cu toatele fac față mărei lăuntrice, intime. Dar nici o barcă nu s’a avîntat în afară de raza pămîntului, cu toate că asta-i calea cea mai directă la Indii. Chiar dacă veți fi învățat să vorbiți toate limbile, să practicați obiceiurile tuturor neamurilor, să mergeți mai. departe de cît toți călătorii, chiar dacă vă veți fi naturalizat sub toate climatele, și veți fi silit Sfinxul să-și zdrobească capul de-un bolovan, dați intu-și ascultare preceptului vechiului filosof: cunoaște-te pe tine însu-ți. Explorați-vă chiar pe voi. Aicea ie nevoe de ochiu și de nerv, de vigoare. Numai mofluzii și dezertorii merg la războiu, numai lașii pleacă și se-nrolează. Avîntați-vă mai curînd pe această mult mai îndepărtată cale de vest, care nu se oprește nici la Misisipi, nici la Pacific, care nu duce nici la o Chină sau la o Japonie, despoiate pănă la oase, ci duce drept, ca o tangentă, la propriea noastră sferă, vara și iearna, zi și noapte, apus de soare, apus de lună, și, în cele din urmă, și apus de pămînt.

Se zice că Mirabeau, se dădu la hoțiea de drumul mare „ca să poată cunoaște cîtă bărbăție îi trebuie celui ce ar voi să se pue în opoziție formală cu legile cele mai sfinte ale societăței”, cu alte cuvintesă înfrunte aceste legi. Iel declară că „unui soldat care luptă în rînduri nu-i trebuie nici jumătate din curajul pe care-l are un de meserie Haiduc”, că „nici o

noarea, nici religiea, nu s’au pus nici o dată în calea unei statornice hotărîri, bine chibzuite”. Ce-va bărbătesc. Și lumea nici nu merge alt-feliu. Cu toate

§§

INCHEERE

419

astea-i ce-va zadarnic, dacă nu desperat. Un om mai sănătos se poate găsi adesea în „opoziție formală” cu ceea ce privim drept „legile cele mai sfinte ale societăței”, supunîndu-se unor legi mult mai sfinte, si ast-feliu să-și pue vîrtutea la încercare fără să se abată din calea sa. Nu-i nevoe ca omul să ia o atare atitudine față de societate. Datoriea omului ie să se menție în atitudinea în care se găsește, ori-care ar fi, supunîndu-se legilor ieului său, ieu care nu va fi nici o dată în opoziție cu un guvernămînt drept, dacă omul ar avea sorții să-l întîlnească.

Ieu am părăsit pădurea pentru acelaș bun motiv pentru care venisem la iea. Mi s’a părut c’aș fi avut par’că mai multe vieți, și că n’aș fi putut dărui mai mult timp celei de la pădure. le uimitoare ușurința cu care înbrățoșăm pe nesimțite o cale și ne facem o cărare bătută. La pădure nici de-o săptămînă nu locuiam și picioarele mele și bătătoriseră o cale de la portu-mi pănă la lac. Și cu toate că de cînd n’am mai călcat-o s’au scurs poate cinci-șase ani, calea mea ie încă, cît se poate de deslușită. Mă tem, ce-i drept, că vor mai fi adoptat-o și alții, contribuind ast-feliu să nu i se șteargă urma. Suprafața pămîntului ie moale și impresionabilă la pașii omului. Tot așa sînt și căile străbătute de spirit. Cît de purtate și prăfuite trebuie să fie drumurile cele mari ale lumei, cît de adînci făgașurile tradiției și ale conformităței! Ieu n’am dorit să ieu o cabină pentru călătorie, ci să fiu mai curînd matelotul de punte, pe puntea lumei, pentru ca de acolea să pot contempla mai bine luna plină din munți. Firește că nu voiu dori de-acuma să mă cobor.

Datorită experienței mele, m’am ales cel puțin cu atîta știință, că atunci cînd vei înainta cu hotărîre în direcțiea visurilor tale, și te vei sili să trăiești vieața plănuită de tine, vei avea o izbîndă la care nu te-ai

§§

420

WALDEN

putea de obiceiu aștepta.Vei lăsa in urma unele lucruri, vei trece un invizibil hotar: legi noi, universale, mai liberale. vor începe să se statornicească în jurul și în lăuntrul tău: sau, să se lărgească și să se interpreteze într’un înțeles mai liberal, în favoarea-ți, legile vechi. Și vei trái în licența, cu patenta îngăduitoare a unui ordin de ființi mai înalte. Potrivit cu chipul în care cine-va își va simplifica vieața, legile universului nu vor mai părea atît de complexe, singurătatea nu va mai fi singurătate. Nici sărăciea, sărăcie. Nici slăbiciunea, slăbiciune. Dacă-ți vei fi clădit castelul în aer, nu face nimic, munca ta nu va fi pierdută: acolo trebuea să și fie. Vorba-i, să începi a pune temelie sub iel. Din partea Engliterei și Americei ie o pretenție ridiculă, de-a vorbi așa ca iele să ne poată pricepe. Par’că oamenii ca ciupercile ar fi să crească. Ca și cum lucrul ar avea cine știe ce însemnătate și n’ar mai fie cine să ne înțeleagă, în afară de Englitera și de America. Ca și cum Natura n’ar putea să îngădue de cît un soiu de inteligențe, n’ar putea să întreție tot atît de bine și păsările ca și patrupedele, creaturile zburătoare, tot atît de bine ca și pe cele tîrîtoare, ca și cum huci și pui-pui, pe cari le înțelege puica, ar fi limbagiul cel mai ales. Ca și cum mîntuire numai în stupiditate ar fi. Lucru de care ieu mai cu deosebire mă tem, ie ca’ expresiea mea să nu poată fi destul de extra-vagantă să nu se poată îndepărta îndestul de marginele înguste ale experienței mele zilnice, pentru a fi adecvată, această expresie, cu adevărul de care-s pătruns.

·

Extravagantă. Atîrnă de chipul în care iești țărcuit. Bufalo migrator, care cutreeră sub alte latitudini, după noi pășunaturi, nu-i atît de extra-vagant ca vaca, care răstoarnă donița c’o lovitură de picior, sare gardul și aleargă după vițel, cînd ie adusă la muls. Ieu do

1

§§

W

resc să găsesc unde-va sa vorbesc în járă de limite. Ca un om în timp de veghe, unor oameni în timp de veghe și iei. Pentru-că sînt încredințat că nu voiu putea exagera îndestul pentru a pune bazele unei expresii adevărate. Cine, auzind un acord de muzică, să se mai teamă că va vorbi vre-o dată în chip extravagant? Față de viitor și de ceea-ce poate fi, noi va trebui să trăim în stare de desăvîrșită mobilitate și cu totul nedeterminați fațá de viitor, față de cele ce va să fie: cu marile linii confuze și obscure de partea viitorului. Ca și umbrele noastre cari revelează o nesimțită abureală spre soare. Adevărul volatil al cuvintelor noastre ar trebui să tradeze neîntrerupi lipsa de justeță culminantă, finală: justeță pe care să ne facă înse s’o presupunem. Adevărul obicinuit se vede într’o clipă rîpit, rămînînd doar monumentul cel literar. Cuvintele cari ne exprimă crezul și pietatea, definite nu sînt. De la începutul începutului iele-s neclare și nefixate. Cu toată neclaritatea lor înse, pentru naturile superioare iele-s pline de înțeles, de mireazmă pline, ca smirna.

De ce să ne tot coborîm la nivelul celei mai grele a noastre priceperi și să lăudăm asta ca simț comun? Ințelesul cel mai comun ieste înțelesul oamenilor cari dorm, pe care-l rostesc sforăind. Noi înclinăm une-ori să clasăm oamenii înzestrați c’o inteligentă și jumătate alături de tonții (half-witted) căror nu le-a fost dată de cît jumătate, pentru-că din inteligența acestora noi nu apreciem de cît o treime. Vor fi oameni cari să găsască și purpurei aurorei cusururi, dacă li s’ar întîmpla să se scoale atît de devreme. „Se zice”, dacă ie să dăm crezare legendei, „că versurile lui Kabir au patru înțelesuri deosebite iluzie, suflet, intelect, și doctrina ezoterică a Vedelor”. Dar în partea noastră de lume dacă scrierile unui om ar pre

bang

S

§§

422

WALDEN

supune mai mult de-o interpretare, lucrul ar putea fi luat ca motiv de bänat. Cînd Englitera se trudește să tămăduiască block-rotul sau putregaiul cartofelor, sä nu fie oare nimeni care să se iscusească șă tămăduiască putregaiul creerilor, cu mult mai răspîndit și cu mult mai fatal?

leu nu cred să fi ajuns la atîta obscuritate, dar as fi mîndru dacă nu mi s’ar găsi în privința asta un mai mare cusur de cît cel găsit gheței din Walden. Clienții din Sud îi imputară aceste ea coloarea albastră, care iera o dovadă de puritate, care iera luată înse drept nămoloasă, preferînd ghiața de Cambridge, mai albă, care are înse un gust de iearbă. Puritatea care place oamenilor, samănă cu negura care învălue pămîntul, nu cu eterul azurat din înalt,

Unii oameni ne cîntă la urechi că noi unii, Americanii, și în de obște modernii, sîntem intelectualicește aiște pitici față de cei din vechime, sau față de oamenii de pe vremea Elisabetei. Dar ce are asta de-a face? Mai bine cîne viu de cît leu mort, mitocan în picioare de cît împărat în mormînt. Se va spînzura oare cine-va fiind-că face parte din neamul pigmeilor, și nu va căuta să fie oare cel mai mare pigmeu? Indeletnicească-se, fie-care cu ce-l privește, și silească-sé să fie ce i-a fost dat să fie.

De ce ne-am grăbi cu atîta desperare să izbutim și în niște atît de desperate întreprinderi? Dacă ni se va întîmpla să nu mergem după pasul tovarășilor noștri, să nu fie oare din pricină că altă trîmbiță auzim? Să mergem după muzica pe care 0 auzim, ori-care i-ar fi măsura sau depărtarea. N’are de-a face că am ajunge la maturitate, ca timp, ca un măr sau stejar. Schimba-ne-vom oare

primăvara în vară? Dacă starea de lucruri pentru care sîntem făcuți încă n’are ființă, cu ce realitate am putea-o oare

§§

INCHEERE

423

inlocui? Nu vom merge să facem naufragiu dupà e vană realitate. Vom înălța oare cu trudă un ceriu de sticlă albastră de-asupra noastră, mai dinainte încredințați, c-o dată isprăvit, vom rîdica privirile tot spre ceriul cel adevărat, eterat, mult mai sus, ca și cum cel de sticlă n’ar fi existat?

In cetatea Kouroo iera un artist pornit să urmărească desăvîrșirea. Intr’o zi îi trecu prin minte să făurească un toiag. Și băgînd de samă că-ntr’o lucrare nedesăvîrșită timpul intră ca element, pe cînd într’o lucrare desăvîrșită timpul nu se socotește de loc, omul își zise: Toiagul mieu va fi desăvîrșit în toate privințele, chiar dac-ar fi să nu mai fac alte cele în vieață mea. Se duse, așa dar, numai de cît la pădure pentru căutare de lemn, hotărît să nu între

nțeze de cît un material potrivit. Și pe cînd căuta, aruncînd creangă după creangă, prietenii lui unul cîte’ unul îl părăsiră, îmbătrînind în mijlocul trudnicilor lor munci și murind, pe cînd iel nu înaintá în vrîstă de loc. Unitatea planului și-a hotărîrei lui, pe lîngă o înaltă împătimire, îl înzestrase, fără să vree, cu o vecinică tinereță. Nefăcînd nici un compromis cu Timpul, Timpul se ținea la o parte din calea lui, suspinînd negreșit la distanță că nu putea să-l răpue. Pănă să găsască bucata potrivită de lemn, fără nici un cusur, cetatea Kouroo se și prefăcuse într’o căruntă ruină și tocmai pe-o măgură de-a iei se puse omul nostru să jupuiască ramura lui de coajă. Și pănă să-i dee forma cuvenită, dinastiea Candahars ajunsese acum la declin, iar iel și scrise cu vîrful ramurei lui pe nisip numele celui din urmă din asemenea seminție, după care se apucă de lucru din nou. Pănă să rotunjască și să lustruiască toiagul, Kalpa se schimbase din stea polară. Și pănă să pue veriga și mîne

§§

424

WALDEN

rul împodobit cu pietre scumpe Brahma se deșteptă și adormi de mai multe ori. Dar de ce să mai vorbim despre lucrurile acestea? Cînd nu mai iera nimic de făcut la opera lui, aceasta se desfășură de-o dată sub ochii artistului uimit, ca cea mai pură din toate creațiile lui Brahma. Făcînd un toiag, artistul făcuse un nou sistem, o lume cu largi și frumoase proporții, în care cele mai pure și mai glorioase cetăți și vechi dinastii, măcar că trecute, izvodite ierau. Și artistul își dete samă, după grămă ia de așchii, încă proaspete la picioarele sale, că, pentru dînsul și pentru opera lui, cea dintăi trecere de vreme fusese o iluzie. Că nu se scursese mai mult timp de cît ar fi cerut o simplă scîntee din creerul lui Brahma pentru a cădea pe iasca unui creer omenesc, s’o aprindă. Materialul iera pur și arta artistului, pură. Cum putea să fie rezultatul, de cît minunat? *

Nici o înfățoșare pe care am putea-o da unei întreprinderi nu ne va prezenta nici o dată în cele din urmă atîtea foloase ca adevărul. Numai adevărul poate fi de folos. Cele mai adesea noi nu sîntem tocmai acolo unde ar trebui să fim. Unde sîntem, ne aflăm într’o falșă poziție. Din pricina unei infirmități a naturei noastre, presupunînd un caz, ne întroducem în iel, și ieată-ne în două cazuri în acelaș timp, ceea-ce face de două ori mai greu de-a ieși la liman. In ceasurile senine noi nu avem pe cît faptele în vedere, cazul de față. Spuneți ce-aveți de spus, iear nu ce se cuvine să fie spus. Ori-ce adevăr prețuește mai mult de cît sămuirea. Tom Hyde, ** Căldărarul, pe cînd stătea la poalele spînzurătoarei așteptînd să i se

Această povestire trece ca fiind îmaginată pe de-a-ntregul negreșit de Thoreau.

**Tom Hyde, locuitor din Boston, spinzurat ea tălhar.

§§

INCHEERE

425

pue juvațul, fu intrebat dacă nu mai avea poate ce-va de spus. Tom Hyde răspunse: „Spuneți croitorilor ca înainte de întăea împunsătură să nu uite de a face la ață un nod”. Cuvintele lui Tom Hyde n’ar trebui să fie uitate.

I

Ori-cît de umilă ți-ar fi vieața, s’o ai în cinste și s’o trăești. Nu fugi de dînsa și n’o bîrfi. Vieața nu-i ca tine, atît de rea. Tocmai cînd tu te afli cel mai bogat, vieața pare cea mai săracă. Căutătorul de cusururi va găsi cusururi pănă și-n raiu. Placă-vă vieața, ori-cît de săracă ar fi. Poate veți gusta ceasuri dulcı, palpitante, splendide, pănă și într’un azil de săraci. Ferestrele azilului reflectează apusul soarelui cu aceea-și strălucire ca și cele de la locuința celui bogat. Neaua se topește dinaintea ușei lui, primăvara, tot atît de curînd. Nu pricep cum un spirit senin n’ar putea să trăiască și aici mulțămit, nutrind și aici cugetări tot atît de înălțătoare ca și într’un palat. Săracii orașului mi se pare că duc adesea vieața cea mai neatîrnată. Poate că-s pur și simplu destul de „mari” să primească fără sfieală.

In de obște ne credem mai pre sus de ajutorul ce-l dă orașul. Dar adesea se-ntîmplă să nu fim mai presus de a ne ajuta prin mijloace necinstite noi singuri. Ceea-ce ar trebui să atragă o deconsiderare mai mare. Cultivați sărăciea, ca o iearbă de grădină, ca salviea. Nu vă trudiți prea mult să vă procurați lucruri noi, fie haine, fie prieteni. Intoarceți pe cele vechi, în-toarceți-vă la cei vechi. Nu lucrurile se schimbă, noi ne schimbăm. Vindeți-vă hainele și păstrați-vă cugetările. Domnul va veghea să nu duceți lipsă de însoțire. Chiar dacă aș fi țărcuit în ungherul celei mai păcătoase cocioabe pentru restul zilelor mele, ca un paiajen, lumea tot atît de întinsă va rămînea pentru mine, cîtă vreme voiu fi înconjurat de cugetările mele.

§§

426

WALDEN

Filosoful a zis: „unei armate de trei divizii îi poți prea bine ripi generalul, ca s’o pui în dezordine: omului celui mai ticălos, mai de rînd, nu-i poți înse ripi cugetarea”.” Nu căuta cu atîta îngrijorare să te întinzi, să te supui la tot soiul de înrîuriri, ca să fii pe urmă dezamăgit: asta-i trudă degeaba. Umilitatea, ca și bezna, revelează lumini cerești. Umbrele răciei

și mediocritátei se îngrămădesc împrejurul nostru, și uite firea se largește în ochii noștri”.** Chiar dacă ne-ar fi dată bogățiea lui Crezus, tinderile noastre cată să rămîe acelea-și, în mijlociu acelea-și și mijloacele noastre. Dacă în cîmpul vostru de acțiune sărăciea vă limitează, dacă nu puteți cumpăra cărți sau ziare, de pildă, prin asta nu veți fi reduși de cît la cele mai pline de însemnătate experiențe. leată-te nevoit să tratezi cu materiea care prezintă cel mai mult zahăr, și cel mai mult amidon. Dulceața cea mai mare stă în vieața apropiată de os. leată-te scutit de a ajunge un om care își pierde vremea cu fleacuri. Nimeni nu pierde nici o dată, pe-un nivel mai de jos, prin mărinimie, față de-un nivel mai înalt. Bogățiea de prisos nu poate cumpăra de cît lucruri de prisos. Banii nu-s de loc în stare să cumpere un simplu lucru necesar, sufletesc.

Hălăduirea mea ie în ungherul unui mur de plumb, în compozițiea căruea s’a vărsat și puțin aliaj de aramă. Adesea, la ceasul meridianului mieu, mi-ajunge la urechi din afară un nedeslușit tintinnabulum. Zgomotul contimporanilor miei. Vecinii miei îmi vorbesc de aventurile lor cu domni eleganțți și cu dame elegante, despre notabilitățile cu cari s’au întîlnit la masă. Dar pe mine mă interesază tot atît de puțin asemenea lucruri, cît mă interesază și cele cuprinse în Daily Times. * Confucius.

** Din vestitul sonet Nigt and Death, al lui Blanco White, și singura lui lucrare, Sonnet d’Arvers al Englejilor.

§§

INCHEERE

427

Interesul și convorbirea se invirtesc mai cu sama în jurul toaletei și a bunelor maniere: o gîscă înse ie tot o gîscă, ori cu ce haine ai împopotona-o. Mi se vorbește de Californiea și de Texas, de Englitera și Indii, de onorabilul, cum îl chieamă, de Georgiea sau de Massachusetts, toate fenomene trecătoare și efcmere, în cît îmi vine s’o rup de fugă, ca Mameluck bey. Mie-mi place să rămîn la feliul mieu de-a vedea,

-nu să merg în procesiune, cu pompă, cu alaiu, într’un loc aparent, ci să merg la o laltă cu Ziditorul universului, pre cît pot. Nu să trăesc în acest neastîmpărat, nervos, zbuciumat, vulgar Veac al Nouăsprezecelea, ci să stau înălțat sau adîncit în gînduri, pănă va trece. Ce sărbătoresc oare oamenii? Iei sînt pururea în comitet de organizare, și din ceas în ceas așteaptă discursul cui-va. Dumnezeu nu-i de cît președintele zilei, iear Webster, oratorul lui. Mie-mi place să atîrn, să mă-ndes, să gravitez spre ceea-ce mă atrage mai cu putere, mai cu bună dreptate, nu să m’agăț de cumpăna balanței ca să caut să atîrn mai puțin, nu să presupun un caz, ci să ieu cazul așa cum ie, să urmez singura cărare ce pot urma și de pe care nu mă va putea abate nimic. Nu simt nici o mulțămire să-ncep o boltă înainte de a-mi fi asigurat o puternică temelie. Să nu ne jucănı de-a kittlybenders.* Pretutindeni se găsește o bază solidă. Se spune că un călător întrebă pe-un copil dacă băltoaca ce se afla înaintea lui avea un fund rezistent. Copilul răspunse afirmativ. leată înse că calul călătorului se afundă păn la chingă. Călătorul întoarse capul cătră copil: „Par’că mi-ai spus că băltoaca asta are un fund rezistent”. „Negreșit că are”, răspunse copilul, „dar

Joc american, care constă de-a alerga pe ghiața subțire, care se încovoae.

§§

428

WALDEN

dumneata n’ai ajuns de cît paná la jumatate”. Tot așa-i cu băltoacele și cu nisipurile mișcătoare ale societăței dar bătrîn, copilul care le știe. Bine, ie numai ceea ce-i cugetat, zis și făcut după un acord oare-care, se înțelege că rar. Ieu n’aș dori să fiu dintre cei cari se vor apuca prostește să bată un cuiu într’o boștiură. Asemenea treabă nu m’ar lăsa să dorm toată noaptea. Dați-mi un ciocan, și să văd unde-i bîrna. Pe tencuială nu vă bizuiți. Bateți-vă drept cuiul și înțepeniți-l atît de bine în cît, deșteptîndu-vă noaptea, să vă puteți gîndi cu mulțămire la treaba voastră, o treabă față de care să nu vă fie rușine de a invoca Muza. Numai așa Dumnezeu vă va ajuta. Altminterea, nu. Nici un cuiu bătut, care să nu fie în mașina universului ca un nou nit, pentru a asigura mersul trebei, dimpreună cu noi.

De cît amor, bani, glorie, dați-mi mai curînd adevărul. Am fost o dată la o masă la care hrană bogată și vinuri scumpe ierau berechet și serviciul destul de slugarnic, dar nu iera nici sinceritate, nici adevăr: m’am sculat de la neospitaliera masă flămînd. Ospitalitatea iera tot atît de rece, ca ghiața. Mă gîndeam că nu mai iera nevoe de altă ghiață ca să închege pe cea de față. Mi s’a spus vechimea vinului cum și faima recoltei lui, dar ieu mă gîndeam la un vin mai nou și mai curat, mult mai vechiu, la o recoltă mult mai faimoasă, pe cari găzduitorii nu le aveau și pe cari nu le puteau cumpăra. Stilul, casa și grădina, și „ospățul”, nu însamnă nimic pentru mine. Am făcut o vizită regelui, dar iel m’a făcut să aștept în sală, și s’a purtat ca unul care habar n’avea de ce-i ospitalitatea. In vecinătatea mea iera un om care locuea într’o scorbură de copac. Purtările lui cu ade vărat regale ierau. Aș fi făcut mai bine, pe iel să-l fi vizitat.

§§

IN CHEERE

429

Citá vreme vom sta oare sub porticele noastre sa practicăm niște trîndave, mucegăite virtuti, pe cari ori-ce muncă le-ar da de rușine. Ca și cum începîndu-și ziua cu-ngăduială, un om ar trebui lăudat că-și prășește dimineața cartofele, iear după amiaza se duce să practice smereniea și milostivirea creștină cu o bunătate studiată. Gîndiți-vă la trufiea Chinei și la satisfacerea aiuritoare a oamenilor. Generațiea de a-zi pare că înclină a se felicita că-i cea din urmă dintr’o seminție ilustră. Și, la Boston, Londra, Paris, Roma, gîndindu-se la depărtata iei obîrșie, vorbește lăudîndu-se cu progresul če I-a făcut în artă, știință, literatură. Să nu fie oare de-ajuns Arhivele Societăților Filosofice și Panegiricele Marilor Oameni? Cum se cadele Adam, căzut în contemplare în fața propriei sale virtuți. Da, isprăvile astea noi le-am făcut, și-am intonat imnurile acestea divine, cari nici o dată nu vor pieri”.--Nici o dată, adică cîtă vreme noi ni le vom aduce aminte. Societățile savante și oamenii mari ai Asiriei, unde sînt oare? Ce filosofi și experimentatori proaspăt ieșiți din găoace sîntem! Nu cred să fie măcar unul din cetitorii miei cari să fi trăit o-ntreagă vieață omenească. Lunile pe cari le trăim nu pot fi de cît lunile de primăvară din vieața neamului omenesc. Dacă am avut rîea de șapte ani, n’am văzut încă la Concord greerul

de șaptesprezece ani. ** Noi nu cunoaștem de cît o simplă pojghiță de-a globului pe care trăim. Cei mai mulți dintre noi n’au săpat nici la șase picioare de la suprafață în jos, după cum nu s’au ridicat nici la șase picioare în sus. Și habar n’avem unde ne aflăm.

Zicere curentă, care însamnă c’am îndurat o nenorocire.

Un soiu de lăcustă care nu se arată de cit din șaptesprezece în șaptesprezece ani, și care, în 1852, a apărut în mai multe părți din Massachusetts.

§§

430

WALDEN

Ne petrecem apoi aproape jumatate din timp dormind duși. Ne mai credem și înțelepți, avînd o ordine stabilită la suprafață. Cu-adevărat, strașnici cugetători sîntem, spirite nestrușnice foarte. Cînd stau unde-va, de-asupra insectei ce se tîrăște prin ghimpii de pin de pe pardoseala pădurei, căutînd să se ascundă de vederea mea, mă întreb de ce să nutrească așa de umile păreri, de ce să-și ascundă capul de mine, care aș putea, poate, să mă arăt ca binefăcătorul iei, dînd tot o dată neamului iei vre-o alinătoare-ndrumare, și-mi amintesc de Binefăcătorul mai mare, de mai marea Inteligență, care-i de-asupra mea, omenească insectă.

In lume un potop de noutăți se revarsă neîntrerupt, și noi suferim de-o toropeală ne-nchipuită. O singură dovadă, feliul de predici cari se mai ascultă în țările cele mai luminate. In iele sînt cuvinte ca bucurie și durere, dar astea nu-s de cît refrenul unui psalm, cîntat cu-n glas fîrnîitor, pe cînd noi credem în ceea ce ie mai ordinar, mai de rînd. Ne închipuim că altce-va afară de îmbrăcăminte nu avem de schimbat. Se susține că Imperiul Britanic ie-ntins și respectabil, și că Statele Unite sînt o putere de prima clasă. Noi nu credem că un flux și reflux se rîdică și se coboară la spatele fie-cărui om, care ar putea spulbera Imperiul Britanic, dacă s’ar întîmpla ca omul să dee în portul spiritului său acestui flux și reflux adăpost. Cine știe ce soiu de greer de șaptesprezece ani va mai ieși pe viitor din pămînt? Guvernămîntul lumei în care hălăduesc ieu nu s’a alcătuit, ca cel al Marei Britanii, într’o convorbire de după prinz, cu paharul în mînă.

In noi vieața ie ca și apa din gîrlă. Anul acesta poate să se ridice mai sus de cît a fost vre-o dată văzută, și să înece toate platourile uscate. Se mai poate ca anul acesta să fie îmbielșugat în evenimente,. - cari să alunge pe toți șobolanii noștri cei tămîioși din

’J

§§

INCHEERE

bîrlogul lor. Pentru-că unde hălăduim noi n’a fost totdeauna pămînt uscat. Dovadă malurile rîpoase scăldate odinioară de-un curs de apă, înainte ca istoriea să fi început a înregistra inundările lui, maluri a căror muche am observat-o. Cine nu știe istoriea, care a făcut încunjurul Nouei-Englitere, istoriea uneit robuste și frumoase ploșniți ieșită din tăbliea unei vechi mese de lemn de măr, care stătuse șaizeci de ani în bucătăriea unui fermier, mai întăi în Connecticut și apoi în Massachussetts, ploșniță ieșită dintr’un ou depus în copacul cel viu, cu mulți ani înainte, după cum se vedea din numărul straturilor anuale cari-l acoperise. De mai multe săptămîni fusese auzită rozînd să iasă la iveală, clocită poate de căldura unui samovar. Cine, auzind asemenea lucru, să nu-și simtă întărită credința într’o reînviere și într’o nemurire? Cine știe ce vieață înaripată, al cărei ou rămas înmormintat timp de veacuri sub atîtea straturi concentrice de substanță lemnoasă în vieața uscată și moartă a societăței, ou depus mai întăi în mîzga copacului verde și viu, copac prefăcut încetul încetul în simulacrul îndămînosului său mormînt, vieață din întîmplare auzită rozind acuma de ani întregi, pentru a-și face drum prin familiea omului, înminunată, așezată în jurul mesei de sărbătoare, cine știe ce frumoasă vieață înaripată se poate pe neașteptate ivi din mobilierul cel mai de rînd și mai hîrbuit al societăței, pentru a-și savura în sfîrșit frumoasa-ì vieață de vară!

cu

Nu zic că John sau Jonathan își vor da samă de toate astea. Așa ie caracterul acestui mîne, că simpla: trecere de vreme zorile nu i le poate aduce. Lumina care ne orbește, pentru noi ieste beznă. Singurul punct,. ziua în care ne deșteptăm. Sînt mai multe zile să se ivească. Soarele nu-i de cît luceafărul dimineței.


# [Prezentare de P. Mușoiu]

Henry David Thoreau, unul din autorii miei cel mai favoriți, dacă nu cel mai favorit. Cernișevsky rămînînd firește pe piedestalul lui, neclintit. Unul din autorii miei cei mai favoriți. Mă tem că va fi al mai multora de acum. Mă tem, i-un mod de exprimare. Ieu nu mă tem de loc, pentru-că, cînd iubim pe cine-va cu adevărat, dorim să fie, dacă se poate, de toată lumea îmbrățoșat. Înțelegînd ca toată lumea să se rîdice, prin simțire și intelect, la vredniciea unei atare îmbrățoșeri.

Cum l-am cunoscut pe Thoreau? Din minunata schiță a lui Karl Federn, întăi și-ntăi. Schiță aflată in „Freiheit” a lui John Most, din New–York. Redată în romînește cu colaborarea neuitatului mieu prieten Grigore Goilav și publicată în a mea „Revista Ideei”. Această schiță mi-a deșteptat arzătoarea dorință de-a face cunoștință mai de aproape cu-n autor a cărui lucrare nu mă îndoiam c’avea să fie de un interes palpitant. Lucrare pe care îmi și propusesem s’o împărtășesc in deobște, pentru a ne spori cît mai mult punctele de contact și o ne înmulți semințiea de gînditori.

Dar de unde să-l iei pe Thoreau? Originalul lucrărei sale iera în limba engleză. Nu greu de descoperit, negreșit. Dar, cu preocupările noastre absorbitoare, de-ocamdată nu la întinderea mînei noastre. După o’trecere îndelungată de timp, în două numere din „Renaissance Latine” din Paris, diriguită de-un Brancovan cîte-va capitole din „Walden” apar. Surprinzător de interesante și pe dată le-am și tradus. Făgădueau să urmeze. Dar revista, cam cum ie obiceiul și la unele din cele străine, a încetat…

Stăteam cu începutul în așteptare. Așteptare și dînsa destul de lungă, satisfăcută pe deplin în cele din urmă, de-un alt traducător împătimit de Thoreau, și anume L. Fabulet. Între traducerea Winnarettei Singer din „Renaissance Latine” și traducerea lui „Walden” de Fabulet, ie o depărtare prea simțitoare. Ce-i drept, traducerea Winnarettei ieste mai armonioasă, mai curgătoare. Dar are atîtea reduceri și concentrări, în cît, cu tot farmecul iei de care am fost captivat, aș fi fost dezolat dacă aș fi fost nevoit să dau tot textul după dînsa în Romînește.

Atilea reduceri și concentrări, poate pentru acomodarea cu inteligența unor cetitori presupuși neinteligenți și capricioși, iubitori doar de snoave și de ușurele povești. Cu toate că noi credem că reducerile și concentrările Winnarettei purced mai curînd din greutatea de-a învinge anevoințele limhei. Pentru-că n’au lipsit cetitori pricepuți să descifreze texte destul de grele și cari să protesteze chiar împotriva tendinței unor scriitori de-a le înlesni înțelesul unor lucrări, prin acomodări arbitrare, cari duc fatal la sacrificarea fondului lor.

Cît despre „Walden”, Thoreau are atîtea de spus, și se vede prea bine că se gîndește atît de puțin la efecte de stil, cu toate că stilul îi iesle cît se poate de fermecător si vioiu, în cît nu știm cum ar fi putut cine-va să-l redee fără a-și sîlnici limba întru cît-va, fără a făuri o limbă, cum am zice particulară. Fabulet a făurit această limbă, pentru „Walden”, pentru Francezi. Vom făuri și noi una, după dînsul, poate că trecînd peste dînsul, pentru Romîni. Poate chiar Thoreau a fost nevoit să făurească o limbă particulară în care să îmbrace tumultul cugetărilor lui.

Negreșit, nu vom putea face altminteri nici noi, mai ales că am ajuns să ne și apropiem de originalul englez, pe care îl și avem acuma, pentru o scrupuloasă verificare a versiunei noastre, sub ochi. Las că și versiunea franceză n’a fost lipsită de-un control serios, control făcut de unul din cei mai devotați cauzei lui Thoreau, și anume Francis H. Allen, din Boston. Care a și înzestrat o ediție americană a lui „Walden”, cu o mulțime de note deslușitoare. Note, cari, sporite încă, nu lipsesc din a noastră ediție romînească.

Știu că obiceiul reducerei și concentrărei, aș putea zice mai curând masacrărei textelor traduse ie intronat de multă vreme la noi. De multe ori din suspecte motive. De aceea, autori cu mare faimă și mare fond, la cari se răpăd cei mai mulți traducători în de obște, sînt atît de sarbezi și de rău judecați chiar de cetitori noștri frivoli. De la acești cetitori nu ne așteptăm firește să aprecieze la justa valoare lucrări de fond. Cît despre cetitorii înțelegători, pot să fie încredințați, că greutățile ce vor wea de întimpinat cu asimilarea operei lui Thoreau, greutăți de altminteri necăutate, îi vor resplăti prin neașteptate descoperiri.

Și acum, înainte de a intra în cuprinsul operei lui Thoreau, vom reproduce întroducerea lui Maurice Muret la traducerea Winnarettei Singer. Din „Renaissance Latine”. După care, schița lui Karl Federn, pomenită mai sus. Și, în cele din urmă, și-o schiță biografică, a lui Ralph Waldo Emerson, schiță care nu se află în edițiea franceză, nici în cea engleză originală. Cu care nu ie înzestrată de cît edițiea rusască, după care și cea bulgărească, din care, prin mijlocirea lui Stanciu Stefanof, un entuziast prieten al nostru și-un bun cunoscător al ambelor limbi, se reproduce pentru edițiea romînească.

O oare-care încordare de atenție opera lui Thoreau va cere. Dar mulți din cetitori, urmăritori de-ai noștri, trebuie să fie de-acum obicinuiți cu asemenea lucru din celelalte lucrări redate de noi, cari nu-i vor fi lăsat firește dezamăgiți.

P. Mușoiu

București.

# [„Introducere” de Maurice Muret]

Perioadele de civilizație infloritoare au fost urmate totdeauna de o puternică reacție filosofică împotriva ideei de progres chiar. La declinul veacului lui Pericle apare Antistene. Epictet își proclamă doctrina tocmai în timpul cînd Iuliu Cezar își încununează opera lui. După Renaștere, Agripa de Netteshein redactează acel tratat: De incertitudine et vanitate omnium scientiorum et artium. După enciclopediști, apostolì Rațiunei, vine Rousseau, care ridică în slăvi Instinctul. In sfîrșit, în timpul din urmă, avem pe Ruskin, Nietzsche, Tolstoi, cari înfierează sau iau în bătae de joc această civilizație, a veacului XIX-lea, cu care atît de mult ne fălim.

Ruskin, Nietzsche, Tolstoi. Acești autori ne sînt mai mult sau mai puțin cunoscuți. Nu putem spune acelaș lucru despre Henry David Thoreau, acest premergător nord-american al mișcărei de reacțiune universală pe care sus zișii o reprezintă. Pe vremea cînd trăea Thoreau lumea nu iera încă destul de matură ca să înțeleagă spusele lui. Dînsul cuvîntă în deșert, sau aproape-n deșert. După moarte și-a luat înse o răzbunare strălucitoare. In zilele noastre, opera sa face încunjurul lumei, într’un triumf. In Englitera le discutată. In Germania, comentată. Așa-că iera neapărat de nevoe să fie cunoscută! și-n Franța. Cel puțin așa a chibzuit autoarea traducerei lui „Walden” în franțuzește. Toți literații acestei țări, toți poeții, toți prietenii sau împătimiții naturei vor mulțămi așa dar D-nei Winnaretta Singer că a dus la bun capăt această întreprindere anevoioasă.

Henry-David Thoreau s’a născut la 12 Iuliu 1817 la Concord, Masașuset. Concord ie astă-zi, cum s’ar chiema, o mahala a Bostonului. Pe vremea aceea iera un oraș aparte, independent. Ce-i drept un oraș foarte mic, dar în care spiritele cultivate se aflau în foarte mare proporție, Școala transcendentalistă, de la Concord își recrută pe cei mai vestiți discipoli ai iei. Prea independent ca să se lese înzgărdat, Thoreau ocolea cu grijă acele întruniri în cari-și țineau transcendentaliștii austerele lor ședinți. Dar înrudirea lui cu cugetătorii acestui grup, cu Emerson, cu Alcott, ie vădită. In transcendentalism intrau, bună-oară, o mulțime de elemente furieriste. Ce-i înse retragerea lui Thoreau la Walden, dacă nu una din experiențele falansteriene. Falansterul conceput și adus la îndeplinire de-un filosof individualist.

Singura și statornica pasiune a lui Thoreau, iubirea naturei, se deșteaptă la iel de îndată ce vede lumina. Dînsul și-ar fi petrecut toate zilele să colecționeze la pietre, insecte și flori. Veniturile sau mijloacele sale, mai mult de cît modeste, neîngăduindu-i înse să trăească dupa cum ar fi vrut, dînsul trebui să-și aleagă o meserie. Și după o mulțime de încercări neizbutite, își făcu în cele din urmă un rost potrivit cu înclinările sale: deschise un biurou de hotărnicii. Celibatar, foarte ordonat și frugal, dînsul cîștiga în cîte-va zile cu ce să-i ajungă să trăească o lună. Timpul ce-i rămînea îl petrecea în aerul liber, în cîmpiile pe cari le iubea, în pădurile-i favorite.

Între înfățoșarea lui fizică și felul lui de vieață, iera o strînsă armonie. Thoreau iera de-o potrivită statură, iear picioarele sale vînjoase, nu oboseau nici o dată să-l ducă unde își propunea. Ochii lui albaștri, plini de deșteptăciune și bunătate, aveau strălucirea acelor limpezi mari lacuri. Fruntea lui de om hotărît și statornic, nestrămutat, iera de-o puțin obicinuită lățime. Avea un păr negru îmbielșugat, și o barbă sălbatecă, Fața lui vădea fineța și istețimea. „Thoreau, zice unul care l-a cunoscut, pare un animal sălbatic, înse un animal sălbatec plin de înțelepciune”. Iera atît de greu de apropiat în cît nici vorbă de familiaritate cu iel. Chiar prietenii, nu-i vorbeau de cît c’o sfială amestecată cu respect. Unul zicea: „Mi-ar trece tot atît de puțin prin minte să iau de braț pe Thoreau ca și să mă agăț de-un copac”.

Distrat și hursuz în societate, la cîmp se arăta de-o voioșie covîrșitoare. Mare copil, în înțelesul bun al cuvîntului, i se întîmpla, o dată ieșit la cîmp, să zburde, scotînd accente de bucurie. Cinta din flaut. fermecător. Și, în excursiile lui, nu lipsea să iee, în fundul buzunarului, instrumentul acesta, cu iel. Departe de flecari. în mijlocul pădurei, scotea flautul din ascunzătoare și petrecea, trezind în depărtare ecourile. Ințelepții din Concord se prăpădeau după improvizările lui Thoreau Se cunoaște un biletel, prin care, Emerson, invitînd la iel pe-un prieten, fi vorbește ast-feliu: „Dacă ar fi să fie la noi și zeul Pan, nu-i așa c’ai veni? Află atunci c’avem, sub alt nume, un tînăr Pan. Ai să-l vezi, și ai să-i auzi și flautul, dacă nu întîrzii prea mult”.

Existența zilnică a lui Henry-David Thoreau iera regulată de niște principii hotărîte cu strășnicie. Bunăoară. iel își făcuse o lege ca să meargă totdeauna pe jos. In bunătatea lui de inimă. dezaproba obiceiul de-a sa înhăma animalele. Pe de altă parte, din simt estetic. osîndea și calea ferată. Așa-că nu admitea de cît mersul, vîsla și pînza. Nu trăgea la hotel nici o dată, ci, înfăsurat într’o pătură călduroasă, se culca sub ceriul liber. dacă vremea iera frumoasă, sau în vre-o șură, sub vre-un șopron, dacă asprimea timpului il silea.

Acestei neîntrerupte atingeri cu natura, acestei strînse comuniuni cu elementele iei, datorește Thoreau acea viziune atît de nouă și atît de personală a lucrurilor, care farmecă pe cetitorii lui „Walden”.

Indeletnicindu-și simțurile cu metodă, pustnicul de la Concord le dele o ascuțime necunoscută de obștea oamenilor. Pare că trăind în aerul liber, în aplicarea neîntreruptă a facultăților sale, Thoreau dobîndește o adăogire de simțuri. Dînsul percepe sunete, mirosuri, nuanțe, carî scapă pătrunderei noastre mai puțin ascuțite.

Opera lui Thoreau, cuprinde unsprezece volume, de mêditații, de cugetări, de note zi cu zi așternute. Din toate lucrările sale, din punct de vedere literar, cea mai desavîrșită ie Walden. Aici își povestește dînsul hălăduirea în pădurea cea singuratecă și experiențele sale.

După o ședere de doi ani și jumătate aici, Thoreau părăsește codrul, întărit în părerea că civilizațiea ie o rătăcire, iear luxul o crimă împotriva naturei. Hălăduirea la Walden, în bojdeuca construită cu propriele-i mîni, îi dovedi, în cele din urmă, temeinicica principi lor sale de filosofie practică. Intors la oraș, dînsul își duse mai departe cruciada în favoarea unei existențe mai simple. Se puse să ridice mai departe în slăvi, cu 0 autoritate sporită, frugalitatea, cumpătarea, vieața la țară, munca pămîntului. Suspect, mai mult de cît suspect, cînd se ocupă de marile subiecte filosofice, sociale, po litice, Henry-David Thoreau întrunește toate sufragiile cînd se mărginește să preconizeze întoarcerea la natură. Voltaire scriea lui Rousseau: „Dumneta mă faci să doresc a merge în patru labe”. Pustnicul din Walden Pond. merită acelaș… compliment.

Astă-zi, pe locul unde se ridica odinioară bojdeuca lul Thoreau, se înalță o mare movilă de pietre. Astea au fost aduse de cătră admiratorii scriitorului. In fie-cara an, aceștia alearga acolea, mai numeroși. Și movila de pietre se înalță mereu: Doctrina sau învățătura înteleptului din Concord n’a pierdut nimic din oportunitatea iei salutară.

Maurice Muret

Din „La Renaissance Latine” Paris 15 Ianuar 1904. [În realitate, acest text apare în numărul din 15 decembrie 1903.]

# [„Henry David Thoreau” de Karl Federn]

De cînd există cultură, oamenii n’au ajuns încă să fie de acord asupra foloaselor iei. Ce-va neîmpăcat, atavic, din noi, poate animalul sănălos, care zace în ori-ce om sănătos, luptă în contra formelor complicate ale culturei. Prețuește oare cultura cît acea uriașă muncă ce ne-o pricinuește? Sîntem noi oare mai fericiți? Sau, nu ne putem noi oare asemăna cu măgarul, ademenit, de acasă la tîrg și de la tîrg acasă, de-o sărcinuță de fîn, legată la oiștea căruței, cu o șchioapă mai departe de iel? Mii de întrebări se alătureaza pe lîngă astea, și în toate epocile de cultură s’a ridicat o opoziție Ducolică, cîmpenească sau pastorală, de la Theokrit și Horațiu pănă la Rousseau și Tolstoi.

Dar nu numai apostolii unei stări primitive de lucruri sînt cei ce luptă împotriva feliului nostru nebunesc, istovitor, de-a trăi. Alții au mers cu mult mai departe: au căutat să pună stavilă îndeobște ori-cărei truzi. N’aveau ce zice împotriva plugarului, și abiea încuviințau pe păstor, cugetînd la lucruri mult mai de samă de cît la ce vor avea de mîncat iei și copiii și neamul lor pe ziua de mîne. Și, ca pe vremea vechilor Indieni, și astă-zi mai pășesc cîte unii, în cursul omenirei, prin valurile vremei, strigînd: „Prea din cale-afară munciți: nu aveți cînd trăi”. Cu necazul imputărei de-o parte, cu un zîmbet de dispreț de cealaltă, încă și astă-zi stau față-n față, cel ce contemplă și cel ce se zbuciumă, se trudește. Și întrebarea: cara din cele două prietene ale lui Isus, Mariea șau Marta, și-a ales partea cea mai bună, tot nedezlegată rămîne.

Toate aceste chestii pot fi foarte frumos discutate intr’o schiță. Cît pentru a fi luate în serios cui i-ar trece prin minte? Ne lăsăm în brațele vieței, urmînd intocmai, cu aceea-și naivitate, instinctele și obiceiurile noastre, cu toată cultura și situațiea ce-o avem, după cum făceau și cei antici, în feliul lor. Nu că n’am auzi, că nu ne-ar ispiti, că nu ne-ar încînta poate cuvintele cari ne spun ce-va nou, dar luăm în serios vieața numai în chipul în care ni s’a înfățoșat din copilărie, cu carierele, afacerile și plăcerile, cu gradările obicinuite.

Ici-colo se ridică înse cîte unul, care se opune nebuniei obștești consfințite, pe care oamenii o poreclesc cumințenie: cîte unul, pentru care scopul vieței se pune ca o strașnică întrebare, pe care nu o poate cu nici un chip ocoli, întrebare pe care trebuie s’o dezlege măcar pentru sine. Acesta, după cum natura îl va mîna sau ba în spre luptă și propagandă, după cum va fi înzestrat pentru asta, va deveni martir, smintit uitat de lume sau un întemeetor de religii. Pentru-că în fie-care doarme în taină un al doilea om, care în clipele de singurătate se deșteaptă, și aceea-și întrebare și-o pune, mai nedeslușit sau mai clar. Cînd unul dintre aceștia s’a istovit în chinuri, îi arătăm recunoștința noastră, cu drag, printr’o adorare postumă. In cele din urmă, tot ce-a spus și făcut se preface în bun obștesc, se grosolănește, se pietrifică, se banalizază, își pierde ori-ce înțeles, se preface-n „rațional”: Acum ne putem și noi însuși învățăturile sale, fără să ne neglijăm, se-nțelege, afacerile. In trecut tolerăm ori și ce: ca și-un cutremur de pămînt, un omor petrecut departe ne dă un fior plăcut de întreținere…

Oamenii originali, după ce nu ne mai stingheresc, ne convin de minune. Cel ce trăește înse și nu-i ca noi, n’are nici o dată dreptate. Sîntem deprinși a privi obiceiurile noastre ca cele mai raționale și a le proclama ca alare. Că acelea-și „moravuri, acelea-și obiceiuri, cari nouă ne par ca sfinte, apar după 30 de ani, sau la o depărtare de 30 de leghe mai spre apus, ca ridicole, nu ne pasă. Dar aceasta nu ie de cît lașitate. Cînd sîntem in ma joritate, sîntem fără îndoiala strașnic de siguri… Cîte nu-s, cari ne despart între noi: neam, religie, vederi politice, lupte, interese și tot feliul de uri: în micile obiceiuri și-n urmările precumpănitoare, sîntem înse o masă conpactă și ne aparținem unul altuea mai mult de cît ne închipuim.

Pănă în cele mai adînci cule ale vieței omenești pătrunde tiraniea obiceiului. Judecata noastră morală umblá nebună după căpelenii și precedente. Cea mai mare parte a așa-zisei „morale publice nu ieste de cît un obiceiu îngăduitor față de ori-ce mișelie, cu care, se înțelege, sîntem deprinși, obiceiu foarte aspru față de cea mai mică călcare a ceea-ce ieste „moral”: Moral ie înse tot ce fac și-au făcut cei mai mulți, ceea-ce ne scutește de-a judeca prin noi: un făgaș purlat sau cum am zice un drum bătut, pe care să poată umbia și coniuga greoae a creerului nostru. Acest mod de-a privi al majorităței, care face pe fie-care atît de sigur, care domină totul: politică, moralitate, modă, religie chiar, nu ie de cît un amestec de trufie și lașitate.

Am putea poate să ne ridicăm cu cîte-va trepte mai sus și să zicem: Obiceiurile, moravurile noastre sînt niște rezultate necesare, fatale, nu sînt de cît eflorescența, urmarea stărei în care neamul nostru în clipa de față se află și trebuea să se afle, în condițiile sale istorice. Dar, punîndu-ne dintr’un punct de vedere mai înalt, ne dăm samă că de vreme ce natura ne-a dat drept principiu de dezvoltare lupta, mișcarea, nu ie nimica mai de temut de cît rigiditatea, de cît stagnarea: Fie-care formă viețuitoare amenință a se împietri, fie-care clădire nouă amenință să devină o închisoare stînjenitoare, iar zidurile pe cari abiea le-am înălțat în triumf, pentru a arăta pănă unde am ajuns, amenință acum, a nu ne lăsa să înaintăm mai departe, și trebuesc dărîmate. Iată de ce novatorul, de-o cam dată ieste totdeauna un dărîmător, un „criminal”. Instituțiile noastre cele mai reacționare au fost întemeiate de niște oameni cari odinioară treceau drept cei mal aprigi revoluționari.

In toate timpurile, înse, consfințirea smintelei obștești a întețit împotrivirea oamenilor serioși, viguroși. Și chiar dacă nu toți au simțit îmboldul de-a îndruma și cuceri omenirea la o vieață mai liniștită, mai bună, fie-care, după puterea de muncă, după vredniciea personalităței sale, a lăsat după sine o neînfrîntă înrîurire. Așa, pe îndepărtatul și frămîntatul fond al Nouei Englitere, se deosebesc limpede chipurile cîtor-va viguroși oameni, cari au trecut prin vieață alt-feliu de cît ceilalți. Dar nici unul u’a fost mai caracteristic și tot o dată mai fantomatic ca Henry David Thoreau.

Ce-a fost Thoreau? Greu de spus: tot și nimic. „Un pierde-vară”, ziceau și scrieau mulți. Și Gowel lasă a se înțelege, printre rînduri, lucrul acesta. Un muncitor îndămînatec la ori-ce, spun alții. Un „original” ar fi spus unii, un original care ar fi fost uitat, în afară de Concord, dacă n’ar fi ieșit la iveală tot alte volume din scrierile sale fermecătoare. Un om enigmatic, interesant, îndrăzneț, a fost în ori-ce caz: unul din oamenii cei mai liberi cari-au trăit. „Cînd se va scrie biografiea sa, spune un autor englez, iea va parea un mit, o poveste”. Dar această biografie nu ne-ar spune prea mult, și Thoreau ar rămînea o enigmă nedezlegată și pentru noi, de n’ar fi de față cărțile sale, toate auto-biografii, note zilnice, pagini din vieață, cu digresiuni stranii, din cari iel ne răsare limpede, deși oare-cum sub un văl, nu chiar plastic de tot.

Francez de origină, dar american de trei generații, Thoreau s’a născut în 1817, la Concord, ca fiu al unui fabricant de creioane. Ca și Emerson, de mic mîna vacile la pășune. Intră apoi în gimnaziu și la universitatea din Harward, unde își isprăvi studiile. Cît pentru a-și alege o carieră, nici gînd. Iera un om care voea să trăiască, ca o ființă liberă, nu alergînd după lucruri ademenitoare, cari pentru noi se numesc, cînd bani, cînd glorfe, renume, cînd carieră, mai luînd încă și alte numiri. Nu voea să muncească, ca toată lumea, la biurou, la prăvălie, lîngă carte, pentru un scop tîrzielnic. Pentru-că, cu toțti o știm: cînd vom avea ceea-ce ne închipuim că ne trebufe, vom fi prea bătrîni ca să ne mai putem bucura: vom fi mulțămiți doar că sîntem pe sfîrșite, și vom merge spre odihna cea vecinică.

Acest om ciudat voea din capul locului să trăiască, nu să se zbuciume, să se trudească: voea să trăiască liber, cum n’a fost să trăiască vre-un rege, să privească, cu ochii lacomi, să soarbă lumea în desfătare. Fără a-și face din originalitatea sa un program, cu sîngele rece al unui anglo-saxon, și-a mers iel calea lui proprie. Nu explica, nu-ndreptățea nimic: făptuea. Un derviș modern, fără nevoi în înțelesul nostru orășenesc, dar plin de nevoea³ naturei, luminei, libertăței și liniștei de-a gîndi. Găsi flrește lumea-mpărțită, fără-ndoială nu ea la nof, iera doar în Anglia-Nouă și pe la anii 1840 și ce-va, totu-și găsi că „lumea iera a regelui Admetus, și pentru-ca Apollon să trăiască, trebuia lui Admet să slująscă. Dar iel știu, după cum spune Dirchs, știu să-l tragă pe sfoară pe-acest Admet…

Avea iel trebuință de bani? Dar cîți-va dolari pe an ti ierau de ajuns. Pururea în aceea-și haină trainică, cenușie. Incap c-o pălărie de pae. De obiceiu mînca mîncărurile cele mai simple. Drept vorbind iera vegetarian, fără a-și face înse un principiu din asta: știea, ca și sălbatecii, ce ie mai nutritor. O colibă, o odae cu mobila cea mai simplă, neapărată, hîrtie și cerneală: îi iera de ajuns. Cărți găsea la prieteni, proprietate nu-i trebuea, armă nu purta nici o dată, nedușmănind pe nimeni și neavînd de nimic a se teme. Nu se folosea de loc de trăsură sau tren: mergea totdeauna pe jos, pentru-că avea totdeauna destulă vreme. Frig și căldură, obosală și foame, putea să îndure chiar mai bine de cît Indienii sau Pieile Roșii, cu cari se întovărășea cu drag în călătoriile sale. Se împăca cu ori-ce societate, iear părerea oamenilor despre sine îl lăsa rece. Byron și alții ca iel, cari se făceau că disprețuesc asemenea lucru, sub ori-ce privire dușmănoasă sau batjocoritoare, tînjau. Thoreau se strecura înse pe lîngă asemeni priviri, fără să le iee în samă, Infățoșarea-i iera din cele ce nu se uită, de-o „intensitate Dantescă”. „Cît de adîncă și de limpede-i urma ce a săpat cugetarea pe fața aceasta”, spunea cine-va care-l văzuse pentru întăea oară. Statură mijlocie, sveltă, ochi mari, albaștri, așezați adînc, sub niște sprincene stufoase…

Acest pierde-vară se pricepea de minune la ori-ce muncă: iera fabricant de creioane, tîmplar, zidar, grădinar… și sfătuitorul cel mai căutat al tuturor țăranilor din prejur, pricepîndu-se la pămînt și la vreme, la plante și la animale, ca nici unul dintr’înșii. Pentru a cîștiga cei cîți-va dolari, ce-i ierau de nevoe, muncea pe an cîte-va săptămîni, ca salahor sau lucrător cu ziua, ca învățător, mai adesea ca geometru, sau ținea conferinți. Restul timpului iera liber, colindînd pretutindeni, cugetînd, observind, mulțămit, ca un Derviș modern. Simplitatea lui nu iera înse de loc spartană. N’avea nimic din chinul, din canonul călugăresc: pentru iel nu exista renunțare sau lepadare de sine, ci așa-i iera firea, așa-i plăcea. Oamenii il priveau ca pe ce-va ne-nțeles și totu-și care se înteleged de la sine: trebuea să fie așa.

Iel se uita înse la lumea cealaltă nu cu puțină mirare. Cele 12 munci ale lui Hercule i se păreau nimica, față de cele ale concetățenilor săi: pentru-că acelea aveau cel puțin un sfîrșit, pe cînd ale contemporanilor săi nu se mai isprăveau nici o dată. Fără-ncetare, fără de nici un scop, se sfășie, în vieață, unii pe altii, jertfe ale averei lor, ale deșărtăciunei saa închipuirei unor trebuinți ce-ar avea: nu găsesc măcar timpul să fie într’adevăr cum se cade: n’au măcar vreme să slee drepți cum se cade. Cei mai mulți dintre oamenii pe care-i cunoaștem, duc o vieață de desnădejde mocnită, iar ceea-ce numesc iei resemnare, nu ie de cît disperare tăcută.

Asemenea vieață ie fără îndoială greșită. Thoreau voi să încerce o alta. Bătrînii, ce-i drept, ne povățuesc a lăsa la o parte căile noi: dar ce îndrituește pe bătrîni oare să ne dee povete? Intru cît ați scos-o voi la capăt mai bine. altminteri? Arătați-mi pe-acela, a cărui vieață, în cazul cel mai bun, să nu fi fost o greșală?

Și așa, colinda iel prin țară, observînd, cercetînd, dar ca cercetător al vietei, care, pentru a o cunoaște, nu aducea nici unei ființi moartea:

Care cunoștea păsările, lipsit de armă: Iubea trandafirul, fără să-l rupă.

Emerson, în casa căruea Thoreau trăi un an, care-l iubea foarte mult și care a avut o mare înrîurire asupră-i, îl poreclise: „Tînărul Pan”. Și într’adevăr nu iera sălbătăciune, nu iera pasăre, al cărei feliu de vieață să nu-l cunoască. Cunoștea, tipeful. zborul, știea sălașul oricărui animal. Tot așa și cu plantele: le cunoștea vieața, toate schimbările de formă. Apa, în toate manifestările iei, nu-i iera mai puțin cunoscută. Natura întreagă iera pentru dînsul o ființă viețuitoare, care-l primise cu toată încrederea în intimitatea-i.

Nu departe de Concord ie un lăculeț, numit Walden. Adînc, tăcut, limpede și închis, înconjurat de coline împădurite, plin de apa cea mai curată și străvezie: „un izvor nesecat, în mijlocul pădurilor de stejar și de pin”. Astă-zi se găsesc acolo locuri de gimnastică și de sport și mai multe clădiri. Pe atunci înse totul nu iera de cît un pustiu izolat. Acolo își dură Thoreau căscioara în care sălășlui, în deplină singurătate, doi ani. Căscioara și-o clădi din scînduri, o acoperi iel singur și-o tencui: Toamna își așeză singur soba. Avea o singură încăpere: un pat, trei scaune, o masă. Mai toată mobila și-o făuri singur, ca și lucrurile de neapărată nevoe. Și trăea din fructele ce găsea, din peștele ce prindea, din fasolele ce le cultiva prin împrejurime. Vindea cîte-o baniță-două, cumpărîndu-și, în schimb, făină, sare, cartofi. zahăr. Pînea și-o făcea singur. După propriea-i socoteală, vieața îl costa pe lună cam un dolar. Toate astea Thoreau le descrie amănunțit în capitolul întăi al cărței sale Walden”, în care descrie vieața lui de pădure. Casa nu și-o încuia nici o dată: ori-ce rătăcitor de prin codru putea să intre. Singurul lucru ce-i fu o dată înstrăinat, fu o carte: o traducere din Homer. Dar Thoreau se mîngîe cu ideea, că, atunci cînd o mai dreaptă repartizare a bunurilor va fi întrodusă, cînd va avea fie-care cele de trebuință, cînd toate exemplarele din Homer vor fi distribuite celor cu dor de-a-l ceti, atunci va dispărea cea mai din urmă pricină de furt.

””

Original ie chipul de-a scrie al lui Thoreau: lin ’și totu-și pătrunzător. Incă înainte de „Walden”, a scos o carte întitulată: „O săptămînă”. Carte în care descrie o călătorie de descoperiri, făcută cu frate-său, într’o

luntre, lucrată de iel, pe rîurile patriei sale, Massachusset. Timp de-o săptămînă iei au urcat și coborît pe rîurile Concordia, Merrimac. Și fie-cărei din cele 7 zile Tho reau îi consacră cîte-un capitol. Cînd cetești, pare că mergi cu el. Vezi peisagiul, vezi rîul, cîmpiile, pădurile și oamenii, în zorii zilei, ca printr’o ceață subțire…

Să luăm din „Duminică”: „Liniște adîncă, conștientă aproape, ca și cînd ziua aceea ar fi fost un Sabat al na. turei: Aerul iera atît de străvăzător, cristalin, în cît avea pentru peisaj acelaș efect, ca și geamul unui tablou: îi dădea o depărtare și-o ideală desăvîrșire. Peisagiul iera învestmîntat într’o lumină liniștită, într’o lumină lină, în care crîngurile și împrejurimile se arătau în niște margeni regulate, nepomenite. Cîmpii neregulate, accidentate, se întindeau în zare, netede, moi, ca niște pajiști de parc. lear norii, cu contururi bine încondeete și pitorești, atîrnau ca o draperie de-asupra unui tărîm din povești. Lumea iera gătită ca pentru sărbătoare, sau ca pentru altă pompă sărbătorească, cu stegulețe de mătasă fluturînd pretutindeni. lear vieața părea că se întinde înainte-ne ca o verde alee ce se pierde-ntr’un crîng, pe cînd pomii roditori sînt în floare”.

Cum și pentru ce trăea în pădure, Thoreau spune într’un pasagiu din multe: „In jurul vieței mele, mie-mi place o margine largă. Cîte-o dată, în cîte-o dimineață de vară, după ce mi-am luat baea obicinuită, m’așez în pragul casei mele scăldată-n soare și stau pănă la amiază, adîncit în visări, în mijlocul pinilor, nucilor, și a tot feliul de arbori, în mijlocul unei tăceri și singurătăți ne-ntrerupte. Păsările cîntă în jurul mieu, sau, fără zgomot, zboară prin casă, pănă cînd razele soarelui, care se îndreaptă spre fereastra de la apus, sau huruitul unei trăsuri pe șoseaua îndepărtată, îmi amintesc de al timpului zbor. In aceste ceasuri ieu cresc, cum crește peste noapte săcara, și-s mult mai bune aceste ceasuri, de cît ar fi putul să fie vre-o lucrare a mînilor mele. Clipele acestea nu sînt din vieaļa-mi un timp pierdut, ci timp adäugit peste ceea-ce-mi ieste dat, peste porțiea mea obicinuită. Pricep ce înțelegeau orientalii prin contemplare și curmare de muncă. De obiceiu nici nu bag de samă cum trece vremea. Ziua înaintează, ca și cum ar fi avut de strălucit asupra unei opere de-ale mele: ie dimineață, și uite-i sară, și nimic deosebit isprăvit. In loc de-a cînta ca păsările, zîmbesc în tăcere de fericirea-mi neļărmurită. După cum păsărica din nucul din fața casei mele își iubește ciripitul, așa-mi iubesc ieu îngînarea, cîntecul mieu înăbușit, pe care păsărica din cuibul mieu ar putea să-l audă. Zilele meie nu sînt zile de săptămînă, cari să poarte pecetea vre-unei zeilăți păgine, nici nu sînt fărîmate de ceasuri și mînale de tic-tacul unui ceasornic: ieu trăesc cu Indienii cei puri, despre cari se zice, că pentru ieri, a-zi și mîne, aveau numai un singur cuvînt, înțelesul schimbărei arătîndu-l ast-feliu: pentru ieri, înapoi: pentru mîni, înainte: de-asupra capului, pentru ziua de a-zi… Pentru concetățenii miei, asta va părea, fără-ndoială, o trîndăvie desăvîrșilă. Dar, dacă m’ar judeca păsările și florile, după măsura lor, aș fi găsit fără nici o prihană… In feliul mieu de vieață ieu am cel puțin un folos: pe cînd alții aleargă pretutindeni după plăcere, prin societăți și prin teatre, vieața mea însă-și mi-i o plăcere și nu încetează nici o dată pentru mine de a fi nouă”…

Thoreau nu iera înse cu totul singur. Mai întăi ierau sunete de tot feliul: trenul din marginea pădurei, mai ales noaptea, cînd trecea peste poduri îndepărtate, și toate cugetările ce trezeau jertfele cerute, de muncitori: „un om de fie-care traversă”. Apoi ierau feliuritele mugete de animale. Putea să audă și cocoșii, și cînii din sat. Nici vizitatori nu lipseau: „Aveam trei scaune: unul pentru singurătate, două pentru prietenie, trei pentru societate”… Vìnătorii, tăetorii de lemne și buccengiii, cu deosebire copiii se abăteau cu drag pe la dînsul. Cîte o dată șim prieteni vestiți. Unul, ce nu-l găsi acasă, drept carte de vizită îi lăsă cîte-va versuri zgîriate pe-o frunză de nuc. Une-ori mergea în sat chiar iel, de-și cumpăra una și alta, sau de sta cu cine-va la taifas, și-n cea mai întunecoasă noapte nimerea instinctiv drumul înapoi la pădure. Mai avea după asta un vecin viu, lacul cu apa lui, care iera atît de limpede și-atît de liniștită, în cît o rìndunică, ce o alingea cu aripa, o insectă care-i fugea pe de-asupra, făceau cercuri pănă la mal. „Un lac ie ochiul pămîntului: cel ce cală în iel, măsoară adîncimea, propriei sale ființi: Copacii de pe țărm sînt genele-i prelungi: Colinele împădurite și stîncile, sînt sprincenele ce-i atîrnă de-asupra”… Cît de bine cunoaște lacul, și malurile, și albiea, și tot ce zace în adînc, și cîte bucurii dă lacul cînd pescuești la lumina torței, pe care o arunci apoi departe-n talazuri, cari o stîng, sfîrîind. Știuca, crapul și porcușorul, fiparii și păstrăviorii înviorează lacul, nu din cale-afară de mulți, și Thoreau le știe toate tainele lor. Ca vecini mai de samă, avea animalele de uscat: rîndunele și granguri, chiar potîrnichile ierau deprinse cu iel: un șoarece de pădure venea zilnic să stee la masă cu iel. O petrecere minunată îi făcea cufundariul, care petrecea pe baltă cîte-va luni, pe care-l vîna cu barca, fără gînd rău, și care par’că pricepea că iera numai glumă: se cufunda, spinteca apa și iear ieșea la iveală, rîzînd drăcește.

Incetul cu u încetul se făcea toamnă. Cocoarele și alte păsări călătoare plecau. Viespile se adăposteau de ’rig în odaea lui. Vîntul de Nord răcea lacul, care se acoperea de-o ghiață verzue. Incetul cu încetul se închidea și iel, trăind cu morții, de cari nu se temea, Indieni și Negri, îngropați în apropiere, și de cari în asemenea vreme își amintea.

Presura hrană pentru animale, iepuri de mosc. Veverițe și dumbrăvence veneau pănă la ușă, pline de haz: o cucuvea holba în treacăt, somnoroasă, ochii în iel. In timpul nopței vedea vulpile în cîrduri pe luciul gheței: cînd și cînd cîte una lătra spre fereastra lui luminată, scoțînd o înjurătură scurtă, în limba-i vulpească, fugind apoi mai departe. Ast-feliu, cu mulțime de întîmplări, primăvara venea, primăvara, pentru care, ca s-o vadă mai bine, Thoreau se și așezase în codru.

Dar vieața în mijlocul Naturei și Natura nu ie toată în carte. Thoreau face parte dintre transcendentaliștii Americani: pentru iel lumea ie un vis și un simbol, și toate devin pentru iel o parabolă. Intîlnirea apei cu țărmul, pentru dînsul însamnă trecerea de la cele lumești la cele supralumești, iear ríul curgător se preface în rîul timuprilor și al Istoriei. Plină de excursii în infinitul mare și-n infinitul mic ie cartea în care vorbește iel despre lume și vieață și creștinism. Valurile convorbirei, ca și cele ale rîului, îl duc prin pajiști, printre morminte, la orașe cu cronici străvechi, la luptele Indienilor, uitate de mult, la nopți cu stele și tot feliul de cugetări, iar ritmul prozei sale, cel lin, ne duce de la priveliștea bătrînului pescar, pe care zeci de ani l-a văzut pescuind tot într’acelaș loc, la contemplarea frumoasei, îngăduitoarei blindeți a martirului…

Saltă o lacherdă: cu iea o cugetare nouă, ciudată, și cu toate astea firească: Soarta animalului…

„Lacherdele se mai prind și acum în albiea rîului Concordia, lîngă Lovel, unde, din pricina căldurei apei, lacherdele apar cu o lună mai înainte de cît în Merrimac. Și iele vin, vin mereu, cu răbdare, c’o răbdare înduioșetoare aproape, cu-n instinct ce nu se lasă descurajat sau înfrînt: cercetează vechile lor sălașe, par’că soarta lor aspră s’ar mai putea muea. Dar se lovesc de acelea-și zăgazuri. Sărmană lacherdă, cine-ți va veni oare într’ajutor? Dacă natura ți-a dat instinctul, datu-ți-a și inima oare să-ți înduri soarta? Tot încă călătorești prin mare, în zalele tale de solzi, și întrebi cu smerenie pe la gurile rîurilor, de nu cum-va lăsatu-le-a omul slobode pentru tine, să poți în iele să-nnoți. La țărmuri nenumărate stai tu, așteptînd în nedumerire, ca nisipul, ca însă-și apa mărei să-ți dea răspuns. Și ast-feliu călătorești tu. în gloate nenumărate, pănă primăvara tîrziu, condusă de instinct, care-i singura ta călăuză, întrebînd, căutînd, au unde nu locuesc oare oameni, unde nu se găsesc oare, în zilele astea, nici zăgazuri, nici fabrici. Neînarmată nici cu spadă, nici cu electricitate, numai o lacherdă. înzestrată simplu cu nevinovățiea-i și cu cauza-i dreaptă, cu o gură fragedă, mută, și cu solzi-i, cari-s atît de ușor de desprins. Ieu unul, cel puțin, sînt de partea ta. Și cine poate spune ce anume pîrghie ar putea să slujască la sfărîmarea unui zăgaz. Voi nu sînteți prinse de desperare, cînd miriade și miriade, în aceste vremuri de așteptare grea, sînt mîncate de dihăniile mărei, ci pururea viteze, nepăsătoare, așteptați, plutind ușor, ca niște lacherde, menite să aibă o soartă mai bună. Gata a fi decimate de oameni, după trecerea vremei de depunerea icrelor. Jos cu fil-antropiea superficială, egoistă, a oamenilor… Cine știe ce minunate, prețioase virtuți peșteștî se pot afla în adîncurile apelor, virtuți neadmirate de co-făptura, singura care-ar putea să le prețuiască? Cine aude strigătul peștilor? Ce memorie își va aduce aminte că au trăit în aceea-și vreme? Va veni înse ziua cînd și tu, Lacherdă, îți vei găsi calea în cursul rîurilor, a tuturor rîurilor globului pămîntesc. Chiar vaporosul tău vis de apă, va fi cu prisos împlinit, dacă nu mă înșel. Dacă n’ar fi așa, dacă tu ai fi fost trecută cu vederea.

În planul creărei, de la-nceput, atunci, nici ieu, nu vreau a mai primi nimica de la vre-un ceriu”.

Thoreau in toate ie un judecător aspru, cutezător, nemulțămit de oamenii vremei noastre, de civilizațica și de Zeitățile lor.

1

„Va fi iel Iehova mult mai absolut și mai de neapro piat, de cît zeii elini, mai Dumnezeesc înse nu-i. Zeii elini ierau zei tineri, zei cu greșelî, zei ce-au căzut, dar în multe privinți ierau din neam adevărat de zei. Și marele Pan ie departe de a fi mort, cum s’a zvonit pe nedrept… In Panteonul mieu iel sălășluește în vechea-i slavă, cu fața-i roșcovană, cu barba-i curgătoare, cu corpu-i flocos, eu flautul și cu cîrja lui nodoroasă, cu nimfa Echo și cu Yambe, fiica-i aleasă. Nici un zeu nu poate muri”.

Zeitatea popoarelor civilizate nu-i alt-ce-va, de cî „întreaga-le autoritate și respectabilitate”, înălțată ca cel mai mare idol sau zeu. Și Thoreau ie plin de înverșunare împotriva oamenilor cari adoră doar niște nume, pe cîtă vreme „Zeul Ku ieste tot una cu Zeul Khu”.

Thoreau se miră că: „Un pescar evreu, după trecere de 18 veacuri, poate face pe un prelat din New-York, atît de bigot, adică să se poată prezenta ca atare. Cine-va nu trebuie să fie creștin, ca să poată înțelege pe Christ sau pe Buda… Unii mă vor ținea de rău, că pun pe Christ! al lor alăturea de Buda al mieu. Cu toate astea îi las cu plăcerea să-și iubească mai mult pe Christ al lor de cît pe Buda al mieu, pentru-că totul se mărginește doar la iubire. De unde ați învățat înse alfabetul ceresc, de unde știți cite persoane cuprinde familiea lui Dumnezeu? Puteti cuprinde oare în cuvinte tainele lui Dumnezeu? Puteți oare rosti cele de nerostit? De unde ați învățat geografiea cerească? Cînd te-a făcut Dumnezeu oare prietenul său ca tu să-mi poțți povesti despre persoana și însușirile sale Culezi tu, Miles Howard, cutezi tu să ne spui că te bucuri de încrederea lui Dumnezeu? Dacă mi-ai spune ce înălțime au munții lunei, cîți metri are diametrul spa-* țiului, poate te-aș crede. Dar cînd îmi povestești istorica tainelor Dumnezeești, nebun te socot”.

„Noul testament iește o carte neprețuită, cu toate că în biserică și la cursurile Duminecale am fost adus să-mi fie scîrbă de iel și să-i fiu împotrivă. Dar une-ori l-aș ceti prietenilor miei, pentru-că mi se pare că iei nu l-au auzit nici o dată… Nu-i de mirare, că, cu toată favoarea .obștească, cu care Noul Testament ie primit, cu toată habotniciea, cu care-i îmbrățoșat, înțelesului, adevărului său se dă atît de puțin loc? Nu cunosc carte care să aibă atît de puținí cetitori. In Noul Testament, cu adevărat, sînt cuprinse lucruri severe, pe cari nimeni n’ar trebui să le cetească, cu glas tare, mai mult de-o singură dată. „Nu adunați comori pe pămînt”. „Dorești să fii desăvîrșit: mergi și vinde ceea-ce ai și împarte săracilor, și vei aveal comoară în ceriu”. „Ce folos ar avea oare un om, care ar dobîndi toată lumea, dacă sufletul și l-ar pierde? Sau, ce ar putea oare să dee în schimbul sufletului său omul”? Gîndiți-vă la aceasta, o voi, yankeilor: „Adevăr zic vouă, de veți avea credință cît un fir de muștar, veți putea zice muntelui: mută-te de ici, colo, și iel se va muta, și nimic nu vă va fi vouă cu neputință”…

„Cine poate ceti, cu glas tare, asemenea lucruri, fără fățărnicie? Cine poate, auzindu-le, fără fățărnicie, să nu părăsească biserica? Dar astea nu au fost cetite nici cînd, nu au fost auzite nici-cînd. Dacă vre-una din frazele acestea ar fi cetită cum se cuvine din vre-un amvon, n’ar mai rămînea nici o piatră pe piatră din casa de rugă”.

Cui nu-i amintesc, aceste cuvinte, spusele lui Emerson: „Ori-ce Stoic iera un Stoic. Dar cine, din întreaga creștinătate, ieste oare creștin”? Apoi versurile lui Whitman: „Mai mult de cît ori-ce preot, suflete al mieu, credem în Dumnezeu și noi: dar cu tainele lui Dumnezeu noi nu îndrăznim să ne îndeletnicim”.

La toată lumea aceea-și tendință: de la forme, numiri, la spirit. Și nici un lucru nu pare nimănui prea mărunt: ori-ce poate deveni cheea porței spre nesfîrșit. Obiceiul acesta îl aveau de alt-feliu chiar învățători mari, ca Socrat, ca Isus, cărora le plăcea să vorbească, în parabolele lor, de lucrurile cele mai neînsemnate, de linguri, pești, aluat, fire de sămînță și candeli.

Invàțătura marelui American, ieste cea mai imaterială concepție a lumei, ie spiritualizarea vieței active și vrednice. Vrednic ieste chiar și Dervișul, cu toate că umblă fără de lucru: pricepe înse și poate să săvîrșască ori-ce. Adesea i s’a spus lui Thoreau: „Ce se va face cu cultura, cu Statul, cu societatea, cu o ast-feliu de concepție și normă de vieață”?… Cred că nu trebuie să ne îngrijim de asta. Făpturi de-ale Naturii sîntem și noi. Instinctul nostru ne mînă de-o cam dată spre Stat, întocmai ca pe furnici și albine. Noi creem cultura, inconștient, cu toate că ne închipuim alt-feliu, fie c’o admirăm, fie că ne aduce durere, o creem, pentru-că trebuie s’o creem. Un adversar ca Thoreau o mai înálța chiar.

Nu găsim la Thoreau cugetări atît de originale și de adinci, ca la Emerson, nici o originalitate atît de revoluționară și de deosebită, ca la Walt Whitman. Dar oricine poate găsi o plăcere în liniștea bărbătească și de sine stătătoare a acestui bărbat, care a trăit și a scris, simplu, necăzînd sarcină nimănui, credincios sie-și întreaga vieață, alt-feliu de cît lumea cealaltă, după cum spun versurile lui Goethe: „Ferice cel ce fără ură, stă departe de lume”. Și totu-și, nu fără a face parte din lume. Adevărat că Thoreau n’a recunoscut Statul, și n’a voit să plătească dări, lăsîndu-se chiar închis, pănă ce un prieten a plătit pentru iel.

Cînd lupta pentru desființarea robici iera în toiu, cînd fu executat John Brown, Thoreau anunță, în favoarea acestuia un discurs. Mulți îl sfătuiră să renunțe, pănă și Comitetul aboliționist: „Nu v’am cerut sfatul d-voastră, răspunse Thoreau: am anunțat numai c’am să vorbesc”. Și iel ținu o cuvîntare, care încă și astă-zi, după spusele lui John Burroughs, face să clocotească sîngele celui care o cetește. In deobște, iel știea să găsască cuvinte tari, de acele ce rămîn neuitate.

Pe cînd zăcea în închisoare, pentru-că nu voea să plătească dare unui Stat ce tolera sclaviea, primi vizita lui Emerson, care-l salută cu cuvintele: „Bine, dar cum se face că D-ta te afli aici”? Thoreau răspunse: „Cum se face, că D-ta nu te afli aici? Sub o ocfrmuīre, care închide un om pe nedrept, locul adevărat al ori-cărui om de ispravă ieste în închisoare”.

Toate însușirile marilor Americani: îndrăzneală, independență, simț adînc al Naturei și-un misticism propriu, original, Thoreau le întrunea ca și Emerson: pe jumătate vechiu Indian, pe jumătate Yankeu.

Thoreau muri în anul 1862, încă înainte de războiu, din pricina unei răceli dobîndite pe-un vîrf de munte, unde trăi opt zile, fără adăpost. Adînca-i unire Natura, în tot cursul vieței, îi aduse pacea și libertatea. Thoreau a fost un om care n’a cunoscut șovăiala.

ou’

D-r Karl Federn

Din „Essay zur Amerikanischen Literatur”. [Capitolul Henry David Thoreau din Karl Federn, Essays zur amerikanischen Litteratur, O. Hendel, 1899.]

# [„Thoreau” de Ralph Waldo Emerson]

Henry David Thoreau ieste de origine franceză. Unul dintre străbunii sãi emigrează și se stabilește în America. De aceea în caracterul celebrului urmaș se îmbină trăsăturile proprii ale rasei franceze, cu cerbicoasa, bărbăteasca perseverență a geniului anglo-saxon.

Thoreau s’a născut la Concord, statul Masașuset, la 12 Iuliu 1817. In anul 1837 termină colegiul de la Harward, dobîndind titlul de învățat. Il vedem ajutînd pe fratele său învățător, într’o școală particulară. Apoi ajutînd la fabricarea de creioane pe tatăl său. Fabricared aceasta iera de cît celelalte mai superioară și prospera. Dar Thoreau renunță la iea. Nimic nu-l poate determina a se statornici la un loc. Schimbă mai multe îndeletniciri, întărind tot mai mult legătara sa cu natura. Cu natura pe care o iubește și ca o adînc-cuprinzătoare de frumuseți, și ca o mină de bunătăți, și ca un laboratoriu de vecinic clocotitoare puteri. Dar Thoreau nu numai că iubește și observă natura, o și studiază. Cu toate că manualele și cărțile speciale de știință nu le are în stimă.

Vrăjmaș al ori-cărei rutini, prieten credincios al onestităței (în cuget, convingeri, fapte, caracter), sincer și din fire independent, Thoreau ieste neastîmpărat, ca un fluture. Se așază în diferite locuri, își agonisește existența cu cea mai variată muncă fizică și se autoperfecționează neîntrerupt.

Bun matematician. iel cerne prin sita principiilor ideale ori-ce faptă a sa. Și rari sînt oamenii cari să renunțe la atîtea lucruri ca dînsul. Vecinic celibalar. vecinic pribeag, piciorul în biserică nici o dată călcîndu-i, nici punînd vre-o dată buletin de vot în vre-o urnă. Thoreau nu mînîncă carne, vin nu bea, nu fumează, nici omoară pasere sau vre-o altă sălbătăciune. Lucrul cel mai frumos pentru iel ieste contopirea cu natura și adîncirea în cugetări. Lipsindu-i talentul de-mbogățire iel nu-i avut, dar îmbrăcat întotdeauna curat și cuviincios, iubind deopotrivă curățeniea sufletească și fizică.

Pentru Thoreau nu există ispite cu cari să lupte. Iel n’are nici înclinări să adune obiecte frumoase, scumpe și de nici un folos. Casă împodobită, maniere de bon-ton, flecăreala oamenilor cu spoială de cultură toate astea îi sînt străine. Bunul indian ie mai interesant pentru iel de cît toate acestea. La banchete sau ospețe nu merge

renunțînd la asemenea invitații, pentru-că-i încredințat că mai ales acolea n’are să întîlnească persoana originală pe care a căutat-o întotdeauna.

Taina bogăției lui: își micșorează și restrînge trebuintele pănă la minimum și, și le îndestulează iel singur. Cind călătorește, merge pe jos și străbate sute de kilometri, ocolind hanurile și dormind pe la fermieri și pescari.

In însă-și firea lui Thoreau se află ce-va vitejesc, ori și cărei supuneri străin. Curagios, îndămînatec, arare-ori ceremonios, iel se simte par’că la largul lui numai cînd se află în opoziție. Rupînd vecinic mreaja înșelăciunei, iel se izbește necontenit de greșeli pe cari le indreaptă mereu. Și nu se mulțămește că izbîndește. Pentru puterile sale lupta ieste ca o trompetă care-l face să fie neadormit.

Lui Thoreau i-i mai ușor să zică nu de cît da. De-ndată ce aude ce-va, iel trebuie să dezmintă. Din pricina asta mai că nu ie iubit la discuție ca tovarăș. „Il iubesc pe Thoreau, spune unul din prietenii săi, dar nu-mi place. Cînd ii strîng mîna, mi se pare că strîng un lemn”.

Deși sihastru și stoic, Thoreau ie plin de simpatie pentru oameni. simțitor la nenorocirile lor, nesecat în anecdote din vieața-i proprie, cînd se găsește în companie, la o laltă cu tineretul.

„O cuvîntare publică, dacă place la toată lumea. însemnează că nu ie bună”, zice Thoreau, lăudînd pe cei cari izbutesc să placă numai puținora. Thoreau iera un luptător pentru dreptate și adevăr născut

așa iera iel de aceea cădea adesea în situații dramatice. In 1845 Thoreau își clădește pe malul lacului Walden, la poalele pădurei, o căscioară. Și aici trăește doi ani, îndeletnicindu-se cu felurite munci. Iear după ce folosește tot ce poate fi folosit din pădure, o părăsește.

In 1847, fiind-că nu-i plăcea cum sînt impuse și întrebuințate dările cătră Stat, se opuse să plătească impozitul său, pentru asta fiind închis. Pus in libertate numai după ce un prieten plăti pentru iel.

Fără-ndoială n’a existat pe lume un american mai adevărat ca Thoreau.

Se zice că Plotin de corpu-i se rușina. Și fără-ndoială avea de ce: corpul îi iera un rău servitor. Pentru-că Plotin nu-l îndrumase să se miște în lumea materială. Ceea-ce de obiceiu se întîmplă ori-cărui om care trăește în lumea cugetărei abstracte. Thoreau avea înse un fizic admirabil, un corp minunat, care se adapta cu ușurință la mediu și-n totdeauna îl servea de minune, Potrivit de statură, bine legat, sprinten, cu ochi albaștri, pătrunzători, serioși, cu expresiea gravă a chipului său, Thoreau iera un tip de-o rară armonie între fizic și intelect. Putea să măsoare cu pasul 100 de metri atît de exact, ca și cum i-ar fi măsurat cu sfoara sau cu lanțul. Să descopere în puterea nopței drumul la pădure mai ușor cu piciorul decît cu ochii. Să cîntărească și să măsoare din och cîtă greutate are un porc și ce înălțime are-un copac. Din cutiea de creioane luînd cu mîna, Thoreau putea să scoată exact o duzină. Inotător minunat, vîslaș, patinator iscusit, alergător, iel iera rezistent mai ales la mersul pe jos.

Thoreau avea nevoe de-atîta timp să se preumble cît să și scrie. Și dacă ar fi fost nevoit să stee închis în casă, nu se știe dacă ar fi putut să scrie ce-va.

.

De mirare ie judecata sănătoasă ce posedă Thoreau. Intotdeauna iel avea ce-va nou de spus. Trăea numal pentru ziua de a-zi și nu se îngrijea cîtu-și de puțin de ziua de mîne, împovorîndu-și zădarnic memoriea. Fiind-că punea prea multă bază pe sine și știea c’o va scoate la capăt cum se cuvine… Dacă ieri v’a spus ce-va, astă-zi vă va spune alt-ce-va, nou, mai deosebit, mai revoluționar încă… Timpul iera aur pentru Thoreau. Iel spunea: „Puteți dormi chiar lîngă liniea ferată, fără să fiți cîtu-și de puțin tulburați. Natura știe de ce feliu de sunete aveți nevoe, și vă călăuzește așa feliu mintea și simțurile în cît n’o să puteți auzi nici chiar flueratul locomotivei”.

Dar afară de judecata sănătoasă, de sprinteneala mînilor, de înțelegerea adîncă și de voința puternică, înălțimea vieței simple, modeste și izolate a lui Thoreau se explică prin acea rară înțelepciune ce se găsește la puțini oameni. Această înțelepciune, lui Thoreau îi prezintă lumea materială numai ca un mijloc și ca o condiție în care iel trebuie să-și manifeste substanța spirituală. Adevărul acesta, care se întîlnește une-ori la poeți, ca o ľumină izvorîtă din întîmplare și care servește ca o podoabă a scrierilor lor, la Thoreau iera un princípiu bine stabilit și adînc înrădăcinat în sufletul său. Așa-că, cu toate greșelele și neajunsurile, datorite temperamentului, vocei cerești dînsul rămînea credincios.

Thoreau iera, în discuție, un tovarăș cu adevărat genial și un judecător pătrunzător al oamenilor. De la cea dintăi privire își dădea samă cu cine avea de-a face, înțelegea cum stă chestiea și pricepea sărăciea sufletească a insului cu care vorbea. Ca și cum nimic nu putea rămînea ascuns în fața acestei privíri scrutătoare. Față de cei tineri Thoreau se purta une-ori ca un sfătuitor și pedagog, regretînd vieața deșartă pe care-o duceau. Oamenii cei mai iluștri îi căutau societatea, de la care Thoreau înse se eschiva.

Cu dragoste neobicinuită își consacra iel geniul, cîmpiilor, pădurilor și apelor din preajma locurilor natale. Rîul, lîngă a cărui matcă trăi și muri, îi iera în toate amănuntele cunoscut de la locul de obîrșie pănă unde

se revărsa. Știea ce se întîmplă ceas cu ceas, ziua și noaptea, în ori-ce anotimp: în iel, de-asupra lui, pe fundul lui, cu paserile, cu peștii, insectele, plantele, pietrele lui. Thoreau studiea toate, nu cu microscopul sau numai cu spiritul, ci cu observațiea ascuțită, pe care mereu o perfecționa. Observațiea iera la iel o trăsătură originală, caracteristică.

Thoreau biruea stavilele cari-i ieșiau în cale și prin răbdare. Iera în stare să rabde, să se facă una cu pieatra pe care ședea, dacă aceasta iera de nevoe pentru observațiea ce avea să o facă. La subțioară purta un caet yechiu de note, în care usca plante, iear în buzunar avea un caețel pentru însemnări, creioane, binoclu pentru paseri, microscop, briceag, sfoară. Purta pălărie de pae, ghete înalte sau cizme, pantaloni cenuși, făcuți din materia trainică, ca să poată străbate mai ușor prin tufișuri și să se cațăre pe copaci, să privească cuibul uliului, culcușul jderului. Iel își însemna fenomenele din natură și le ținea o socoteală atît de exactă, ca și bancherul care nu-și scapă datornicii din vedere.

Observațiea dezvoltă în Thoreau simțuri noi. Iel vedea lotul ca prin microscop, auzea ca prin pîlnie de auz. Memoriea lui iera ca un aparat fotografic, în care se întipărea tot ce vedea și auzea. Și nimeni mai bine ca iel nu putea să priceapă că nu fenomenul în sine ie ceea-ce trebuie de avut în vedere, ci impresiea, sau mai bine zis, influența ce o exercita asupra sufletului un anumit fenomen. Și ori-ce fapt ce-i intra lui Thoreau în suflet iera ca un reflex al armoniei și frumuseței totului.

Thoreau înțelegea și clasifica istoriea naturală după fapte organice. Mărturisea că a simțit adesea un delir asemănător cu acel al cînelui sau al panterei, și că dacă s’ar fi născut printre indieni ar fi fost un rău vînător, ce n’ar fi putut să facă nici o ispravă mai bună de cît aceea să aiureze. Vînatul lui nu iera înse de cît pacinica și drăgălașa botanică și ihteologie. Prieteniea lui intimă cu viețuitoarele te făcea să crezi că „sau iel le-a povestit albinelor despre tot și toate, sau iele i-au povestit lui”. Șerpii se încolăceau în jurul picioarelor sale, peștii înotau hestingheriți de-asupra palmei lui și iel îi scotea cu mîna din apă. Iera de-o mărinimie fără de samăn și nu avea hici un feliu de taine.

Nici o universitate nu acordă lui Thoreau vre-un grad de distincție de savant și nu-i oferi vre-o catedră de profesor. Nici o academie nu-l făcu corespondent, secretar, cel puțin membru. Adunările și instituțiile acestea savante par’că se femeau că Însă-și simpla prezență a lui Thoreau în mijlocul lor ar fi fost pentru iele cea mai asturătoare satiră. Cu toate astea, sînt puțini acei oameni cari au posedat asupra tainelor Firei atîta știință. Afară de sta, cu siguranță, nimeni n’a avut o sinteză religioasă atît de vastă ca Thoreau. Cu-n interes egal iel observa ri-ce fenomen din natură. Adîncimea cu care pătrundea enomenele, îi dezvăluea asemănări între legile din întreaga natură. Și ieu afirm în chip hotărît, că nu cunosc pe alt-cine-va care să fi fost în stare să scoată cu atita precizie o lege, un principiu, dintr’un singur fapt.

Thoreau nu iera pedant. Ochii lui ierau ’totdeauna gata să vadă frumuseța și s’o-nțeleagă. Auzul lui, muzică să primească. Și frumuseța și muzica iel le găsea nu cu prilejul unei împrejurări rari, ci întotdeauna și pretutindeni, ori și unde s’ar fi aflat. Pentru iel iera cîntec chiar, și zbîrnîeala firelor de telegraf. Scriea și versuri. Și cu toate că n’a fost, poate, un poet liric de vocație, iera un împătimit de poezie și un minunat critic. Aprecierile sale asupra poeziei ierau întotdeauna juste și-adînci.

Cu toate că unele din scrieriie sale sînt pline de o critică vehementă împotriva pastorilor și împotriva bisericei oficiale, Thoreau iera un om de-o rară religiozitate din punct de vedere religios. Originalitatea lui îl depărtă. inse de formele religioase. le nimerit de amintit aici cuvintele lui Aristotel: „Cel care întrece pe concetățenii săi prin virtute, nu mai aparpne societăței din care face parte. Căci de vreme ce rămîne pentru sine iel singur lege, legile societăței nu mai au putere asupra sa”.

Thoreau iera sinceritatea personificată, căci cu vieața-i neprihănită și sfîntă iel adeverește spusele proorocilor în privința legilor morale. Thoreau trăea o vieață pozitivă și dreaptă, neabătîndu-se nici o dată în lături. Iera destăinuitorul adevărului adevărat, un om de cea mai serioasă convorbire capabil, un confident și tămăduitor de răni sufletești, un prieten care știea taina legăturilor prietenești. De aceea iera aproape zeificat de cătră cei puțini cari recurgeau la iel ca duhovnic și ca profet, căci aceștia își dădeau bine samă de marea valoare a sufletului său și a inimei sale mărinimoase. Thoreau însu-și credea că fără religie, fără pietate nu a existat nimic mare.

Thoreau arată cu vieața-i calea adevărului și-a dreptăței, cum și stricta-i urmare. Ceea ce-l face ca să fie iel și mai pustnic. Și de la alții, asta cerea. Din persoana lui se degaja atîta sinceritate, în cît i se zicea „grozavul Thoreau”. Par’că vorbea și atunci cînd lăcea, iera prezent și atunci cînd pleca. Dar austeritatea în care trăia, după cum îl îndemna idealul care-l avea, pare că-l lipsea de acea plăcută și înviorătoare asistență a societăței umane, de care ceilalți oameni se bucură.

Deprinderea realistului să găsască în tot și în toate și partea opusă, dezvoltă la Thoreau înclinarea spre paradox. Retorica nu lipsește nici chiar din creațiile sale de mai tîrziu. Noțiunile de mărime și de micime pentru dinsul nu existau. Și faptul cel mai neînsemnat dînsul il cerceta din punctul de vedere al marilor legi universale.

Cu asemenea minte contemplativă, cu energiea și cu aptitudinile-i practice, se vede bine, Thoreau iera născut pentru întreprinderi mari. Să conducă și să cîrmuiască popoare. Și ie de regretat că lui i-a lipsit amorul propriu și ambițiea asta.

La Thoreau se găsea multă eleganță și politeță, înăscute. Cu toate că iel își rîdea de formele convenționale admise. Așa de pildă, iel nu putea suferi să audă zgomotul, bocăneala pușilor săi, și de aceea mergea prin iearbă mai mult. Cît se poate de ascuțite ierau la iel și simțurile. De aceea simțea că noaptea, casele vechi, populate, exală un miros greu, ea de abator. Lui Thoreau îi plăcea înse mult ecoul și adesea spunea: „Asta-i singura voce Înrudită ce-am auzit-o în vieața mea”. Securea fi distrugea pădurea neîncetat. „Slavă Domnului, spunea iel, că cel puțin nu-s în stare să tae și nourii”.

Fie-care a auzit despre floarea edelweiss, care crește in Alpi, pe locuri atît de primejdioase, în cît rar poate trece pe-acolo chiar și căprioara cea sprintenă. Pentru floarea asta se cațără numai cel înzestrat cu curaj făr de samăn. Dar adesea-ori și acesta se prăbușește în prăpastiea cea adîncă, unde ie găsit apoi mort cu floarea în mînă. Edelweiss însemnează curățiea cea mai nobilă, cea mai fără prihană, mai ideală. Și Thoreau trăea tu speranța că o dată și-o dată are să culeagă această floare, care pe drept i se cuvenea lui.

Planul pe care-l nutrea Thoreau iera înse atît de vast în cît cerea o vieață îndelungată de om. Ieată de ce cu atît mai surprinși și mai nemîngîiați am rămas cînd Thoreau și-a dat obștescul sfîrșit… Intr’adevăr ie întristător să vezi că dînsul și-a lăsat treaba pe jumătate neterminată. Instristător, mai ales cînd te îndești că nu se va găsí nimeni care s’o isprăvească în locul lui. Și, vai, cît de trist și de dureros ie că acest suflet atît de nobil și de curat a trebuit să dispară din lume înainte de-a fi putut să se arate în toată înălțimea-i nemărginită. Dar cel puțin Thoreau ie satisfăcut. Sufletul lui iera creat pentru o societate mai nobilă și mai dreaptă. Din vieața-i scurtă de pe pămînt, negreșit, Thoreau a putut să extragă, să guste, tot ce ie pe pămînt mai de preț. Iear dacă acolo unde a plecat pe vecie, se găsesc știință, virtute și frumuseță, adevărate, cu siguranță că Thoreau își va fi găsit adevăratul lui loc, cum și societatea care-i convine.

Ralph Waldo Emerson

Din edițiea lui „Walden” în Bulgărește.

[Textul original a fost publicat în revista Atlantic Monthly, august 1862]


Tălmăcirea lucrărei de față însumează în cursul vremei o intercalare de săptămîni petrecute într’o delectare nespusă, într’un șir de peregrinări cu cît se poate de îndămînoase popasuri:

Confruntarea și revizuire fundamentală a textului:

Tipărirea: August 1935 — Mart 1936.

Tipografia Finanțe și Industrie. București.

P. Mușoiu


Ediția llll a fost făcută după exemplarul găzduit la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj. În afară de a aplica convențiile noastre tipografice, am păstrat grafia originală, corectînd doar greșelile de culegere și limitările de tipar, acolo unde erau evidente.

Am reorganizat volumul mutând eseurile introductive după textul principal. Notele de subsol îi aparțin lui Panait Mușoiu; notele mele sunt marcate [cu paranteze drepte].

Despre Walden este disponibilă o bibliografie selectivă.